Un altfel de 23 August decât cel cu care eram obișnuiți: cel al pactului Molotov-Ribbentrop

23 August era sărbătoarea națională în comunism, provenită din 23 august 1945, declarată inițial ziua în care „trupele sovietice au eliberat România de Germania nazistă”. Dar a mai existat un 23 august, ziua din 1939, data pactului Molotov-Ribbentrop, cunoscut ca pactul Stalin-Hitler, pe care îl oglindește, în contextul prezentului, profesorul Ioan Stanomir, într-o opinie în HotNews.  

23 august 1939 este ziua care ilustrează, tragic şi sângeros, tragedia europeană. Pactul de la Moscova, încheiat între cele două state totalitare şi revizioniste, este capătul de drum al unei politici  ce debutează în 1922, prin acordul de la Rapallo. După aproape două decenii de pace fragilă, războiul revenea în Europa, spre a deveni, mai apoi, o catastrofă globală.

„Rusia lui Putin acţionează şi gândeşte în maniera în care o făcea statul lui Stalin”

Doar una dintre cele două puteri semnatare ale pactului de neagresiune a supravieţuit războiului: Uniunea Sovietică este marele câştigător al carnagiului pe care îl provoacă ea însăşi, la 1939. URSS trece pragul anului 1991, abandonând doar ideologia comunistă, dar nu şi proiectul imperialist şi totalitar.

Rusia de astăzi a lui Putin acţionează şi gândeşte în maniera în care acţiona şi gândea statul lui Stalin. Raptul teritorial, teroarea, cruzimea ,tirania sunt, atunci ca şi acum, instrumentele politicii ruse.

Locul Finlandei atacate în războiul de iarnă este luat de Ucraina. Ambiţia sferelor de influenţă rămâne reperul intelectual care modelează demersurile Rusiei. Rusia nu poate accepta, asemeni URSS,  libertatea popoarelor de a-şi decide singure soarta.

Căci adevărata victimă a pactului de la Moscova a fost independenţa naţiunilor central şi est-europene: numitorul comun al revizionismului explică concordia ruso-germană. Edificiul imperfect  de după 1920 era fondat,  cel puţin declarativ, pe principiul auto-determinării. Înţelegerea de la Moscova  înlătura, brutal, acest fundament, înlocuindu-l cu  agresiunea şi raptul  pirateresc...

Se poate argumenta, în linia  realismului vizionar al lui Raymond Aron, că responsabilă pentru tragedia din august 1939 este indecizia occidentală: absenţa voinţei de a răspunde  politicii naziste, inclusiv prin atac preventiv, a creat condiţiile pentru ceea ce a urmat. Observaţia aroniană este una profetică: pacifismul laş urmărit cu orice preţ poate încuraja agresiunea şi provoca o catastrofă sângeroasă. Pacea nu se poate sprijini decât pe hotărâre şi pe descurajare.

Sistemul de la 1920, consacrat prin tratatele de pace, era subminat fatal prin două elemente: absenţa Statelor Unite din arhitectura de securitate şi inexistenţa unui mecanism eficient de descurajare. Puterile totalitare fasciste şi comuniste au acţionat în acest mediu ce oferea agresorului invitaţia la brutalitate şi la violenţă. Deliberările “Ligii Naţiunilor” erau irelevante, în absenţa unei formule de reacţie militară.

„Dincolo de exegeze istorice, se află un nivel al urgenţei”

August 1939 este punctul culminant al unei tendinţe de contestare a ordinii internaţionale. El nu este un accident, ci se sprijină pe existenţa unei viziuni comune despre  drept şi rolul statelor. URSS este  coresponsabilă, alături de Germania nazistă, pentru al doilea război mondial: vreme de doi ani ea este nu doar aliat , ci şi complice la agresiune. Pactul  de la Moscova consfinţeşte triumful expansionismului rus.

Dar care poate fi lecţia tragediei din 1939 pentru cei de azi? Dincolo de exegeze istorice şi de relaţii internaţionale, se află un nivel al urgenţei. Realismul lucid este unica  grilă de lectură a lumii în care ne aflăm, acum.

Iar în acest prezent al timpurilor noastre revizionismul este una dintre cele mai redutabile forţe: de la Rusia, la China comunistă, Iran ori Coreea de Nord, aceasta axă a răului este definită  prin ambiţia de a distruge ordinea  care are în Statele Unite  prezenţa ce garantează stabilitatea sistemului internaţional. Politica  Rusiei în Ucraina o anticipează pe aceea a Chinei comuniste în Taiwan. Ambiţiile nucleare ale Iranului sunt  o formă de totalitarism  hegemonic.

„În lipsa unor garanții de securitate pentru Ucraina, o nouă invazie este inevitabilă”

Dar Europa epocii noastre nu mai este Europa anului 1939: ea aparţine, de această dată, unei comunităţi mai vaste, cea atlantică. Cu toate ezitările şi erorile lor istorice, Statele Unite sunt unica putere capabilă să menţină coeziunea acestei alianţe. Atlantismul nu este un moft, ci o necesitate vitală.

Iar această comunitate atlantică are ca datorie exercitarea  descurajării:  inamicul rus sau chinez trebuie să înţeleagă ca există un cost al agresiunii şi căa acest cost poate fi unul imposibil de acceptat de către agresor. Descurajarea nu este militarism, ci strategie menită a face posibilă pacea.

La decenii după august 1939, conversaţia atlantică despre pacea din Ucraina trebuie să pornească de la acest trecut  traumatic. Conduita rusă este, asemeni celei sovietice, una a duplicităţii şi agresivităţii. Garanţiile de securitate oferite Ucrainei sunt expresia descurajării. În absenţa lor, o nouă invazie este inevitabilă.

August 1939 este numele unei tragedii. Căci libertatea noastră este incompatibilâ cu imperialismul totalitar: fermitatea calmă şi lucidă este singura cale de urmat, spre a evita revenirea trecutului teribil.

Articolul de opinie a fost publicat inițial în Contributors.ro.