Sari direct la conținut

Un text de Adela Toplean. „Pericol de moarte”

Contributors.ro
Adela Toplean, Foto: Arhiva personala
Adela Toplean, Foto: Arhiva personala

De curând, echipa de comunicare a științei a Universității din București m-a invitat să particip la un extrem de interesant proiect intitulat „Doza UB de Știință”. Proiectul (ajuns între timp la al șaselea episod) își propune să ofere într-o manieră ultra-concentrată – mai precis, în clipuri de cel mult 10 minute – informații științifice din diverse domenii (aici link la canalul YouTube al UB). Mie mi-a revenit sarcina de a vorbi despre moarte și pierdere în secolul XXI.

Cum n-am reușit – nici pe departe! – să rostesc tot ce avusesem în plan, mi-am zis să vă propun o variantă scrisă și cât de cât ameliorată a speech-ului video (pe care îl găsiți, în orice caz, aici).

Intro

E foarte ușor să-i convingi pe oameni că sunt în pericol. E foarte ușor să-i convingi că sunt în pericol de moarte. Nu-ți trebuie viruși mortali, arme nucleare, războaie mondiale sau moriști de vânturat știri false, nu-ți trebuie nimic din toate astea. E suficient să-i spui omului când se odihnește în fotoliu, așa, într-o doară: „ești cam palid”. Și să adaugi pe un ton vag îngrijorat: „te-a văzut cineva? Știu eu un medic bun care…”

Gata. L-ai aruncat în aer.

Fragilitate

Suntem șubrezi în toate sensurile pe care le poate concepe judecata clinică sau simțul comun. De-aici, de la șubrezenie, mi se pare firesc să pornim o discuție despre moartea astăzi. Nu dinspre război sau pandemie, ci dinspre starea în care ne-a găsit războiul și, acum doi ani, pandemia de coronavirus. Starea de maximă fragilitate.

După Colectiv și scandalul Hexipharma, am intrat și noi, românii în loteria asta infernală a pericolului care ne pândește de pretutindeni: orice se poate întâmpla oricui, oricând. Pandemia doar a fixat și consacrat această relație contorsionată și dramatică pe care noi o aveam deja cu pericolul.

*

Să ne gândim la următorul lucru: nicicând nu am avut acces mai mare și mai direct la suferința semenilor noștri. Fragilitatea omului e supraexpusă pe social media. Ea devine deodată îndreptățită psihologic, îndreptată medical, legitimată științific și politic. Răspunsurile culturale la suferința umană nu au fost nicicând atât de bune, de compact-bune. Nimeni nu mai suferă pe furiș, pe rușinate, se suferă în văzul lumii. De-asta relația noastră cu moartea s-a schimbat.

…iar eu vă propun să privim spre moartea de azi din acest unghi: al relației noastre cu pericolul.

*

Suntem oameni, deci suntem neliniștiți, cum se spune, „angoasați”. E o tensiune între noi și lume. Omul foarteanxios e încordat ca un arc. El vrea să controleze tot – incertitudine, impredictibil, pericole posibile.

Trebuie spus că anxietatea, când e optimă, ne ajută să fim eficienți, să rămânem focalizați. Este, de asemenea, un motor formidabil pentru creativitate. Când, însă, e prea multă, nu ne lasă să trăim. Tulburările de anxietate au cunoscut o creștere spectaculoasă în ultimii 15 ani. Nu mai vorbim azi de fragilizări circumstanțiale, ci de fragilitate psihică devenită normă.

Asta s-a văzut cel mai bine în pandemie când viața devenise insuportabil de periculoasă. Pandemia a fost anxiogenă în cel mai înalt grad: viruși mici-mici-mici care erau pretutindeni și nicăieri.

Când, în schimb, pericolul e vizibil, frontal, și cert, cum e pe câmpul de luptă, în război, anxietatea scade în mod miraculos. Impulsurile vitale sunt re-afirmate. În război, viața re-devine cu totul altceva decât moartea!

Așadar, nu atât pericolul, cât posibilitatea luine șubrezește. Nu spun că trebuie să ne simțim vinovați pentru propria șubrezenie. Spun doar că e de dorit să luăm lucrurile așa cum sunt. Nu s-a născut om neîncercat de neliniște. Noi toți evaluăm permanent – zi de zi, noapte de noapte, până în clipa morții – parametrii propriei neliniști. Problema de care trebuie să ținem cont e că un om extrem de anxios „moare” de mai multe ori pe zi și de foarte multe ori pe noapte. Modurile în care reușim să ne administrăm propria neliniște contribuie direct la ceea ce noi suntem ca indivizi și ca societate. Când suntem mereu cuprinși de o mare neliniște, suntem pierduți. În această stare fiind, noi nu putem evalua rațional pericole. De fapt, niște oameni foarte șubrezi nu-și pot folosi rațiunea. Oricât de deștept le-ai vorbi, ei nu percutează la argumente. Anxietatea e mai tare decât ei, așa că se-afundă în irațional. Și discuția noastră abia de aici începe:

  1. Cum întâmpinăm pericolul?
  2. Ce-i de făcut practic și de explicat teoretic când răul se produce?
  3. Cum gestionăm pierderea?

Întâmpinarea pericolului

Moartea ține câteva secunde, murirea ține toată viața. Fiecare societate are niște stiluri dominante de gestionare a morții și muririi, un așa-numit „sistem al morții” care reflectă întocmai hibele și calitățile acelui spațiu. Nu e vorba doar de stiluri instituționale sau de cadre juridic-administrative, ci și de valori și credințe, de mecanisme psiho-sociale, toate-mpreună fiind un barometru infailibil al calității vieții. Ce contează pentru noi în viață, trece într-un fel sau altul în raportarea noastră la moarte.

Și ce contează pentru noi în viață?

*

Evident, siguranța (#besafe).

Orice stil de viață – modern, premodern, tribal – e, în cele din urmă, despre evitarea pericolelor. Prevenția n-a apărut odată cu screening-ul profilactic sau cu medicina genetică. Mecanismele de gospodărire psihologică a primejdiei morții n-au fost nici ele inventate de Freud. Anticiparea pericolelor a fost mereu centrală supraviețuirii; a fost și o îndatorire morală față de comunitate în general și față de membrii vulnerabili ai comunității în special. Vorbim, deci, de procese biologice, simbolice, culturale străvechi, bine înșurubate în noi, vorbim de o calitate a minții.

*

Subliniez, deci, ca să fie clar: prevenția e firească. Ameliorarea condițiilor de viață, tot așa. Măsurile de sănătate publică – la fel. Creșterea speranței de viață – consecință directă.

Tocmai de aceea, azi a devenit, pe undeva, justificat să-ți dorești să mori sănătos, în somn, la 85-90 de ani.

Dar, până la urmă, cât de trainică e puntea pe care sistemele de prevenție o clădesc între ce-și poate omul dori și ce poate omul obține realmente? Omul dorește tot mai mult. Deci are impresia că obține tot mai puțin…

*

Psihologic vorbind, multul devine puțin. De ce? Fiindcă, grație tehnologiei, am prelungit enorm murirea. Decesul, ca fapt biomedical, s-a desprins de acest lung și sinuos proces al muririi. Distanța dintre avertismentul morții și evenimentul morții (care e și el împărțit, prin convenții medicale, terapeutice și instituționale, în micro-procese) crește. Asta înseamnă că ne putem „ocupa” pe-ndelete de noi înșine în timp ce murim. Avem timp berechet să tremurăm de frică. Murirea e uneori foarte lungă, lungă cât o viață.

În trecut, murirea nu era prea lungă. Nici prea frecventă. Oamenii mureau fără să fie preveniți, mureau direct, infectați, accidentați, uciși.

Murirea, să nu uit, e și ea de două feluri: a celor diagnosticați cu boli incurabile, intrați oficial pe “traiectoria morții” (prinși oficial într-o rețea de screening etc.); și murirea celor nediagnosticați, dar care simtcă li se apropie sfârșitul. Și cine simte că i se apropie sfârșitul?

*

O lume anxioasă SIMTE monstruos. Întrebarea-cheie e, atunci, următoarea: ce suntem azi dispuși să credem și să facem în numele prudenței? Ăsta e teren minat. Plin de frici ancestrale și de capcane emoționale. Dacă aș avea timp, aș scrie o carte pe care aș boteza-o „O antropologie a prudenței”…

*

Să luăm un exemplu oarecare: determinarea factorilor de risc și, mai departe, a unor măsuri adecvate de reducere a riscului cutărei boli. Veți spune, iată o întreprindere tehnică, obiectivă de care trebuie să se ocupe experții.

Dar stați puțin. În România, mortalitatea evitabilă e acum dublă față de media UE (am stat chiar mai prost în anii anteriori). Jumătate din decesele noastre vin din riscuri comportamentale (fumat, alcool, obezitate).

Deci ce înseamnă, în aceste condiții, „cauză prevenibilă”? Imposibil de spus! Cum s-ar fi putut preveni un diagnostic incurabil e ceva insesizabil la nivel de protocol medical concret sau de statistică publică (vârstă, sex, ereditate, educație), fiindcă ține de felul în care se monitorizează omul pe el însuși, de un așa-numit “stil profilactic” personal. Prevenția, așadar, nu e doar despre cifre și politici de sănătate, ci și despre mentalități, valori, motivații.

De fapt, multe concluzii raționale, bazate, în aparență, pe o sumedenie de observații și cifre, sunt ele însele pretexte pentru spaime mai vechi, complet iraționale. Dar să nu deviem de la subiect. Ce vreau să subliniez aici e următorul lucru: un om firav care, din punct de vedere psihologic, trăiește de pe azi pe mâine, e oricând gata să se terorizeze singur dacă nu-l terorizează alții. Nu-i poți cere, deci, pe vremuri de molimă sau de război, să-și folosească rațiunea. Și încămai concret: un om obsedat de siguranță e incapabil să nu-și dorească să fie salvat de cine s-o nimeri – că e medicină profilactică, futuristă, naturistă, stat, suprastat ori toate laolaltă, nici nu mai contează.

Dincolo de metafora binecunoscută, că începem să murim de când ne naștem, într-o lume de oameni speriați, unde industria profilaxiei duduie, murirea se conturează, discret și cumva paradoxal, împreună cu primele decizii profilactice pe care le ia omul.

Deci când percepe omul că începe să moară? Când începe localizarea precisă a germenilor morţii în trup. Asta face orice test genetic, orice screening de cancer de sân care trebuie repetat, după o anumită vârstă, la fiecare 6 luni…

Răul e, de când e lumea, strâns împletit cu binele, iar realitatea e, firește, complicată. La fel e și mintea omului care, școlit sau ba, e înclinat să creadă în mai multe lucruri în același timp. Precizia noastră științifico-tehnică e dublată de o mare imprecizie sufletească.Până și încrederea în medicină e dublată de o neîncredere pe măsură!

Ambivalențele astea ne costă mai mult decât credem: avem, pe de o parte, un control tehnologico-științific tot mai bun al situațiilor de limită, pe de alta, un tot mai adânc și mai irațional respect pentru siguranță: definim și examinăm necontenit, cu metode tot mai scrupuloase și mai performante, fragilitatea vieții. Dar cu fiecare screening profilactic, în loc să ne simțim mai în siguranță, parcă mai murim un pic…

*

Repet a treia oară: prevenția salvează vieți. Și anxietatea, când e optimă, salvează vieți. DAR e o graniță fină și fluidă aici.

Atitudinea profilactică, atunci când e excesivă, nu e despre prevenție, ci despre anticiparea anxioasă a morții. Deci e resimțită tot ca un fel de murire! Te silești să țiila distanță toate chinurile vieții, iar asta e în sine chinuitor. Un lucru la care vă propun să reflectați e acesta: uriașa noastră industrie profilactică s-a ridicat pe un infern psihologic.

Trecem, cu asta, la punctul doi al discuției noastre

Ce facem practic când pericolul morții e real?

Mergem la spital. Medicina ia forme ultra-tehnologizate și ultra-birocratizate. Se lucrează cu “echipe de specialiști” și cu “buni manageri”, foarte rar cu unici profesioniști, capabili să asume decizii medicale. Firește că nimeni cu mintea întreagă nu poate contesta rolul crucial pe care îl are, de exemplu, inteligența artificială în diagnoză, numai că, acolo unde e multă tehnologie și specializare, nu e loc de inițiative responsabile sau de „viziune curativă”.

Și unde e tehnologie multă și birocrație multă e loc de încă și mai multe abstracții și nebulozități. “Sistemul” medical însuși e, până la urmă, el însuși o abstracție, nu? De-asta e atât de ușor de capitalizat politic și mediatic, deci de demonizat, chiar fără să fie unul românesc și ultracorupt.

Adevărul e că decizii practice adecvate unor cazuri medicale concrete se iau foarte rar. Nu există consens asupra puținului care se poate realmenterestitui muribundului (zile fără durere, o noapte fără vomă, ore de luciditate). Ți-e greu, ca medic, să te oprești exact la compromisul de care e, atunci,cea mai mare nevoie.

Ca să concluzionez: un sistem medical bine pus la punct are o importanță capitală, DAR nu poți scoate grija din oameni doar ca s-o pui în coduri profesionale și în rapoarte instituționale. Uităm adesea că atât grija cât și moartea se nasc într-o altă zonă a naturii umane decât cea politică și instituțională.

Moartea, deci, în primul rând în oameni,abia apoi în mediile academice, spitalicești, în cabinetele de la Bruxelles sau în teoriile politicilor publice.

Moartea nu-i totuna cu tanatologia, iar tanatologia nu-i totuna cu tanatopolitica.

*

Ce putem ști, totuși, din punct de vedere teoretic?

Tanatologul aduce, e drept, o anumită inteligibilitate morții și muririi. În prețul ăsta, propune însă și un controlasuprasensurilor sale. Astăzi tanatologia își asumă multe responsabilități. Nu doar dintre cele teoretice (de sistematizare și de evaluare a cunoștințelor despre moarte), ci și responsabilități civice, de corectare și chiar de redefinire a practicilor morții.

În orice caz, de reținut este că complexitatea experienței morții depășește cu mult capacitatea instituțiilor și profesioniștilor de a-i conferi semnificații și explicații. Poziția tanatologului rămâne, deci, una bizară: cum toate modurile de a muri au consecințe culturale, sociale, medicale, politice etc., organizarea, analiza și apoi modelarea lor eșuează cât ai clipi în scientism, psihologism, biologism și în alte –isme regretabile…

*

Repet: moartea este o experiență fundamentală. Ca experiență fundamentală, a fost firesc conținută de religii și a rămas firesc legată de cele sacre. Tot ce ținea de moarte era, cândva, reglat simbolic și ritualic. Când țesătura religioasă s-a rupt, s-a conturat cu același firesc, în Occident, prin anii 60, profesionalizarea morții.

Acelea erau însă vremuri optimiste. Medicina vorbea de eradicarea cancerului, lumea era pusă pe fapte mari. Între timp, însă, s-a întors la fapte mai mici. Avem acum un trend al muririi acasă și al de-medicalizării morții.Eu n-aș trage de-aici concluzia că instituțiile morții au eșuat. Doar că așteptările suferinzilor și oferta instituțională s-au desincronizat.

*

Desincronizare avem și în România. Pe de o parte, profesionalizarea morții e mai degrabăignorată, iar pe de alta, cu cadrul simbolic (tradițional-religios) nu mai știm ce să facem. Există o rezistență la instituționalizare, deși nu se vede neapărat în cifre. De pildă, modulele de paliație sunt tot mai populare printre medicii de familie.

Problema e însă profundă și complexă fiindcă, așa cum spuneam, suntem complet descoperiți din punct de vedere simbolic.

La ce mă refer, concret? Îți moare cineva foarte drag și constați cu stupoare că un „Dzeu să-l ierte” nu-i suficient. Realizezi abia atunci că armătura simbolică (pe care, de fapt, te bizuiai fără s-o ști) s-a șubrezit între timp. Românii nu mai au cunoștințe elementare de teologie a morții, iar fiindcă administrarea instituțională a morții merge și ea prost, în România se moare spectaculos de prost.

Răul morții e aproape mereu resimțit ca rău instituțional, iar moartea devine exclusiv eroare politică, socială, medicală imputabilă și evitabilă.

Uităm – nu obosesc s-o repet – că moartea nu-i totuna cu tanatopolitica.

Și că, de aceea, calitatea gestionării ei nu depinde doar de calitatea seviciilor medicale, paliative și funerare, ci și de calitatea sistemelor de valori și credințe, adică de relația nemijlocită, afectivă, pe care fiecare dintre noi o întreține cu lucrurile esențiale din viața lui.

Esențial pentru noi ar fi să ne descurcăm cu experiența pierderii. Și NU ne descurcăm.

*

Am ajuns, cu asta, la punctul 3 și ultimul pe care vi-l propun azi: problema doliului.

Subiectul e – cum altfel? – extrem de complex. Aș trasa doar câteva linii de forță. În ultimele decenii, ne-am confruntat cu anomia jelirii. Cu prăbușirea regulilor. Nu mai știe nimeni „cum se face”.

În Studiile Doliului domină azi, pe bună dreptate, o paradigmă numită Continuing Bonds”: legăturile cu morții pot contina oricum, oricât, indefinit. Asta în condițiile în care doliul tradițional era prin excelență un travaliu, un proces complex, era despre stadialitate și, finalmente, despre niște soluții de desprindere.

Citeste continuarea pe Contribuotrs.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro