Un spectator angajat: Camil Roman, arhetipurile prezidentiale si Constitutia

Camil Roman este un tanar intelectual roman, doctorand in politica si relatii internationale la Universitatea Cambridge, specializat in studiul revolutiilor, revoltelor si miscarilor sociale. Este un om care crede sincer in valorile liberale, nu in travestiurile acestora si in nesfarsitele baluri mascate din lumea post-comunista romaneasca si nu numai. Intr-un spatiu publicistic in care abunda amatorismul bombastic, metoforele nevricoase, pamfletele naravase, invectivele sulfuroase si hiperbolele vehemente, Camil Roman scrie lucid, concis, franc, transant si clar. Spune ceea ce gandeste si gandeste ceea ce spune.

Nu este si nici nu cred ca-si propune sa fie jurnalist, dar vrea sa fie si chiar este un intelectual public. Are bucuria participarii la ceea ce se numeste conversatia democratica. Este, in traditia definita de Raymond Aron si ilustrata de discipolii acestuia, un spectator angajat. Articolele sale din “Romania Libera” se remarca prin transparenta si acuitate, prin curajul asumarii propriei pozitii, indiferent de popularitatea ei, reala ori fictiva. O face pentru ca asa gandeste, nu pentru ca l-ar fi “momit” ori “platit” cineva. Iata un fragment din articolul sau “Arhetipurile noastre prezidentiale si Constitutia”:

De când cu nominalizarea lui Mihai Răzvan Ungureanu la postul de premier, Crin Antonescu îşi dă din nou ochii peste cap de grija democraţiei. De câţiva ani, omul e în general speriat de calitatea acesteia de la noi din ţară. Face sesiuni extraordinare pe la Parlamentul European sau se aliază cu patriotul Dan Voiculescu (pentru cei ce nu ştiu – turnător cu acte în regulă la Securitate).

Tot de grija democraţiei, dânsul a fost una dintre principalele portavoci ale unei cvasilovituri de stat orchestrate de Parlamentul democratic: mega-măgăria suspendării lui Băsescu din 2007. Apoi a fost unul din personajele-cheie care au trimis-o la plimbare pe Monica Macovei tocmai când aceasta reuşise să pună puţină ordine… în statul nostru de drept. Şi tot el este cel care a văzut mereu dosare politice la DNA, în condiţiile în care fiecare raport pe justiţie al UE lăuda această instituţie. La un moment în care niciodată în istoria României libertatea politică nu a fost mai mare, este de-a dreptul siderant să vezi atâtea bocitoare după perdeaua partizanatului politic îngrijindu-se de democraţia de sub „regimul” Băsescu.

Să revenim însă la chestiunea democra-ţiei despre care se tot vorbeşte şi să vedem fondul problemei: Constituţia. După 20 de ani de republică semi-semi-prezidenţială, putem distinge două arhetipuri de preşedinţi pe care i-a năşit această Constituţie. Mai întâi, „arhetipul Iliescu”: avem o republică moţăită, făcută pentru perioade de linişte şi tihnă, în care mitul preşedintelui negociator şi imparţial – cu alte cuvinte, adevărata imagine a „tătucului” – maschează raporturile crase de putere din societate în favoarea celor care conduc. Preşedintele nu trebuie să îşi arate muşchii pentru că nu e necesar, totul e sub „control” pentru o bătrâneţe liniştită şi o putere perpetuum mobile. Acesta a fost visul unei nopţi de vară al PSD-ului lui Iliescu şi al candidatului Năstase.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro