„Un popor care nu mai poate distinge între adevăr și minciună nu poate separa binele de rău”. Pericolul care pândește și România

Să fii aruncat de mic în apă ca să înveți să înoți, să fii zvântat în bătaie, asta nu creează neapărat liderii sau artiștii de care avem nevoie, ci unii care ne pot duce într-o direcție primejdioasă. Povestea lui Leni Riefenstahl e unică. Ea ne arată că e iluzoriu să ne așteptăm de la naziștii din Germania sau de la neolegionarii din România să-și admită faptele. Nu s-au considerat niciodată vinovați pentru faptele lor. 

Separarea binelui de rău începe prin contactul cu realitatea. Prin cunoașterea faptelor, credea Hannah Arendt.

„Un popor care nu mai poate distinge între adevăr și minciună nu poate separa binele de rău. Și un asemenea popor care nu mai poate gândi și judeca va fi, fără s-o știe și fără s-o vrea, complet supus legii minciunii. Cu asemenea oameni poți face tot ce vrei”.

Cuvintele Hannei Arendt, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai totalitarismului, capătă o încărcătură specială în era fake news. Acum, manipularea folosește toate instrumentele comunicării, iar accesul la informație înseamnă și accesul la informație trucată. 

Cea mai cunoscută cineastă a planetei

Dacă Arendt a părăsit Germania național-socialismului în 1933, cineasta Leni Riefenstahl (1902 – 2003) a ajuns celebră făcând propagandă Germaniei naziste, iar după război a susținut că a făcut doar artă. Este în continuare cea mai cunoscută cineastă de pe planetă.

Cunoașterea adevărului despre cea pe care „Newsweek” o numea, în 1934, „prietena lui Hitler”, dar care a fost denazificată chiar de americani după război, ne ajută să înțelegem cum se naște și se întreține un mit. Dar și cum funcționează marii manipulatori care se folosesc de ceilalți pentru a-și hrăni o nesfârșită sete interioară.

Cum manipula Leni Riefenstahl 

Am crezut și eu, până recent, că Leni Riefenstahl a fost o mare cineastă care s-a compromis făcând filme pentru Hitler. 

La fel ca alții, i-am dezavuat conivențele politice. Dar am admirat estetica documentarelor sale celor mai cunoscute: „Triumph des Willens” / „Triumful voinței” (1935, despre Congresul Partidului Muncitoresc Național-Socialist German de la Nürnberg din 1934) și „Olympia” (1938, despre Jocurile Olimpice de Vară de la Berlin din 1936). 

E suficient să intri mai adânc în viața și opera ei ca să înțelegi că s-a folosit de oameni talentați din domeniul artistic așa cum s-a folosit de oameni influenți politic sau cu putere financiară. 

De mulți s-a descotorosit când n-a mai avut nevoie de ei – nu și de Hitler, a cărui moarte i-a distrus cariera – paradoxal, fără a-i spulbera prestigiul.

O persoană de o ambiție atroce, egală cu puterea sa de muncă și cu forța vitală care o făcea, la 70 de ani, să mintă că e cu 20 de ani mai tânără ca să-și ia brevetul de scuba diving. 

„Dacă o crezi, e un fel de monstru, iar dacă n-o crezi, e altfel de monstru”, rezuma criticul de film Terrence Rafferty în „The New Yorker” interpretarea imaginii pe care Riefenstahl a cultivat-o din 1945 și până la moarte, în 2003 – aceea a unui artist indiferent la vântul politic și dedicat doar artei sale. 

Când cuvântul controversat îți oferă o aură 

Chiar marginalizată după război (până nu demult, „Triumful voinței” era interzis în Germania, azi filmul se arată doar cu comentariu explicativ), ea n-a fost îngropată definitiv, mulțumindu-se cu titulatura de controversată mare cineastă, care îi oferea oricum o aură. 

Am văzut pentru textul de față documentarele „The Wonderful Horrible Life of Leni Riefenstahl” / „Minunata lume oribilă a lui Leni Riefenstahl” (1993, de Ray Müller, în care apare și Riefenstahl), și „Zeit des Schweigens und der Dunkelheit” / „Un timp pentru tăcere și întuneric” (1982, de Nina Gladitz).

„Riefenstahl” vine la Festivalul de film documentar de la Arad

Am văzut și “Riefenstahl” (2024) de Andres Veiel, care a avut premiera la Festivalul de la Veneția, a fost arătat la TIFF Cluj-Napoca și va fi proiectat în octombrie la Festivalul de film documentar de la Arad.).

Am parcurs și remarcabila biografie „Leni: The Life and Work of Leni Riefenstahl” / „Leni: Viața și opera lui Leni Riefenstahl” (de Steven Bach), publicată în SUA în 2007.

Prima imagine care s-a conturat a fost cea a unei fete de condiție modestă (fiică de instalator), care se credea specială de mică. 

Bătută măr

Un tată aspru, care la 5 ani a aruncat-o în apă s-o învețe să înoate și care a bătut-o măr când a furat, la 12 ani, o ciocolată de la băcănie. 

O mamă blândă, care i-a plătit pe ascuns lecții de dans, pentru că și ea își dorise o viață de artist, și care a încurajat-o în tot ce a făcut.

Tatăl care a stârnit în ea, cum avea să spună, „o rezistență incredibilă, o rezistență urlătoare” și mama pentru care era copilul minune au fost rețeta perfectă pentru caracterul ambițios și lipsit de scrupule de mai târziu.

Un cunoscut critic coregrafic i-a tăiat aripile tinerei remarcate de Max Reinhardt când a scris, cu intuiție de psiholog, că dansului ei „îi lipsește sufletul”. Nimic nu părea, însă, imposibil pentru tânăra Leni, nici măcar accidentarea care i-a întrerupt incipienta carieră coregrafică. 

Admirație reciprocă între ea și Hitler

A fost suficient să vadă afișul unui film montan ca să decidă să învețe alpinismul și să devină actriță. A ajuns la regizorul Arnold Franck, i-a devenit amantă, a început să joace în filmele lui. Franck a învățat-o ABC-ul cinemaului pentru că nu avea nici formare, nici cultură generală, doar ochi buni și o ambiție fără margini. 

Bach i-a găsit o listă întreagă de bărbați seduși pentru a-i ușura drumul spre glorie, dar susține că Hitler n-a fost printre aceștia.

Hitler o remarcase în filmul ei de debut ca regizoare, „Das blaue Licht” / „Lumina albastră” (1932), unde se cățăra desculță între două stânci verticale. Admirația a fost reciprocă.

Metoda jumătăților de adevăr

Când participă, întâmplător, la un miting din 1932, și-l aude pe Hitler vorbind, Riefenstahl e electrizată de „forța lui magnetică” și decide să-l cunoască. Mai târziu va pretinde că el i-a cerut să regizeze „Triumful voinței”. Walter Traut, care a fost managerul de producție al filmului, susține că a fost ideea ei.

Viitorul – la fel ca trecutul, va fi plin de jumătăți de adevăr. Documentaristul Andres Veiel spune că până și manuscrisele memoriilor ei, la care a avut acces, prezintă mai multe versiuni ale acelorași evenimente. 

Steven Bach, care a folosit pentru cartea lui un amplu dosar cu interviuri și declarații ale cunoscuților, a reușit să-i demonteze o parte din minciuni și să-i dea jos spoiala. 

Nu era imună la bani

A rămas persoana care, după moartea fratelui său pe frontul din Rusia, și-a denunțat fosta cumnată ca „defetistă”, străduindu-se toată viața să pună mâna pe averea nepoților.

Sau adolescenta care a umilit un tânăr îndrăgostit de ea până l-a făcut să-și taie venele. Din fericire n-a murit, dar a fost internat la boli nervoase.

Minciunile pe care le-a inventat despre regizorul Josef von Sternberg despre care a pretins că era îndrăgostit de ea, nu de Marlene Dietrich. Când a văzut că mari regizori ca von Sternberg sau G.W. Pabst nu vor să-i dea un rol, s-a decis să-și dea singură unul în „Lumina albastră” (1932), pentru al cărui scenariu s-a inspirat din povestirea scriitorului elvețian Gustav Renker, pe care nu l-a mai menționat pe generic. A spus mai târziu că personajul pe care-l interpreta, o fată sălbatică din munți, o reprezintă cel mai bine – o victimă inocentă a lăcomiei și invidiei celorlalți.

„Să recomanzi un virulent text antisemit unui evreu” 

Sau lipsa ei terifiantă de empatie când i-a vorbit despre „Mein Kampf” fostului ei iubit, Henrich „Harry” Richard Sokal (născut la Craiova, în 1898, și decedat în 1979), care lăsase pentru ea cariera bancară din Austria devenind producător de film: „Trebuie să citești cartea asta. Ăsta e omul care o să vină”.

„Să recomanzi un virulent text antisemit unui evreu e semnul unei insensibilități care-ți taie răsuflarea”, scrie Bach.

Pentru „Lumina albastră”, zice Bach, l-a convins pe criticul maghiar Béla Balász să fie coscenarist alături de austriacul Carl Meyer. Ea nu știa să scrie scenarii, ei știau. Nu doar că nu i-a plătit dar, când a relansat filmul, în 1938, i-a scos de pe generic, la fel ca și pe Sokal (care o ajutase la producție). Evreii nu mai erau bine văzuți, iar ea era deja mascota lui Hitler.

Când l-a cunoscut pe Hitler, partidul acestuia a devenit finanțatorul filmelor ei. I s-au pus la dispoziție bugete de câteva ori mai mari față de normă, echipe largi de tehnicieni și mână liberă în decizii. 

Goebbels o ura sau o aprecia?

Într-o lume a bărbaților, Leni Riefenstahl reușea în domenii (filmul montan, regia de film, politica), unde femeile n-aveau acces.

Știa să mențină controlul chiar și prin crize de plâns bine regizate, așa cum a făcut când nu i s-a permis, la filmările Olimpiadei de la Berlin, să sape gropi pe stadion pentru aparatele de filmat. S-a dus și a plâns la Comitetul Olimpic, și s-a rezolvat.

A susținut mai târziu că Joseph Goebbels, ministrul Propagandei sub Hitler, o ura și umilea, dar Bach n-a găsit decât lucruri bune despre ea în jurnalele lui Goebbels. Despre Goebbels a scris în memorii nu doar că i-a făcut avansuri, dar și că a violat-o. La fel a scris și despre tenismenul Otto Froitzheim, care i-a fost logodnic. S-a aflat mai târziu că ea l-a sedus.

„Impactul filmului ca propagandă”

Operatorul Willy Zielke, căruia i-a dat în grijă scene importante din „Olympia”, a fost internat cu forța la psihiatrie după terminarea filmărilor. 

Cineasta Nina Gladitz susține că Riefenstahl i-ar fi instrumentat internarea, mai ales că i-a confiscat lucrările fotografice și le-a prezentat ulterior ca fiind ale ei. 

Zielke a fost diagnosticat cu schizofrenie și sterilizat (ca să nu dea boala genetic, potrivit legilor existente) și a fost externat în 1942, exact când Riefenstahl avea nevoie de cameramani pentru „Tiefland”.

În turneul de promovare cu „Olympia”, i-a scris o telegramă lui Hitler să-i mulțumească pentru florile trimise de ziua ei (22 august): „Impactul filmului ca propagandă germană e mult mai mare decât mi-aș fi putut imagina, și imaginea ta, mein Führer, e mereu aclamată, chiar și în Finlanda. (…) Mă bucur că nu m-ai uitat. Mă gândesc mereu la tine”.

Riefenstahl a fost și la București

În 1938 a extins peste Ocean turneul de promovare a filmului „Olympia” (care o adusese și la București.). În America a prins-o Kristallnacht-ul și atunci se pare că a fost prima dată când a încercat să se dezică de Hitler. Deși îl lăuda în interviuri, adusese o copie a filmului din care scosese imaginile cu el. Plănuia să facă film și în America dar, cum Hollywood-ul era dominat de evrei, n-a avut succes.

Între 1940 și 1944 a lucrat la „Tiefland” / „Câmpia”, un film de ficțiune cu ea în rol principal, finanțat cu 6 milioane de mărci la intervenția lui Hitler și al cărui subiect era plasat în Spania. Având nevoie de figurație exotică, i s-a dat voie aleagă figuranți romi și sinti (romi care locuiau în Germania și Austria) din lagărul de la Maxglan, de lângă Salzburg.

„Leni Riefenstahl: Cariera unui făptaș”

Acesta e subiectul documentarului „Un timp pentru tăcere și întuneric”, a cărui autoare, Nina Gladitz, a găsit în 1982 câțiva din figuranții din film. Cei care au supraviețuit, pentru că majoritatea au sfârșit la Auschwitz. 

În film, ei spun că au filmat 11 luni fără a fi plătiți, cu pază armată și în condiții deplorabile, și că Riefenstahl le-a promis că-i salvează după filmări, pentru că le era frică să nu ajungă la Auschwitz (despre care aflaseră).

După un proces de patru ani cu Riefenstahl (care a dat-o în judecată) și pe care l-a câștigat, cerându-i-se totuși să scoată scenele în care supraviețuitorii afirmau că Riefenstahl promisese să-i salveze, Gladitz și-a văzut filmul pus la cutie de televiziunea publică WDR (care-l produsese) și la cutie a rămas.

Și mai motivată de blocarea filmului, Gladitz și-a petrecut tot restul vieții (30 de ani) săpând în biografia lui Riefenstahl. A dezvoltat o adevărată obsesie, concretizată în 2020 în cartea „Leni Riefenstahl: Karriere einer Täterin” / „Leni Riefenstahl: Cariera unui făptaș”. 

Interesant că obsesia lui Gladitz se pare că a fost hrănită și de propria ei mamă abuzivă, care-l simpatiza pe Hitler și care, chiar și la procesul pe care i l-a intentat Riefenstahl fiicei sale, tot pe Riefenstahl o căina. 

Eșecul lui Jodie Foster

În anul 2000, Jodie Foster și-a manifestat intenția de a produce un film despre Riefenstahl, în care s-o și interpreteze. Proiectul a eșuat pentru că Riefenstahl dorea drept de veto pe scenele care nu-i conveneau și, în plus, considera ca numai o actriță ca Sharon Stone putea s-o joace.

Regizorul Ray Müller i-a povestit siderat lui Bach că, atunci când s-a dus s-o filmeze în Sudan, unde ea descoperise în anii 60 populația Nuba, a început să plângă într-o discuție cu localnicii, a făcut o criză de nervi când a văzut că aparatele de filmat erau oprite și a reînceput să plângă când li s-a dat drumul.

„Eu nu fac nimic sub 5.000 de mărci”

Salt în viitor. Anii 70. Leni Riefenstahl înregistrează o convorbire telefonică cu Albert Speer (arhitectul lui Hitler, care ieșise de la închisoare în 1966.). Discuția e inclusă în documentarul lui Andres Veiel și începe cu Riefenstahl întrebându-l pe Speer cât cere pe un interviu. 

„Depinde”, zice Speer. „În mod normal, pentru un interviu de o oră și ceva, la BBC primesc câteva sute de mărci”. „Ca să vezi”, zice ea. „Eu nu fac nimic sub 5.000 de mărci. Iar Canada a plătit 10.000 acum 10 ani”. Iar puțin mai târziu: „Sunt în pericol. Nu-ți poți imagina câți anti-naziști sunt în Elveția. Mă duc la vreo emisiune și sunt prezentată ca cineast nazist, îți poți da seama cum e”.

Bach a fost primul care a scris că Riefenstahl era narcisică și a găsit sursa în tatăl ei, un părinte invalidant care a determinat-o să supraviețuiască devenind mai narcisică decât el. 

Cei care nu se consideră niciodată vinovați pentru faptele lor

Narcisismul i-ar explica lipsa de empatie, ușurința de a călca peste cadavre, nevoia de control și geniul manipulator. Mai ales, ar explica de ce a răstălmăcit adevărul după război, prezentându-se ca o victimă a evreilor „care mă vor urmări până la sfârșitul zilelor”. De ce nu s-a considerat niciodată vinovată pentru faptele ei. 

O persoană narcisică are o stimă de sine atât de scăzută, încât încearcă s-o ascundă inclusiv în refuzul de a-și recunoaște greșelile. Le va proiecta pe ceilalți. 

Toți ceilalți sunt vinovați, nu ea. 

Fotografia care o arată îngrozită

Dar există un document, unul singur, care dă puțină umanitate acestui personaj în ochii istoriei. O fotografie care arată că Riefenstahl nu era cu totul lipsită de empatie sau, cel puțin, nu în 1939, când Hitler a invadat Polonia și când această fotografie a fost făcută.

Înconjurată de mai mulți soldați, Riefenstahl privește îngrozită la ceva din afara cadrului. Expresia ei e atât de terifiată încât nu poate avea legătură decât cu un singur lucru. Fotografia a ieșit la iveală în 1952, la doi ani după ce americanii o declaraseră pe Riefenstahl doar simpatizantă nazistă. Asta pentru că le spusese că n-a făcut parte din partidul nazist, n-a avut niciun interes să-i facă propagandă și n-a fost martorul niciunui asasinat comis de naziști.

Altul ar fi fost verdictul americanilor dacă informația ar fi circulat mai ușor și dacă aveau răbdare să se documenteze. Dacă ar fi aflat, printre altele, de telegramele trimise lui Hitler și de această fotografie.

În 1952, revista germană „Revue” a publicat pentru prima dată poza, iar scrisoarea unui subaltern al soțului, care fusese martor la scenă, a completat-o. 

A asistat la un asasinat în masă

Când a început invadarea Poloniei (1 septembrie 1939), Riefenstahl a fost trimisă de Hitler ca reporter de front. I s-a dat o echipă de filmare și, la câteva zile după invazie, în orașul Końskie, circa 30 de polonezi evrei au fost arestați și puși să sape niște gropi. 

Riefenstahl se pregătea să filmeze o scenă și le-ar fi spus soldaților să-i scoată pe evrei din cadru, dar soldații ar fi înțeles să scape de ei cu totul. Auzind, unii evrei au luat-o la fugă și au fost împușcați cu toții. 

Doar câteva fotografii s-au păstrat: una cu evreii polonezi așteptând la umbră într-o piațetă, alta cu ei săpând gropile, alta cu câteva cadavre pe un trotuar, și imaginea îngrozită a lui Riefenstahl asistând la ceva îngrozitor.

Nu există nicio mărturie că ar fi încercat să oprească măcelul.

După acest incident, Riefenstahl a cerut să fie scoasă de pe front și doar după publicarea fotografiei, când a trebuit să ofere o explicație la procesul intentat publicației „Revue”, a pus expresia ei terifiată pe seama faptului că soldații germani ar fi fost agresivi cu ea.

A negat tot

Cineastul Andres Veiel susține că, dacă afirmațiile despre provocarea neintenționată a asasinatului de la Końskie sunt reale, atunci sentimentul de vinovăție pentru uciderea acelor oameni ar fi explicația negării vehemente până și a posturii de martor.

„Problema principală n-a fost cea morală”, și-a explicat Veiel domersul artistic. „Sigur, poți transforma filmul într-un tribunal și spune: «Aici minte, aici e arogantă, aici nu are remușcări și nu se simte responsabilă». Întrebarea interesantă e, însă, de ce și când s-a orientat ea spre o anumită narațiune, și care a fost motivul?”.

Înfrângerea lui Hitler i-a dat o lovitură grea lui Riefenstahl. Incapabilă de a-și conștientiza sau accepta greșeala de a fi mizat pe o carte proastă, a făcut singurul lucru acceptabil pentru stima ei de sine, dar consființind ruptura de ceilalți: a negat tot. Iar apariția fotografiei din Polonia n-a făcut decât să pecetluiască noua narațiune. 

E greu de crezut că, măcar uneori, nu și-a dat seama că face rău.

De fapt, ei s-au susținut și folosit reciproc

Când a fost interogată de americani, le-ar fi zis, potrivit spuselor ei: „Nu pot înțelege cum atâția oameni care au împărtășit ideile politice ale lui Hitler mai au curajul să trăiască. Eu m-aș fi sinucis dacă aș fi simțit că împart responsabilitatea acestor crime”. 

Asta ar sugera că poate nu-și conștientiza vinovăția, dar poate sugera și că mințea.

Iar faptul că și de Hitler se folosise fără a crede neapărat în ideologia nazistă se poate subînțelege din ceea ce singură i-a spus lui Ray Müller în documentarul din 1993: „N-a fost despre politică, aș fi făcut același film și în Rusia sau America”. 

Hitler, și el diagnosticat post mortem cu tulburare narcisică patologică, n-a fost pentru Riefenstahl decât ceea ce psihologii numesc enabler, adică un susținător (cum era și mama ei). De fapt, ei s-au susținut și folosit reciproc. Simpatia lor probabil că se datora unui fond comun, care le permitea să comunice așa cum comunică pomii prin rădăcini.

Preluată de mișcarea feministă, pe care a reușit să o manipuleze

Riefenstahl n-a fost aruncată la coșul istoriei. La un moment dat, a fost preluată de mișcarea feministă care i-a lăudat succesele în domenii și într-o epocă dominate de bărbați.  

A fost invitată de onoare la banchetul aniversar al împlinirii a 75 de ani de la înființarea revistei „Time”, iar în 1974, Festivalul de film din Telluride a omagiat-o „pentru exemplara contribuție la arta filmului”. La Telluride a cinat cu Francis Ford Coppola și s-a întreținut cu primarul evreu al orașului, care le-a transmis celor care protestau în stradă că festivalul a omagiat „artistul, nu persoana”.

Nina Gladitz scrie în cartea pentru care s-a documentat 30 de ani că, înainte de apariția Aliaților, Riefenstahl ar fi ars la reședința ei din Kitzbuhel mare parte din documentele compromițătoare. Mai spune, susținută de cercetările ei, că Riefenstahl și-a construit mitul pe minciună și pe folosirea celorlalți. 

Conturi în Elveția

De pildă, din documentele primelor proiecții ale filmului „Lumina albastră”, Gladitz a aflat că adevăratul regizor al filmului n-a fost Riefenstahl, ci Béla Balász. După ce Balász s-a autoexilat, Riefenstahl a modificat creditele, iar când a relansat filmul, în 1938, s-a transformat din colaborator nu doar în regizor, ci și în scenarist și director de imagine. 

Cercetările lui Gladitz au mai arătat că diagnosticul de schizofrenie pus operatorului Willy Zielke fusese fals și, de asemenea că, la un moment dat după război, Riefenstahl avea în două conturi din Elveția peste 3 milioane de franci.

Din păcate, cartea lui Gladitz din 2020 nu s-a tradus în engleză ori franceză. Informațiile de mai sus le-am luat dintr-un articol scris de antropologul și filosoful sloven Melita Zajc, care a citit cartea lui Gladitz în original.

„Un semn sinistru care ar trebui să ne preocupe”

 „Leni Riefenstahl: Cariera unui făptaș” n-a făcut valuri nici în Germania, unde Gladitz, în dedicația ei fanatică pentru subiect, părea mai degrabă necredibilă, dar și pentru că nazismul e aici un subiect volatil când, genealogic, mai toată lumea are un nazist în familie.

„Unele din descoperirile ei și, mai ales, capitolul despre ‘Renașterea lui Riefenstahl și Revirimentul nazismului’ sunt uimitoare”, scrie Zajc în „Modern Times Review”. 

„Dată fiind relevanța muncii ei pentru problemele cele mai acute, de la știrile false din social media până la popularitatea crescândă a ideilor naziste din grupurile de extremă dreaptă sau similare, tăcerea din jurul cărții lui Gladitz mi se pare un semn sinistru care ar trebui să ne preocupe”.

Reticența în a accepta că ar fi posibil ca Leni Riefenstahl să nu fie cea pe care ea însăși a promovat-o după 1945 e, poate, efectul extraordinarei ei abilități de a supraviețui rescriind adevărul.

Și semnul că mitul e în continuare viu.

Neolegionarii noștri

La un moment dat, în filmul lui Ray Müller, Riefenstahl privește mândră imagini din „Triumful voinței” și îi explică regizorului cum a realizat tehnic scena respectivă. Când explicațiile se opresc și se face liniște, rămâne doar privirea ei plină de admirație lipită de ecran.

În această privire admirativă, de mamă care-și vede copilul mergând singur, stau toate răspunsurile căutate de istorici, documentariști și biografi de-a lungul anilor.

Riefenstahl nu era mândră de Hitler, ci de ea însăși. Legionarii noștri nu-l admiră pe Zelea Codreanu, ci pe ei înșiși, consecvența mimetică și ignorantă cu care vor să ne propună încă o dată extrema dreaptă.