Viața sub ocupație rusească povestită de o adolescentă: „Dacă spui ceva împotrivă, devine periculos. Poți fi reținut și torturat – ceea ce localnicii numesc «a fi invitat în subsol»”

Alieksandra Luchaieva (Alexa) avea 14 ani când Ucraina a fost invadată de trupele rusești, pe 24 februarie 2022. Și-a petrecut adolescența fugind din calea războiului, schimbând orașe și „regimuri”. S-a născut în Melitopol, oraș pe care l-a părăsit împreună cu familia în primele zile ale invaziei. Anii de liceu au fost cu totul atipici: școală exclusiv online, fără ceremonie de absolvire, fără întâlniri cu prietenii lăsați în urmă, în orașul natal. A trăit mai bine de 6 luni sub ocupație rusească, timp în care viața devenise „o suferință”. Acum, locuiește în Krivoi Rog, la peste 200 de kilometri de locul care până în 2022 se numea „acasă”.

Alexa este una dintre protagonistele filmului documentar „Teen Angst” („Adolescență sub asediu”), prezentat în cadrul Astra Film Festival din Sibiu în această toamnă. Pelicula prezintă nouă tinere ucrainene, cu vârste între 15 și 20 de ani, care dezvăluie crâmpeie din viața lor adolescentină în mijlocul războiului.

Prezentă în România la proiecția documentarului, Alexa a stat de vorbă cu un redactor Totul Despre Mame despre adolescența ei furată de război. În interviul pe care ni l-a acordat, tânăra din Ucraina împarte amintirile sale „înainte” și după invazie” și descrie groaza primelor nopți de război petrecute în adăposturi. Însă nu uită să vorbească despre optimism, despre iubire și despre un viitor în libertate. „Va fi greu, dar sunt convinsă că vom reuși”, spune tânăra ucraineană.

Totul Despre Mame: Mai întâi, să vorbim puțin despre tine. Cine e Alieksandra Luchaieva?

Alieksandra Luchaieva: Mi se spune Alexa, am 18 ani, m-am născut în Melitopol, iar acum locuiesc în Krivoi Rog, împreună cu părinții și fratele meu, care are 10 ani. Sunt absolventă a Liceului nr. 16 din Melitopol, unde am urmat profilul lingvistic. După liceu am decis să îmi iau un an sabatic pentru a mă descoperi pe mine însămi și pentru a înțelege mai bine ce îmi doresc să fac în următorii ani. Mă gândesc să studiez jurnalismul, deoarece sunt pasionată de storytelling, ca mijloc de a transmite informații importante și de a surprinde realitatea.

Acum lucrez ca manager de comunicare la un centru cultural și comunitar numit Shelter Plus, care se ocupă cu organizarea de evenimente artistice, educaționale și culturale. Fotografia este cea mai mare pasiune a mea, deși am explorat și alte forme de expresie, precum desenul, dansul și muzica. Iubesc în special fotografia documentară, dar documentez adesea și evenimente, spectacole de teatru și concerte organizate la Shelter Plus.

În acest an sabatic îmi doresc, de asemenea, să îmi lărgesc orizonturile, să cunosc oameni noi și să călătoresc. De aceea aplic la diferite programe de voluntariat ale European Solidarity Corps. Am fost deja acceptată într-un proiect din Portugalia despre conștientizarea dezastrelor, la care intenționez să particip.

Câți ani aveai când a început războiul și ce îți amintești din primele zile ale invaziei? 

Aveam 14 ani. În ziua aceea, trebuia să merg la doctor cu mama, așa că mă așteptam să fiu trezită devreme. Dar, din păcate, primele cuvinte pe care le-am auzit când m-am trezit au fost „a început războiul”. Îmi amintesc totul foarte clar, deși au trecut ani de atunci.

Prima noapte am petrecut-o acasă. Atunci, am auzit explozii pentru prima dată în viața mea. Totul era atât de nesigur. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă sau dacă rușii vor ataca civilii. Vorbeam cu cele mai bune prietene ale mele, iar majoritatea mesajelor pe care le primeam erau „nu vreau să mor”.

Citește continuarea interviului AICI.