Vasile Bănescu, despre cartea ​„Biserica de stat sau Biserica în stat?”: Volumul e un rechizitoriu sumar construit de un „procuror” al cărui scop exclusiv și impur este condamnarea

​Titlul cărții e transparent și spune totul. Nu doar tot ce ar vrea autorul, ci inclusiv ceea ce nu vrea: volumul e un rechizitoriu sumar construit de un „procuror” al cărui scop aprioric, exclusiv și impur este condamnarea, nu elucidarea, a transmis miercuri purtatorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu

Redăm mai jos mesajul oficialului BOR:

„Din acest motiv cartea nu poate prezenta o istorie obiectivă a BOR în perioada menționată, ci doar un colaj de informații decupate din anumite documente, acuzații și judecăți morale care, în prezența obiectivității, s-ar fi oprit onest la persoane real vinovate de compromisuri, analizându-le situația în context, și nu s-ar fi extins prin nedreaptă, absurdă generalizare la nivelul unei întregi instituții compuse din oameni cu scăderi, merite, culpe și responsabilități profund diferite. Oameni, nu îngeri.

Istoria unei Biserici dintr-o țară în care nu ai trăit, ca și o istorie a totalitarismului despre care doar ai auzit și citit, nu poate fi descifrată, înțeleasă și scrisă obiectiv doar în urma lecturării unor fragmente subiectiv alese din lunga și întortocheata frază a realei istorii pe care vrei să o descrii și să o publici cu orice preț și scop perfid.

Generalizarea rămâne mereu un păcat strigător la cerul logicii, o siluire a acesteia, iar inculparea „in corpore” prin generalizare a unei instituții fundamentale pentru un popor o ieftină și dezonorantă manipulare.

Cu adevărat onest intelectual și moral ar fi sunat un titlu care să indice istoria critică a unei perioade precise în care unele(!) persoane concrete cu nume și prenume au făcut compromisuri imposibil de scuzat, nu un titlu ticluit ideologic care include denigrator și generalizator o întreagă instituție din care fac parte în mod covârșitor, ca pretutindeni, oameni obișnuiți ce au trăit și trăiesc mereu departe de complicitatea cu politicul totalitar sau doar cinic și vulgar.

Oare tot colaboratori ai regimurilor de sinistră amintire au fost și miile de clerici ortodocși arestați, mutilați și decimați în închisori?

Tot colaboratori au fost 99% dintre slujitorii Bisericii care erau defăimați public ca retrograzi, suspecți sau ostili „orânduirii socialiste” ?

Oare supraviețuitorii închisorilor comuniste, clerici sau nu, au invocat altceva decât credința în Dumnezeu care i-a sprijinit la granița dintre viață și moarte când erau torturați de ideologii criminali, ai căror urmași scuipă azi în varianta totalitarismului soft pe istoria unei întregi Biserici în absența căreia nu putem vorbi despre cultura și spiritualitatea românească ?

Există oare în istoria recentă a umanității popoare și instituții întregi care s-au ridicat ca unul împotriva totalitarismelor moderne și au luptat până la dispariție?

În încleștarea cu orice formă de demonism politic criminal idealul este oare extincția totală?

Cu ce drept omenesc poți reproșa cuiva, oricui, absența curajului de a fi (fost) martir, tu situându-te la antipodul oricărei forme de martiraj ?

Frica omenească, desigur, nu trebuie confundată cu zelotismul colaborării cinice cu diavolul, ceea ce nimeni cu simțul realității nu face.

Oare cu ce autoritate morală lapidează Biserica Ortodoxă Română cineva vizibil aliniat ideologic sau cineva desfigurat de narcisism, anticlericalism și fobie la Biserică ?

Răspunsurile care contează vor crește de la sine, întrucât adevărul nu poate fi permanent trucat și nici definitiv îngropat.

Neliniștitoarea, primejdioasa apropiere de Putere a Bisericii (context în care apare riscul real al instrumentalizării și manipulării acesteia), a debutat încă din secolul IV, după Constantin cel Mare, și este perfect valabilă în TOATE confesiunile creștine din cauza caracterului inevitabil instituțional al acestora.

Dumnezeu chiar există, deși pseudo-filosofi nu dau doi bani pe El, Hristos este Fiul Său și El a întemeiat Biserica Sa ca spațiu al îndreptării și vindecării noastre morale, nu ca utopică oază a purității absolute și colective.

Dumnezeu nu ne ispitește. Nici măcar cu puritatea. Nu El face asta, ci diavolul ideologiei din ce în ce mai intens prezent în istorie.

Adevărul nu este o „minciună albă” atribuită relativ recent și în mod inept lui Iisus, ci o Persoană vie care iubește, eliberează, iartă, mântuiește.

Abia când înțelegi asta poți ieși din ridicolul absolut al judecării creștinismului și Bisericii exclusiv cu instrumentar filosofic, ideologic sau contabil editorial. Acesta din urmă poate fi profitabil, dar niciodată onorabil.

P.S.

Este evident că scăderile/ trădările morale, omenești, ecleziale ale celor ce au încercat să slujească la doi domni, sfidând astfel Evanghelia, trebuie deplin asumate și deplorate.”