DOCUMENTAR Primii 60 de ani ai lui Ion Iliescu. Din copilărie și până la ascensiunea din comunism, încheiată cu „un exil” – FOTOGRAFII DE ARHIVĂ

În copilărie, Ion Iliescu era un proscris: fiu al unui militant comunist și urmărit de autorităţi. Instaurarea regimului dictatorial în România s-a dovedit o oportunitate pentru el: Ion Iliescu a reuşit să se ridice, treptat, la vârful ierarhiei comuniste din România. Până când a fost exilat chiar de către cel care-l protejase: Nicolae Ceauşescu. Aceasta este biografia comunistă a fostului preşedinte al României. 

• Ion Iliescu a murit marți, la vârsta de 95 de ani, și a fost înmormântat, joi, cu onoruri militare, în Cimitirul Militar Ghencea 3.

Ion Iliescu s-a născut la 3 martie 1930, în oraşul Olteniţa. În primii săi ani, a rămas mai mult în grija bunicilor, care locuiau pe strada Ion Heliade Rădulescu (fostă Ţigănie), între lăutarii ţambalagii din cartier. 

Mama sa naturală s-a recăsătorit după plecarea tatălui său, Alexandru Iliescu, la Moscova, pentru a urma cursurile Şcolii Leniniste, instituţie care îi pregătea teoretic şi practic pe comunişti.

Fostul preşedinte povesteşte despre primii săi ani în volumul de memorii „Destinul unui om de stânga”: „Când tata a plecat, mama era însărcinată. L-a şi născut, în ianuarie 1932, pe primul meu frate, Eugen. În anul acesta a fost momentul de ruptură. Nemaisuportând greutăţile materiale şi presiunile permanente ale Siguranţei (Siguranţa Statului, serviciul secret de informaţii din perioada 1924-1940, care îi urmărea pe comunişti pentru că erau în ilegalitate – n.r.), care o tracasa cu întrebări despre soţul plecat, a divorţat şi, la scurt timp, s-a recăsătorit cu un şofer, Ivănuş. În aceste împrejurări, eu am rămas la bunici, în Olteniţa, iar Eugen a rămas cu mama”.

Mutarea la București, în grija tatălui 

Câțiva ani mai târziu, în 1939, Ionel, cum era alintat în copilărie, ajungea în Bucureşti. Acum, alături de tatăl său şi de mama vitregă, Marioara, noua soţie a lui Alexandru Iliescu. 

Mergea, dus de tatăl său, la manifestaţiile comuniştilor, iar cu această ocazie a văzut, la 9 ani, şi prima piesă de teatru: „Omul cu mârţoaga”. 

„Atunci l-am văzut prima oară şi l-am îndrăgit pe actorul atât de preţuit de marele public – Vasiliu-Birlic”, povesteşte Ion Iliescu în volumul de memorii.

Fostul şef de stat susţine că tatăl nu prea-i povestea din trecutul său, despre luptele din subteran ale comuniştilor aflaţi în ilegalitate.

Mama vitregă, dispărută timp de doi ani

Numai odată, prin toamna lui ’44, când se spăla pe picioare într-un lighean, Alexandru Iliescu a lăsat să se vadă nişte vânătăi mari, care nu se vindecaseră din arest (fusese deţinut din 1940 până după 23 august 1944). 

Iar în 1942, mama sa vitregă, Marioara, membră în conducerea Ajutorului Roşu (organizaţie prin care URSS subvenționa mişcarea comunistă europeană), urmărită şi ea de Siguranţă, a dispărut pentru doi ani.

Momentul revederii, la finalul lunii iulie 1944, este descris de Ion Iliescu în memoriile sale. 

Încă ascunsă, mama i-ar fi transmis coordonatele întâlnirii printr-un terţ: „La ora stabilită, din sens contrar venea în întâmpinarea mea mămica, pe care nu am recunoscut-o de la distanţă, ci doar când s-a apropiat. Era îmbrăcată relativ elegant, cu o rochie uşoară de vară şi cu pălărie. Era o femeie frumoasă, de 32 de ani. […] La finalul întâlnirii cu mama, ce a durat circa o jumătate de oră, am intrat într-o cofetărie, unde m-a tratat cu o savarină, după care ne-am luat rămas bun”.

Rămas în grija unei mătușe 

În absenţa părinţilor, Ion Iliescu a fost ajutat de o mătușă, tanti Vergina. 

„Din 1942, pe când eram încă elev la liceul industrial, am rămas în familia lui tanti Vergina. Ei nu aveau decât două camere micuţe: prima, la intrare, slujea şi de bucătărie de iarnă; în ea dormean tanti Vergina şi nea Sandu. Noi, copiii, adică eu şi cele două verişoare, în a doua. […] Nea Sandu, după un an de front, a fost mobilizat «pe loc» la Abator. Avantajul a fost că, lucrând la măţărie, primea în contul retribuţiei «tain» în natură, câte o burtă de vită pe săptămână. De atunci am prins gustul ciorbei de burtă, al tuslamalei şi al «muchiei» de burtă la grătar, pe care nea Sandu se pricepea să le gătească”, scrie el în volumul de memorii. 

Primele legături cu Nicolae și Elena Ceaușescu 

Tot din perioada în care tânărul Ion Iliescu era înstrăinat de părinţii săi au apărut şi legăturile dintre acesta şi cuplul Ceauşescu. 

În perioada în care tatăl Alexandru Iliescu şi Nicolae Ceauşescu au fost reţinuţi în lagărul de la Târgu-Jiu, cei doi puteau primi vizite. La Alexandru Iliescu venea fiul, Ionel, în vreme ce pe viitorul dictator îl vizita viitoarea sa soţie, Elena, însoţită de prietena şi viitoarea cumnată Adela Petrescu (partenera singurului frate al Elenei Ceauşescu, Gheorghe Petrescu).

Elena Ceauşescu: „Nu ne jenam de Ionel să ne dezbrăcăm seara”

Cei trei vizitatori înnoptau în aceeaşi odaie închiriată. „Nu ne jenam de Ionel să ne dezbrăcăm seara; era şi el acolo, băiat în pantaloni scurţi“, ar fi povestit mai târziu Elena Ceauşescu, arată istoricul Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu”.

Povestea e confirmată şi de fostul diplomat comunist Ştefan Andrei, care susţine că a auzit-o de la Suzana Gâdea, ministra Educaţiei în regimul Ceauşescu. „Eu când mă speriam că vin rușii peste noi, el se bucura că scapă taică-său din lagăr! El cunoștea mișcarea comunistă pe propria piele. A avut necazuri de copil. Nu l-au primit în școli din cauza politicii tatălui. Abia a intrat la Liceul Industrial. Eu habar n-aveam că sunt comuniști arestați, dar el mergea la Văcărești sau în Lagărul de la Târgu-Jiu să-și vadă tatăl”, afirmă Ştefan Andrei într-un dialog cu istoricul Lavinia Betea.

Cum și-a început cariera în structurile comuniste 

După ieşirea din ilegalitate a comuniştilor, la 23 august 1944, Ion Iliescu şi-a început, oficial, cariera în structurile de partid ale bolşevicilor din România, arată Florica Dobre (coord.) în volumul „Membrii CC ai PCR. 1945-1989”. 

Din acea perioadă, Ion Iliescu îşi aminteşte, în volumul autobiografic: „La început de septembrie, am făcut o operaţie de amigdalită. În copilărie au suferit mult din cauza amigdalelor. Sistematic, primăvara şi toamna, mi se inflamau. La Olteniţa, bunica avea un singur remediu: îmi dădea o linguriţă cu gaz (petrol lampant), după care una de dulceaţă, ca să-mi treacă gustul”.

Încă din august 1944, când avea doar 14 ani, Ion Iliescu devenea membru al Uniunii Tineretului Comunist (UTC), organizaţie prin intermediul căreia se implica în acţiuni extraşcolare: fusese bariton în corul de băieţi al şcolii, coordonase biblioteca Tinerimii Române, lăsată de Nicolae Iorga, participase la amenajarea zonei pentru construcţia fabricii de confecţii APACA.

Voluntar la Căile Ferate din Albania 

„A participat la diferite acţiuni ale partidului. După autodizolvarea UTC-ului, a continuat să activeze în organizaţia tineretului progresist şi a UTM. A fost ales în biroul organizaţiei de elevi pe lângă comitetul Capitalei al UTM“, arată o recomandare din 22 iulie 1955 a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (CC al PMR), găsită în volumul „Ion Iliescu, biografia secretă”, de Vladimir Alexe.

În 1947, mergea voluntar la Căile Ferate din Albania în brigada de muncă „Vasile Roaită“. „Timp de o lună, cât am lucrat pe şantier, am mâncat doar macaroane şi carne de oaie, iar la desert, măsline“, îşi aminteşte în „Destinul unui om de stânga“. Tot în Albania se apuca şi de fumat.

Misterul doamnei Nina. „Primul sărut, ca la fiecare, în Cişmigiu”

Din martie 1948, e ales membru în Comitetul Central (CC) al nou înfiinţatei organizaţii Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România (UAER), iar în 21 martie 1949, la Congresul de unificare a organizaţiilor de tineret era ales membru în CC al UTM. În noiembrie acelaşi an, era trimis la Praga, cu ocazia săptămânii internaţionale a studenţilor.

„Anii 1948-1949 au marcat începutul unei relaţii foarte apropiate cu Nina, care ulterior mi-a devenit soţie. […] Ne apropiaseră activitatea comună în UAER şi faptul că mâncam la aceeaşi cantină“, îşi aminteşte Ion Iliescu în volumul de memorii. „Primul sărut, ca la fiecare, a fost în parcul Cişmigiu“, va povesti după Revoluţie în emisiunea „Poveştiri adevărate”, transmisă de televiziunea Acasă TV cu ocazia aniversării a 60 de ani de căsnicie.

În 1949, însă, Nina (despre al cărei nume de botez s-a spus c-ar fi Bercovici) pleacă la studii în URSS, la Institutul de Chimie Tehnologică „Mendeleev“ din Moscova. 

Despre Nina, diplomatul Ştefan Andrei a scris în volumul „I se spunea Machiavelli“: „Am cunoscut-o pe ea (Nina, n.r.), avea nume de poloneză. Şi ce este interesant – e unul dintre puţinele cazuri în care şi ea, şi sora ei (Mimi, studentă la Construcţii de drumuri şi poduri, în Leningrad, n.r.) au făcut studiile în Uniunea Sovietică“.

Coleg de şcoală cu Li Peng, premierul Chinei lui Deng Xiaoping

După un an, Ion Iliescu e şi el primit ca student la Moscova, la Facultatea de Hidroenergetică din Institutul Energetic. 

„Grupul de partid din institut, cât şi colegii săi apreciază că era preocupat de studiu şi a reuşit, ca întotdeauna, să fie printre primii la învăţătură“, arată un referat de cadre din 22 iulie 1955.

„Pe timpul cât a stat la Moscova, a fost secretarul «Comitetului unional al studenţilor şi aspiranţilor români aflaţi la studii în URSS». A muncit cu multă conştiinciozitate, a ajutat studenţii la studiu, a dovedit iniţiativă în muncă şi combativitate faţă de lipsuri. Uneori avea însă o atitudine de comandă şi nu ţinea seama de părerile celorlalţi. De asemenea, era pripit în luarea de hotărâri“, continuă documentul. 

Iliescu era, aşadar, coordonatorul studenţilor români din URSS. Era coleg cu Li Peng, premierul Chinei timp de 10 ani, între 1988 şi 1999.

„Fericirea de a studia în URSS“

Tot în volumul „Ion Iliescu, biografia secretă”, Vladimir Alexe susține că, în această perioadă, Iliescu a fost racolat de serviciile secrete ruseşti prin intermediul secţiei a IX-a (studenţi străini) din cadrul Directoratului II al KGB (Contrainformaţii). 

Șeful său direct era secretarul Komsomolului, Alexandr Şelepin, viitor preşedinte KGB (din 1958).

Iliescu împărtășește și el momente din timpul bursei de studii. Scrie despre ceremoniile de la moartea lui Stalin ori despre seara în care s-a îmbătat prima oară, la ziua de naştere a unui coleg de cameră, cu o stacană de vodcă şi-un pahar de lichior de trandafiri. 

„Mi-a fost greu să ajung la capătul culoarului unde erau chiuvetele să mă spăl pe faţă. […] M-am dus la un magazin alimentar, văzusem nişte borcane cu murături, am văzut unul mare, de cinci litri, l-am luat acasă, dar erau tratate altfel, nu cu sare“, îşi aminteşte în „Destinul unui om de stânga”.

La finalul primului an de studiu, la 28 august 1951, publica în „Scânteia“ articolul cu titlul „Fericirea de a studia în Uniunea Sovietică“. 

„Avem de învăţat nespus de mult din felul de a trăi şi a gândi al omului sovietic, al acestui om de o mare înălţime morală, cult, modest, gata oricând să-ţi spună deschis ce gândeşte şi să te ajute“, scrie Iliescu.

A avut „turişti” sovietici la nuntă

Tot în perioada studenţiei se însura şi cu fata pe care o sărutase în Cişmigiu. Era în vacanţa de vară, iar petrecerea de nuntă a fost în două părţi: mai întâi la el acasă, în blocul CFR de lângă gara Filaret din Capitală, apoi la ea, în curte, în cartierul Giuleşti-Crângaşi, sub o boltă de viţă-de-vie. 

A venit chiar şi o formaţie de lăutari din Olteniţa. Se întâmpla în 21 iulie 1951. Luna de miere au făcut-o la Sovata, în staţiune. Aveau bilete de la stat. Ei şi nişte colegi din URSS, după cum îşi aminteşte în „Destinul unui om de stânga”.

„Ca să poţi fi promovat trebuie să mergi la studii în Uniunea Sovietică. Dacă te şi căsătoreai cu o sovietică, cu atât mai bine. Dacă te căsătoreai cu una, ca Iliescu, care şi ea învăţa în Uniunea Sovietică, era excepţional“, spune Ştefan Andrei în volumul „I se spunea Machiavelli”.

Lider al studenţilor 

La finalul studiilor, în 1953, Ion Iliescu devine membru de partid, iar în anul următor, la 30 iunie 1954, e numit secretar al CC al UTC. Începe să adune funcţii: 

• reprezentant UTC la Uniunea Internaţională a Studenţilor de la Praga (din iunie 1956, unde şeful său e acelaşi Alexandr Şelepin)
• preşedinte al Comitetului de organizare al Asociaţiilor Studenţeşti din RPR (din 15 august 1956) 
• preşedinte al Consiliului Asociaţiilor Studenţeşti din RPR (din 10 martie 1957)

Aşa se face că, în 1956, Iliescu şi Paul Niculescu-Mizil îşi unesc forţele în acţiunea de contracarare a undelor de şoc ale Revoluţiei din Ungaria, susţine Vladimir Tismăneanu în volumul „Lumea secretă a nomenclaturii“. 

Raportul Tismăneanu mai arată că Iliescu a participat la procesele de demascare şi exmatriculare a studenţilor participanţi la proteste. Istoricul Edward Behr confirmă această informaţie în „Sărută mâna pe care n-o poţi muşca“, citând un participant la manifestaţii.

Cum a ajutat la exmatricularea unui student – „pui de viperă”

Alte mărturii şi documente îl surprind pe Iliescu în acelaşi rol de inchizitor: de pildă, o stenogramă a Biroului Politic din 1958, descoperită de cercetătorii Comisiei Tismăneanu, arată cum Iliescu se lamentează în faţa lui Ceauşescu pentru că a reuşit destul de greu să exmatriculeze un student „turbulent“ de la Filosofie. 

„Noi nu am reuşit să-l scoatem decât la intervenţia Comitetului Central“. 

E vorba de studentul Enache Popa, care a trăit să povestească momentul: „Am fost chemat în biroul decanului (Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, n.r.), iar Iliescu mi-a spus: «De mâine nu mai vii la facultate». Îmi aduc aminte expresia pe care a folosit-o: m-a făcut «pui de viperă»”, îşi aminteşte fostul student într-un dialog cu jurnalistul Ovidiu Nahoi, publicat în „Evenimentul Zilei”, în 2005. 

Jazz-ul și secția de propagandă 

În aceeaşi discuţie cu Ceauşescu din Biroul Politic al PMR, Iliescu se plângea că a luptat cu „o serie de tendinţe de a se introduce muzica jazz în repertoriu“, iar când Ceauşescu îi spune că ar trebui eliminate cadrele necorespunzătoare de la Casa de Cultură Bucureşti, subalternul său pare că înţelege perfect solicitarea. 

„Le scoatem, tov. Ceauşescu, şi pe toţi acei care s-au dovedit elemente duşmănoase şi necorespunzătoare“. La o altă şedinţă din 23 martie 1959, Iliescu aproba exmatricularea unor tineri din Transilvania, care sărbătoriseră Unirea de la 24 ianuarie, arată Comisia Tismăneanu. 

În 1960, pentru următorii doi ani, Iliescu va fi numit adjunct al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR.

Protejatul lui Ceauşescu. Întâlnirea cu Gheorghiu-Dej 

Iliescu s-a bucurat de protecţia lui Ceauşescu în fiecare dintre aceste etape ale carierei sale. Şi asta în ciuda adversităţii lui Gheorghiu-Dej. Chiar Iliescu povesteşte despre o întâlnire cu Dej:

„În 1957, participând la Ziua Marinei în Constanţa, invitat pe bricul «Mircea», s-a apropiat de mine, deschizând un «dialog». Era pentru prima dată când mă întâlneam cu el, în doi. După câteva întrebări despre mama, însoţite de aprecieri pozitive, s-a dezlănţuit într-o suită de apriecieri negative, injurioase, la adresa tatălui meu“.

Caracterizarea lui Gheorghiu-Dej: „Se înroşeşte când vorbeşte, se aprinde, dă din mâini”

Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei completează momentul în volumul „I se spunea Machiavelli“: „Gheorghiu-Dej, la conferinţa a doua a studenţilor, spunând că este exact ca taică-său: se înroşeşte când vorbeşte, se aprinde, dă din mâini, dă din spate, exact ca taică-său. […] Iar Ceauşescu l-a apărat pe Iliescu în faţa lui Dej: «E bun». «Dacă e bun, faceţi-l ministru», i-a replicat Dej. Şi l-a schimbat, l-a făcut mic, numai şef de sector, la învăţământ“.

Gheorghiu-Dej încă îi păstra pică tatălui lui Ion Iliescu – chiar dacă acesta murise între timp – pentru faptul că i se opusese în timp ce erau amândoi închişi de către autorităţile din interbelic.

Dialogul dintre primul şi cel de-al doilea dictator comunist a avut loc în 1962, când Iliescu a fost numit şef al Secţiei de învăţământ şi sănătate din Direcţia de Propagandă şi Cultură a CC al PCR.

Din această poziţie, după moartea lui Dej, a fost însărcinat cu trierea şi compunerea mesajelor de condoleanţe pentru presă. Ştefan Andrei susţine că mesajele erau cosmetizate astfel încât să fie vorba mai puţin despre defunct şi, mai sensibil, despre viitor.

La 1 aprilie 1965, Ion Iliescu e numit şef al Secţiei Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR, în locul lui Leonte Răutu, înaintat secretar al CC. Aceasta e prima mişcare politică importantă făcută de Ceauşescu după moartea lui Dej. 

Potrivit stenogramei şedinţei, citată de Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Fiul poporului“, alegerea a fost unanimă. Ioan Gheorghe Maurer şi Ceauşescu l-au prezentat pe Iliescu drept un tovarăş bun, iar Răutu chiar i-a înfrumuseţat un pic biografia, spunând că succesorul său ar fi fost decan la Politehnică.

Ion Iliescu împotriva studenţilor „huligani”

Pe 9 decembrie 1967, e numit prim-secretar al CC al UTC şi ministru pentru Problemele Tineretului. Pe 8 martie 1968 scria în revista „Femeia“ un articol în care tinerele tovarăşe erau asigurate de toată dragostea partidului. Titlul era: „Sînt pregătite pentru viaţă tinerele fete? O abordare mai competentă a problemelor specifice tinerelor fete”.

Tot în 1968, s-a remarcat însă şi în reprimarea unei manifestaţii de protest spontane, în ajunul Crăciunului. „O manifestare huliganică“, aşa o numea, potrivit raportului Tismăneanu.

 Trei studenţi au fost arestaţi şi alţii – exmatriculaţi. Anca Şincai, conducătoarea protestului, a fost trimisă la tratament neuropsihiatric la Spitalul 9. Începând din anul următor, elevii şi studenţii vor fi trimişi în vacanţă înaintea Crăciunului, arată Lavinia Betea.

Aplaudat de Elena Ceauşescu

Până în 1969, UTC devenise ca şi inexistent în şcoli, scrie Vladimir Tismăneanu în volumul „Lumea secretă a nomenclaturii“: şedinţele aveau loc o dată la trei luni şi nu durau mai mult de jumătate de oră.

Politologul susţine că Iliescu a fost cel care, din primăvara anului 1969, prin funcţia de ministru al Tineretului şi prim-secretar al CC al UTC, a reactivat metodele de îndoctrinare: obligativitatea şedinţelor lunare, a informărilor politice etc. 

În august ’69, la Congresul al X-lea al PCR, liderul UTC l-a atacat pe veteranul Gheorghe Apostol, fostul protejat al lui Dej şi rival al lui Ceauşescu pentru funcţia de secretar general al Partidului. 

Iliescu a dezaprobat „apucăturile unor familii de demnitari – soţi şi copii – care depăşeau orice norme de decenţă, îşi afişau sfidător bunăstarea, în contrast cu viaţa oamenilor şi climatul din societate“, îşi aminteşte Iliescu într-un dialog cu Vladimir Tismăneanu, publicat în volumul „Marele şoc din finalul unui secol scurt“.

De fapt, aceasta era metoda lui Ceauşescu de a-şi ataca oponenţii: prin ricoşeu. Discursul lui Iliescu a fost aplaudat la scenă deschisă. Entuziasmată, spectatoarea din primul rând Elena Ceauşescu s-a ridicat să-l felicite, arată Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu“. 

La acelaşi congres, Iliescu spunea: „Cei peste 2.300.000 de membri ai UTC se consideră ostaşi devotaţi ai partidului, militanţi activi pentru înfăptuirea programului său de construire a socialismului şi comunismului pe pământul României“. 

Momentul a determinat o ascensiune fulminantă a lui Ion Iliescu. 

Fusese membru supleant al CC al PCR (23 iulie 1965-12 august 1969). 

A devenit membru al CC al PCR (12 august 1969-22 noiembrie 1984), membru supleant al CPEx (12 august 1969-28 noiembrie 1974), membru plin al CPEx (12 noiembrie 1974-23 noiembrie 1979), prim-secretar al CC al UTC (9 decembrie 1967-20 martie 1971), secretar al CC al PCR (11 februarie 1971-15 iulie 1971).

Iliescu vs. formații hippie și prostituate

Deciziile lui Ion Iliescu îi garantau şi supravieţuirea la vârful piramidei comuniste. De pildă, după ce membrii Secretariatului au constatat că numărul infracţiunilor pe anul 1969 s-a dublat faţă de anul 1965, Iliescu propunea noi campanii UTC-iste de înfierare a delincvenţilor în colectivele lor de învăţătură sau de muncă, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Fiul Poporului“. 

Problemele identificate de el erau: tineri care au terminat şcoala, dar nu se prezintă la muncă, formaţii cu caracter hippie şi prostituţie.

În februarie 1970, era numit membru al nou-inauguratei Academii de Ştiinţe Sociale şi Politice, al cărei preşedinte onorific era Nicolae Ceauşescu. Tot în 1970, în februarie, îl înfiera pe regizorul Lucian Pintilie într-o şedinţă de partid, după ce filmul său, „Reconstituirea“, fusese interzis.

„Ereditar, este lipsit de caracter“

Pentru mulţi dintre membrii de partid din epocă, Ion Iliescu părea că face parte din familia Ceauşescu. Chiar Elena Ceauşescu i-ar fi spus lui Silviu Curticeanu, şeful de cabinet al tovarăşului, că îl consideră pe „Nelu“ propriul ei copil. 

„Când era încă un copil, eu l-am dus de mână prin puşcării să ducă pachetele lui taică-su, arestat împreună cu frate-mio şi asta, tu n-ai de unde să ştii, nu se poate uita. Dej i-a spus lu’ Tovarăşu’ să nu-l promoveze pe linie de partid, fiindcă, ereditar, este lipsit de caracter“, i-ar fi spus Elena Ceauşescu lui Curticeanu, potrivit volumului acestuia de memorii, „Mărturia unei istorii trăite“.

Numai că un moment de ruptură a determinat însă prăbuşirea lui atât în ierarhia de partid, cât şi în ce priveşte simpatia şi sprijinul din partea cuplului Ceauşescu.

Contrele cu cuplul Ceaușescu și momentele de critică 

În 1971, Ion Iliescu a însoţit delegaţia lui Nicolae Ceauşescu într-un celebru turneu din Asia, în urma căruia cultul personalităţii a devenit mult mai pronunţat şi în România, pe model asiatic. 

În această deplasare oficială, Ion Iliescu i-a cam dezamăgit pe dictatori. Există mai multe momente, antologate de Ştefan Andrei şi Lavinia Betea, în dialogul cuprins în volumul „I se spunea Machiavelli”.

În avion, în drum spre Beijing, Elena Ceauşescu se plângea în legătură cu un colonel de la Armată, care făcuse Academia „Frunze“, şi care fusese prins că furniza informaţii sovieticilor: „Şi, de altfel, mai pe toţi care au fost în Uniunea Sovietică, dragă, ruşii i-au atras de partea lor“. Singurul care s-a arătat lezat de această afirmaţie a fost Ion Iliescu: „Dar cei care studiază la Londra, centrul capitalului financiar, cum a definit-o Marx?“, i-ar fi răspuns, cu referire la Valentin Ceauşescu. „Nu ţi-e ruşine, eşti obraznic!“, l-a închis chimista de renume mondial.

Apoi, la sosire, pe aeroportul din Beijing, în faţa alaiului, Iliescu a salutat mulţimea de chinezi. Mai târziu, Ceauşescu l-a apostrofat: „Ce te-ai apucat să faci cu mâna? Păi, nu a făcut Maurer şi te-ai apucat tu! Nici pe mine nu m-au salutat chinezii, au salutat partidul. Tu ce te-ai apucat să faci cu mâna pe-acolo?“.

După câteva zile, într-o discuţie despre prospecţiuni economice, Iliescu a vrut să ridice problema limbajului în presă. Ceauşescu l-a întrerupt nervos: „Măi Iliescule, uite, eu am mai vorbit cu Jean (n.r. – Maurer). Noi am făcut o greşeală cu tine că te-am adus secretar cu propaganda. Pentru că tu ai fost numai în conducere. Ai mers în URSS şi ai condus studenţii la Moscova. Te-ai înapoiat în ţară şi ai condus Uniunea Studenţilor, după aceasta ai fost şef de sector în CC, apoi adjunct în CC, după asta ai fost ministrul Tineretului – tot central. Te-am pus acum secretar cu propaganda. Tu nu cunoşti munca de jos. Nu ştii ce este. N-ai fost la judeţ, n-ai fost la fabrică, n-ai fost la cutare“.

Un alt moment tensionat: în Ulan Bator, în Mongolia, în timp ce dictatorul se odihnea, s-a dus să vadă clădirea circului, făcută de români, neglijând astfel cuvântările lui Ceauşescu.

Atacat direct de Nicolae Ceaușescu 

La întoarcere, la o consfătuire din 9 iulie 1971, Ceauşescu s-a dezlănţuit: „Tovarăşul Iliescu are şi el o răspundere pentru lipsurile care s-au manifestat în organizarea în rândul tineretului. În această activitate s-a introdus un spirit «intelectualist», funcţionăresc, de neglijare a tineretului muncitoresc, de nesocotire a rolului său – şi aceasta în timpul când tovarăşul Iliescu a condus munca“. Era un atac frontal.

Consecinţa: pe 15 iulie, Iliescu era eliberat din funcţia de propagandist-şef. A doua zi, în „Scânteia“, apărea comunicatul despre şedinţa în care s-a hotărât demiterea, unde „Ion Iliescu a rugat Comitetul Executiv să-l elibereze din funcţia de secretar al CC şi să-i creeze condiţii pentru a lucra la un organ judeţean de partid, în vederea completării experienţei sale de muncă“. 

Subliniind această trimitere a sa la „munca de jos”, Iliescu îşi va construi, în anii ’90, o imagine de disident.

Fusese trimis la judeţeana din Timiş, apoi la Iaşi. Totuşi, Ceauşescu nu-şi pierduse încrederea în el. În 1979, când l-a numit preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor, dictatorul abia reluase proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră, abandonat în anii stalinismului dezlănţuit. Iliescu rămâne la „Ape“ până în primăvara lui ’84. De ce e din nou demis?

Complotul din ’84

În primăvara lui 1984, generalul Ion Ioniţă a pus la cale un complot împotriva lui Ceauşescu, iar din reţeaua lui conspirativă făceau parte, printre alţii, Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru şi Virgil Măgureanu.

De la primul se aşteptau prozeliţi din cercurile politice, susţine Vartan Arachelian în volumul „În faţa dumneavoastră, Revoluţia şi personajele sale“. Gheorghe Apostol, cooptat şi el în conspiraţie, îşi aminteşte într-un dialog cu ilegalistul Alexandru Şiperco, publicat în „Confesiunile elitei comuniste…“. 

„Se prevedea o şedinţă plenară în trimestrul I (n.r. – 1987). Planul era să se folosească de tunelul care leagă Consiliul de Stat de sala de şedinţe a CC-ului. S-a prevăzut arestarea lui (Ceauşescu) şi alegerea lui Ion Iliescu. Acesta afirmă că poate conta pe 100 de activişti.“

Complotul nu a avut, însă, succes. Unuia dintre conspiraţionişti, Ştefan Kostyal, i s-a fabricat un dosar pentru furt de curent electric şi deţinere de valută, drept care a fost trimis în puşcărie pentru doi ani şi şase luni. Generalul Ion Ioniţă a murit în urma unui cancer abdominal suspect. Suferinţa i s-ar fi declanşat după o lovitură dureroasă primită în înghesuiala unui autobuz. „A fost iradiat. În trei luni a murit“, susține Gheorghe Apostol, în dialogul cu ilegalistul Alexandru Şiperco. 

Ambasadorul României la Ankara, Vasile Patilineţ, care odată se bucura de încrederea lui Ceauşescu, dar care ar fi facilitat discuţiile cu sovieticii, înştiinţaţi de complot, a murit în 1986 într-un accident de maşină.

Elena Ceauşescu, despre Ion Iliescu şi Nicolae Militaru: „Or să ne termine”

La Congresul al XIII-lea, Ion Iliescu a fost scos din CC fără explicaţii, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“. 

Vladimir Tismăneanu nuanţează în „Efigii ale unui coşmar istoric“: „Ion Iliescu nu a fost niciodată exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi însemnat o sancţiune de partid, şi încă una extrem de gravă. Pur şi simplu, în 1984, deci destul de târziu, el nu a fost reales în CC“. 

Lavinia Betea arată că cearta dintre Ceauşeştii reţinuţi în cazarma din Târgovişte ar fi pornit după ce dictatorii aflaseră de la paznici despre prestaţia televizată a lui Ion Iliescu şi a generalului Militaru. „Tu nu m-ai lăsat să fac lucrurile pe care le hotărâsem să-i terminăm… Ai să vezi că or să ne termine ăştia doi pe noi“, ar fi prezis Ceauşescu.

În 1984, Iliescu a fost trimis la Editura Tehnică. Conspiraţiile au continuat: în iunie 1989, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman şi generalul Nicolae Militaru s-au întâlnit din nou, arată Catherine Durandin în volumul „Moartea Ceauşeştilor“. Cercetătoarea spune că Iliescu şi Brucan mergeau regulat la ambasada sovietică, pentru a citi „Pravda”.

Ion Iliescu nu s-a expus însă public cu poziţia sa anti-ceauşistă. Alexandru Bârlădeanu spune, în volumul său de memorii, că Iliescu l-a refuzat pe Apostol să semneze Scrisoarea celor 6. Scrisoarea era un document prin care veterani ai partidului au criticat politica lui Ceauşescu şi a fost citită, în martie 1989, la Radio Europa Liberă şi la BBC. 

Într-un dialog cu Vladimir Tismăneanu, „Marele şoc din finalul unui secol scurt“, Iliescu are altă variantă: „Nu m-au contactat. Era la mijloc şi regimul de cvasitotală izolare şi foarte controlat“. Prăbuşirea acestui regim îl va aduce însă pe Ion Iliescu în cea mai înaltă funcţie din statul român.  

O parte semnificativă din informaţiile prezentate în acest text au fost tipărite în volumul „Apostolii Epocii de Aur”, publicat la editura Adevărul Holding, de Laurenţiu Ungureanu şi Radu Eremia.