Unul dintre cei mai mari experți în educație explică de ce nu funcționează sistemul de recompense și pedepse și ce înțeleg copiii din el

Într-o perioadă în care parentingul pare mai ghidat ca niciodată de reguli, metode și instrumente eficiente, o parte dintre cercetările din psihologie vin cu o concluzie incomodă: pedepsele și recompensele nu doar că nu funcționează pe termen lung, ci pot afecta relația dintre părinte și copil. Alfie Kohn, autorul cărții „Iubire necondiționată pentru copilul tău”, apărută la ZYX Books, și critic al parentingului bazat pe control, propune o schimbare de paradigmă, trecerea de la obediență la colaborare.

• Alfie Kohn este recunoscut ca o voce foarte puternică în ceea ce privește educația și parentingul în societatea de azi. El va fi prezent la ParentED Fest, cel mai relevant eveniment de parenting din România (17–18 octombrie), unde va aduce o perspectivă curajoasă și profundă asupra relației părinte–copil. 

ZYX Books: Părinții au fost mereu fascinați de concluziile dumneavoastră potrivit cărora „recompensele și pedepsele”, ca instrumente de parenting, nu funcționează. Așa că mă întreb: dumneavoastră credeți în disciplină? Și, dacă nu, ce propuneți în schimb?

Alfie Kohn: Depinde cum definim cuvântul. Dacă prin „disciplină” înțelegem folosirea puterii asupra copiilor pentru a-i constrânge să se comporte așa cum cerem noi, atunci nu. Dar dacă ne referim la îndrumarea copiilor pentru a le susține dezvoltarea socială și morală, atunci da. Iar, ideal, facem asta lucrând împreună cu ei pentru a rezolva probleme, nu supunându-i la constrângeri pentru a obține obediență.

„Pedepsele și recompensele sunt modalități prin care această condiționare toxică este exprimată și întărită”

– Puteți explica ce înseamnă să fii un „părinte necondiționat” și cum pot părinții să cultive stima de sine necondiționată la copii?
– Nu este suficient să ne iubim copiii. Important este dacă ei simt că îi iubim pentru ceea ce sunt, nu în funcție de ceea ce fac, și că această iubire nu se diminuează când greșesc sau nu se ridică la nivelul așteptărilor noastre. Când copiii primesc această grijă necondiționată, devin capabili să se accepte pe ei înșiși necondiționat, ceea ce este un ingredient esențial al sănătății psihice.

Parentingul condiționat, în schimb, apare când copilul simte că trebuie să câștige iubirea noastră, de exemplu dacă este cuminte sau dacă are note bune la școală. Pedepsele și recompensele sunt modalități prin care această condiționare toxică este exprimată și întărită.

În schimb, ceea ce numesc eu abordarea „lucrăm împreună” ne pune pe calea acceptării necondiționate.

– Studiile arată că stima de sine necondiționată este o componentă importantă a sănătății mintale. Cum putem să ne simțim bine cu noi înșine chiar și atunci când greșim?
– E suficient să fi fost acceptați necondiționat de părinții noștri! Dacă acest lucru nu s-a întâmplat, iubirea necondiționată primită de la altcineva poate compensa, alături de conștientizarea faptului că a greși sau a nu atinge anumite idealuri nu înseamnă că nu merităm să fim iubiți.

„Unii copii își construiesc un sine fals, ca și cum ar juca un rol într-o piesă”

– Dar ce se întâmplă când părinții condiționează valoarea copiilor lor?
– Copiii tind să internalizeze această condiționare și ajung să se simtă bine în pielea lor (temporar) doar când îndeplinesc anumite criterii, de exemplu, când au succes, sunt politicoși, inteligenți, atrăgători sau amuzanți.

Asta duce la un sentiment fragil și instabil al valorii de sine. Unii copii își construiesc un sine fals, ca și cum ar juca un rol într-o piesă, menit să le aducă aprobarea părinților. În timp, pot pierde contactul cu cine sunt cu adevărat.

– Există voci care spun că parentingul blând duce la lipsă de control, că cei mici vor scăpa de sub control și lipsiți de moralitate. Cum răspundeți acestor temeri?
– Această reacție se bazează, de obicei, pe două lucruri. Primul este o falsă dicotomie: ideea că singura alternativă la parentingul tradițional, bazat pe control, este permisivitatea, adică să nu intervenim când copiii creează probleme. Evident, nu asta susțin eu.

A doua explicație este o viziune profund cinică — și, potrivit dovezilor, nejustificată — asupra copiilor și asupra naturii umane, în general, adesea înrădăcinată în dogme religioase.

„Fiți precauți cu cărțile și discursurile de parenting care folosesc excesiv cuvântul «comportament»”

– Chiar dacă trăim într-o perioadă în care cărțile de parenting și interviurile cu experți, așa cum sunteți dumneavoastră, sunt ușor accesibile online, multe familii cred în continuare că sistemul de pedepse este cea mai bună metodă de a crește un copil „cuminte”. Ce învață, de fapt, copilul dintr-un astfel de sistem? Ce mesaje primește?
– Am menționat deja impactul acceptării condiționate pe care o transmit pedepsele (și recompensele). Dar pedeapsa în sine, uneori numită eufemistic „consecință”, transmite și ea un mesaj. Adică, le spunem copiilor, în esență: „Fă asta sau te fac să suferi.” Astfel, modelăm o formă de relație umană bazată pe putere și interes personal. Copiii devin mai puțin morali, pentru că amenințarea pedepsei îi învață să se întrebe: „Ce vrea această persoană care are putere asupra mea și ce pățesc dacă nu fac?”, în loc să se gândească la impactul acțiunilor lor asupra celorlalți.

În plus, folosirea pedepselor afectează relația cu copilul. În loc să fim percepuți ca aliați grijulii, devenim figuri de autoritate de care trebuie să te ferești, pe care să le minți sau de care să te temi.

– Ce pierdem pe termen lung atunci când ne concentrăm prea mult pe comportamentul copilului?– Pierdem copilul, persoana din spatele comportamentului! Pierdem din vedere motivele, valorile și intențiile care stau la baza acțiunilor. Este greu de imaginat o abordare mai superficială și, în cele din urmă, mai puțin eficientă decât una care se concentrează doar pe ceea ce este vizibil și cuantificabil.

Fiți precauți cu cărțile și discursurile de parenting care folosesc excesiv cuvântul „comportament”!

– Cum vedeți parentingul în era social media, unde presiunea de a fi un părinte perfect este foarte mare?
– Social media amplifică aceleași presiuni și concepții greșite care au existat dintotdeauna.

A fost mereu nevoie de luciditate și curaj pentru a rezista tentației parentingului tradițional, bazat pe control. Astăzi este nevoie de și mai mult.

– Credeți că noile generații de părinți sunt mai deschise la schimbare?
– Nu am văzut dovezi clare în acest sens. Este dificil să separi stilul de parenting de deschiderea către schimbare. În plus, sunt sceptic față de generalizările ample despre generații, mai ales când vorbim despre fenomene încă în desfășurare.

– Este posibil ca societatea noastră să fie construită pe ideea de control încă din copilărie?
– Nu doar că este posibil, ci este probabil. Cercetările psihologice arată constant beneficiile diminuării și, mai ales, ale susținerii active a autonomiei copiilor – atât acasă, cât și la școală. De aceea, cei mai buni profesori pun mai multe întrebări decât dau ordine. Îmi place să spun că cei mici învață să ia decizii bune luând decizii, nu urmând instrucțiuni.

– Susțineți că această cursă continuă și, în cele din urmă, nesatisfăcătoare de „a câștiga” nu este o parte inevitabilă a vieții. Mai mult decât o evoluție naturală, ea ar putea reflecta o societate disfuncțională. Își are rădăcinile în experiențele din copilărie?
– Da. De fapt, acesta a fost subiectul primei mele cărți: No Contest: The Case Against Competition. Cercetările pe care le-am analizat atunci — și ulterior —, din multiple domenii academice, arată că este dăunător, în multe feluri, să fim plasați în situații în care eu pot avea succes doar dacă tu eșuezi (aceasta fiind definiția competiției).

Învățăm să îi vedem pe ceilalți nu ca pe potențiali aliați sau ca pe surse de sprijin, ci ca pe obstacole în calea succesului nostru. Iar acest lucru nu se întâmplă pentru că ne-am născut așa, ci pentru că suntem crescuți așa.

Și, la fel ca în cazul renunțării la parentingul bazat pe control, alternativa nu este doar să reducem ceea ce e nociv (în acest caz, competiția), ci să învățăm și să practicăm ceea ce este benefic: cooperarea autentică, în care fiecare dintre noi poate avea succes doar dacă și ceilalți au succes. Iar asta trebuie să se întâmple acasă, la școală, în joacă și la muncă.