Un studiu recent contestă una dintre ideile fundamentale privitoare la apariția civilizației

​​Termenul de civilizație este unul complex, iar sensul său este adesea răstălmăcit. Stricto sensu, plecând de la însăși rădăcina latină „civis”, civilizația poate fi definită ca un nivel de dezvoltare care implică apariția urbanismului, forme de guvernare complexe, apariția scrisului șamd.

Lato sensu, civilizația poate fi definită, a se vedea Dex-ul, ca un nivel de dezvoltare materială și spirituală al unei societăți. De aceea veți vedea adesea, ca un exemplu, termenul de „civilizație Cucuteni”, deși aici este vorba clar despre o societate neolitică, în care ideea de urbanism lipsea.

Studiul despre care pomeneam face trimitere la societățile neolitice, respectiv la fundațiile care au pavat drumul spre civilizația urbană. Iar ideea pe care o contestă este una veche de cel puțin șase decenii, idee care susținea că apariția agriculturii și domesticirea animalelor au dus la o dezvoltare explozivă a primelor astfel de comunități umane.

Pe scurt, o dezvoltare care a dus pe de o parte la un boom al populației, iar de pe alta, ca o consecință, la schimbări sociale majore care, așa cum spuneam, au condus către primele civilizații urbane.

Totul este un mit, susțin Ian Kuijt, cercetător în cadrul departmentului de antropologie al Universității Notre Dame, Indiana, SUA, și Arkadiusz Marciniak, arheolog polonez din cadrul Universității din Poznan.

Cei doi pleacă de la unul dintre cele mai vechi și mai faimoase situri neolitice, cel de la Çatalhöyük, Turcia, o așezare care a cunoscut o ocupație umană începând de acum 9.100 de ani, și până acum circa 7.950 de ani. Este vorba, de pe altă parte, de una dintre cele mai dezvoltate societăți de acest gen, având în vedere vechimea sa considerabilă.

Autorii studiului publicat în revista Journal of Anthropological Archaeology afirmă că arheologii care au analizat situl au plecat de la o logică greșită, aceea că toate casele (etajate) de la Çatalhöyük erau ocupate în același timp. O estimare care a dus la ideea unei populații uriașe, care oscila între 2.800 și 10.000 de indivizi.

În realitate, situația ar fi fost cu totul alta. Este ca și un ai pretinde că hotelurile din aeroporturi au fost pline ochi, continuu, timp de 50 de ani, susțin cei doi specialiști. Ei au efectat mai multe datări cu radiocarbon, au analizat studiile anterioare ale nivelurilor sedimentare de la Çatalhöyük, precum și modelele de ocupare ale satelor din zonele agricole ale Turciei moderne.

Pe acest tipar, cercetătorii au creionat o imagine care, susțin ei, este mult mai aproape de realitate. Iar aceasta ar fi că, în perioada de maximă dezvoltare a așezării, populația nu ar fi depășit 600-800 de indivizi. Asta în condițiile în care 30% din populație ar fi fost formată din copii cu vârsta de sub cinci ani.

În modelul oferit de cei doi autori, zonele rezidențiale nu ocupau decât 40% din întreaga suprafață a așezării, una care reprezintă echivalentul a 26 de terenuri de fotbal. În același timp, doar 70% dintre clădiri ar fi fost ocupate. O medie de cinci indivizi ar fi ocupat fiecare clădire, pe o perioadă de 20 până la 45 de ani. Practic, durata uneia sau două generații. Fapt cunoscut, la Çatalhöyük, cei decedați erau înhumați în propriile locuințe, iar după o generație sau două se construia un nivel nou.

Studiul propune astfel o nouă teorie cu privire la evoluția incipientă a primelor societăți neolitice. Unele care s-au dezvoltat gradual, pe o durată mare de timp, mai degrabă decât să fi cunoscut un boom al populației și al cunoștințelor din varii domenii.

În plus, concluzionează cei doi cercetători, modelul unei populații reduse se potrivește mult mai bine pe descoperirile arheologice care indică o formă de guvernare în care deciziile erau luate la comun, mai degrabă decât o formă de politică centralizată, care ar fi fost imperios necesară în cazul unei comunități compuse din mii de membri.

Concluziile au fost susținute și de Peter Akkermans, arheolog în cadrul Universității Leiden, Olanda, care, citat de ScienceNews, afirmă că astfel de comunități umane reduse erau comune în Levant, locul în care se prezumă că au apărut primele societăți neolitice.

Din datele pe care acestea le-a obținut în urma săpăturilor arheologice din Siria, acolo unde și-a desfășurat mare parte din activitate, cercetătorul olandez susține că o comunitate umană neolitică era formată din câteva zeci de indivizi, până la câteva sute. Adesea, micile așezări erau abandonate după doar o generație, ele fiind reocupate după sute sau chiar mii de ani.

Practic, tranziția de la așezările rurale neolitice la marile așezări urbane a fost un proces lent, care a durat mii de ani, nicidecum o boom demografic și tehnologic.

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro