VIDEO AUDIO Interviu cu dansatorul Gigi Caciuleanu: Stam pe scaun in metrou, la computer… Corpurile noastre au devenit scaune

Vedeta Acasa-TV isi face grabit loc cu ajutorul coatelor. Cateva adolescente il recunosc si se inrosesc pana la urechi. Dar vedeta, fost purtator de cuvant al unui teatru de balet din provincie, are ochi doar pentru barbatul care vorbeste in fata celor 30 de oameni adunati in ceainaria stramta. Toti il asculta pe acest barbat, unul dintre cei mai minunati artisti romani. Aproape necunoscut in Romania, dar cavaler in Franta. HotNews.ro vi-l prezinta astazi pe Gigi Caciuleanu, omul care gratiaza zece turci cu fiecare dans al sau.

Vlad Mixich: Nu sunteti la fel de cunoscut in Romania, precum in Franta sau in Chile …

Gigi Caciuleanu: Peste tot sunt cunoscut doar in anumite cercuri, pentru ca nu fac nici hip-hop, nici muzica usoara, nici politica. Cu toate acestea, atunci cand dau interviuri ma simt ca intr-o campanie electorala. Insa fac o campanie electorala in sensul frumos al cuvantului, in care am nevoie sa ma dezgolesc in fata omului, pentru ca dansul pare pe undeva foarte artificial. Dupa parerea mea, dansul este arta care ar trebui sa fie cea mai putin artificiala, si totusi este perceputa ca ceva foarte artificial.

– Este absolvent al Scolii de Coregrafie din Bucuresti si al cursurilor de perfectionare de la Teatrul Bolshoi din Moscova. In anii ‘70 a fost solistul Operei Nationale din Bucuresti, parasind Romania pentru a se stabili la Paris.

– A dansat in compania Pinei Bausch si a Mayei Plisetskaya si a fost membru al companiei fondate de Pierre Cardin. A castigat numeroase premii internationale ca dansator si coregraf.

– Este membru fondator al Centrului International de Dans UNESCO si fondator al Teatrului Coregrafic din Nancy. Este membru al Societatii Artistilor Francezi, fiind decorat de catre statul francez cu ordinul “Chevalier des Arts et des Lettres”. In prezent este directorul Baletului National din Chile si a fost decorat cu “Steaua Romaniei” in grad de Cavaler.

– Si-a lansat la Bucuresti cartea “Vant, volume, vectori”, tradusa din franceza, un volum de eseuri si marturii ale marelui balerin si coregraf roman.

Carte de vizita Gigi Caciuleanu

Mai ales “dansul contemporan” de care lumii ii este frica literalmente, cu exceptia unor cercuri de initiati. Dar eu nu vorbesc acelor cercuri initiate, pentru ca nu ma consider eu insumi un initiat. Aspir la un public larg, si nu numai eu, ci aspir ca arta aceasta a dansului sa devina mai populara, in sensul cel mai frumos al cuvantului.

Corpurile noastre au devenit scaune

V.M.: Ce promisiuni faceti in aceasta campanie electorala?

Gigi Caciuleanu: Asta e diferenta. Eu nu fac promisiuni, eu in campania electorala imi pun cercei, ma pun la coltul strazii si astept lumea sa ma aleaga. Baza mea nu este materiala ca a politicienilor, ci este pe alte dimensiuni. Nu pot promite decat sa fiu foarte veritabil, pentru ca cea mai buna minciuna este adevarul. Si dansul, miscarea nu mint. Uitati-va pe strada: dintr-o miscare il vezi pe om cum este, ii vezi caracterul. Uitati-va in discoteci cand oamenii danseaza, ii vezi exact, poti sa le faci un portret imediat.

V.M.: Mergeti in discoteci?

Gigi Caciuleanu: In Romania nu, pentru ca nu am avut cand, dar merg in Franta sau in America de Sud. Discoteca este o forma de a te exprima in viata noastra sedentara. Stam pe scaun in metrou, stam pe scaun in fata computerului, trecem de pe un scaun pe altul. Daca te uiti bine, corpurile noastre, ale tuturor, au devenit scaune. In aceasta lume, in care unghiurile drepte ne-au intrat chiar si in corp, deodata, intr-o discoteca, omul e liber si danseaza cum vrea el.

Se dezinhiba foarte repede si danseaza realmente pentru placerea lui. Mai ales dansurile de azi, criticate de toata lumea. Eu nu le critic, eu gasesc ca sunt cele mai frumoase pentru ca omul danseaza asa cum dansez si eu. Adica se pune si scoate din el tot ce poate, fizic se defuleaza, dar e mult mai mult decat o defulare.

Este si o compensatie filozofica a statului pe scaun de zi cu zi si de ora cu ora. Discoteca este realmente un acvarium democratic, in sensul larg al cuvantului. Este o oaza de sinceritate si o oaza de senzualitate. Este o ecuatie: senzualitate + adevar interior = omul dezinhibat din discoteca.

Seductia si adevarul

V.M.: Asteptati lumea sa va aleaga. De ce v-ar alege pe dumneavoastra?

Gigi Caciuleanu: Eu ma simt plecand in fiecare zi de la zero. Pe cuvant asa este. Stiu ca daca m-as minti pe mine insumi, lumea ar simti foarte repede. Privirea nu este numai un instrument de captare, ci si un instrument de scoatere de dinauntru, si pe mine, daca as minti m-ar da foarte repede de gol privirea. De aceea incerc sa seduc aratand adevarul meu propriu. Mie minciuna nu mi-ar reusi. Prin minciuna poate sa seduca cineva care are un fizic seducator si asta nu e cazul meu. Seductia mea este prin inefabilul miscarii.

V.M.: Pe cine incercati sa seduceti?

Gigi Caciuleanu: Eu am mai multe planuri de seductie. Unul este cu dansatorul pe care trebuie sa-l seduc ca sa faca ce vreau eu. Pentru ca altfel, nu face, pentru ca are el niste formule pe care le aplica. Eu incerc sa-l scot din formule. Trebuie atunci sa-l seduc, sa-i arat nu doar pentru a ma imita, dar sa-l conving, sa-l pasionez. Aceasta este o munca fizica si psihica teribila.

Apoi, trebuie sa-l conving de o asa natura ca el sa convinga la randul sau pe privitor. Caci nu voi fi direct eu acolo. Un poet este el cu el si cu hartiuta lui, apoi cititorul cu acea hartiuta. In dans, treci prin foarte multe filtre pornind de la singuratatea dansatorului sau a coregrafului pana sa ajungi la public.

Al treilea plan de seductie este indirect, al meu cu publicul prin obiectului spectacolului. Cu atat mai grea este seductia, cu cat nu fac lucruri care se fac de obicei. De cand aveam 4 ani, am facut altfel intotdeauna si nu-mi pare rau. Dar nu o fac ca sa ma dau mare. O fac pentru ca mi se pare frumos sa nu imiti pe nimeni si nici chiar pe tine insuti.

V.M.: Va mai raman rezerve de seductie si pentru viata personala?

Gigi Caciuleanu: Da… si acolo este o lupta de seductie mare. Daca ar fi dupa mine, eu as sta intr-un colt si nu as vedea pe nimeni. Sunt foarte timid, dar mi-am invins timiditatea. As fi foarte singuratic daca s-ar putea. Seductia nu este doar fizica si psihologica, ci si filozofica. Vreau sa dau cuiva de inteles ca, in momentul in care vede dansul pe care il fac, nu eu fac filozofie ci el este cel care reflecta, lui ii umbla mintea, nu doar se uita la mine.

Si mai este si taramul poetic, pentru ca vreau sa-l seduc prin metafora si paradox, vreau sa-l seduc prin ceva pe care el nu-l intelege imediat si, probabil, nu-l va intelege niciodata in felul meu, dar o va face in felul sau, ceea ce este mult mai interesant.

Dansul este cea mai proletara arta

V.M.: Dar dansul nu da de mancare, nu asfalteaza si nu ridica spitale. De ce ar avea oamenii nevoie de dans?

Gigi Caciuleanu: Acesta este un subiect special, care ma framanta de mic. La un moment dat aderasem la Maiakovski, care spunea “eu ma simt cu stiloul meu proletar, nu ma simt burghez”. Cred ca dansul este arta cea mai proletara care poate sa existe, pentru ca tragi la carbuni, corpul trage la carbuni. Asta iti ia o mare energie, nu da de mancare si din nou ajungem la acel tip de suprastructura marxista. Ei bine, la ce servesc totusi?

Mi-am dat raspunsul trecand peste Cordiliera Anzilor. Deodata, mi-am dat seama ca ma umplea de o energie fantastica. E de o frumusete care nu e frumoasa, pentru ca stancile acelea sunt abrupte, daca te uiti la crapatura din stanca e oribila, dar totusi, niciodata nu vazusem munti ca aceia. Si m-a umplut de atata fericire si energie. Mai mult decat o sosea asfaltata si chiar decat un spital construit. Eu cred ca asa ceva te poate insanatosi mai repede decat un medic. Eu cred ca pe acest taram ne putem intalni cu publicul.

V.M.: Pictorul are pensula si panza, muzicianul are instrumentul… Ce are dansatorul?

Gigi Caciuleanu: Dansul, pe langa celelalte arte, este si o meserie si un artizanat. Meseria noastra este atat de corporala, cu toate straturile corpului, cu tot ce are corpul pe dinauntru organic, cu tot ce are corpul ca emanatie… Eu, cand dansez, simt toate spatiile dintre brate si corp, ele danseaza cu mine, este exact ce face atmosfera cu pamantul. Eu imi duc aceste spatii cu mine si aceste spatii danseaza, omul nu le vede, dar ele sunt cele care imi dau plenitudine. In dans, golurile dintre plinuri au viata lor proprie.

Apoi respiratia, care este o sculptura interna. Eu sculptez corpul, respirand. Respiratia nu este numai un mijloc de supravietuire ci este un element de lucru.

Sa va dau un exemplu si am sa va rog sa faceti miscarea impreuna cu mine: ridicati bratul si inspirati. Simtiti tot bratul. Cand lasati bratul in jos expirati. Asa… Acum haideti invers: expirati pe ridicarea bratului, si inspirati pe coborarea lui. Sesizati diferenta…? Eu mi-am dat seama de importanta respiratiei dansand. In functie de cum respiri si publicul vede miscarile altfel.

V.M.: Dar trupul…?

Gigi Caciuleanu: Trupul este aceeasi enigma ca si mintea. Doctorii nu stiu exact unde se situeaza mintea. Stim unde se gaseste creierul. Dar mintea nu stim unde este. Asa este si corpul. E o minciuna sa spui: corpul este acela pe care il vezi.

Cei mai mari dansatori aveau probleme corporale. Uitati-va la Nijinski. Are el corp de dansator? Nu ar fi fost primit la Lido. Bunica mea l-a vazut. Si mi-a spus asa: “cand a aparut Nijinski si a sarit, eu am inchis ochii si am perceput dansul lui cu ochii inchisi.” Nu e minunat? De atunci, visul meu este sa fac un spectacol in care spectatorii sa fie intorsi cu spatele, si eu sa le dansez. Sa vad cum ar percepe dansul meu. Bunica mea l-a perceput pe alte planuri si pe alte dimensiuni. Nu vreau sa cadem in misticism, dar planurile acestea exista si eu le simt clar si fac apel la ele.

Dansez cu ochii inchisi

V.M.: Viata dumneavoastra a fost marcata de imaginea puternica a mai multor femei…

Gigi Caciuleanu: Mama in primul rand. Si bunica mea, care m-a format si care era un om nemaipomenit. Vorbea 7-8 limbi, canta la nu stiu cate instrumente, stia medicina, facuse la ea la tara o clinica unde ii opera si ii ingrijea pe tarani. Era foarte mandra pentru ca tatal ei fusese general tarist pe vremea razboaielor ruso-turcesti. Si tocmai acest general trebuia sa omoare niste turci.

Cand bunica mea s-a nascut, tatal ei a aflat si i-a gratiat pe turci. Asta a fost mandria vietii bunicii mele. Faptul ca a fost la originea gratierii a zece turci. Asta e frumos, pentru ca in momentul in care dansez am impresia ca gratiez cu fiecare gest 10 turci.

Vezi citeva imagini dintr-un spectacol marca Gigi Caciuleanu:

V.M.: Ati copilarit in Bucuresti?

Gigi Caciuleanu: Da, locuiam langa Gradina Icoanei… dar asta e o chestie care necesita o psihanaliza. Acolo unde am stat e acum plin de moloz. Nu indraznesc sa ma duc. E foarte complicat. Data trecuta cand m-am dus a fost acum doi ani. Am bagat nasul acolo si am vazut ca, in camera in care eu stateam si in care eu m-am facut, gaoacea mea, era plin de moloz, era un munte de moloz inauntru.

V.M.: Celelalte doua femei importante din viata dumneavoastra sunt dansatoare…

Gigi Caciuleanu: Maya Plisetkaia a fost foarte importanta, dar nu atat de importanta ca mama sau ca profesoara mea, Miriam Raducanu. Cand am dansat alaturi de Maya, am asimilat-o foarte tare cu Miriam Raducanu. Dar Maya mi-e mai straina. Am facut la Moscova, la Balshoi, un spectacol cu ea si atunci a fost un moment minunat.

Eu stateam cu spatele si-mi coseam ceva la costum. Bolshoi-ul este ca o uzina, se vorbeste, unii vin cu scanduri, trantesc, vorbesc, pentru ca sunt toti obisnuiti cu orchestra care canta puternic si acopera zgomotul. Maya trebuia sa danseze “moartea lebedei”. Si statea in picioare in niste cizme de salahor si umbla si organiza si tipa si aranja. In “moartea lebedei” trebuia sa o acompanieze celebrul Rostropovich.

Si a venit Rostropovich. Si a inceput: ca nu se aseaza acolo, ca aici ii suna prost, ca vrea mai incoace, ca acolo nu se aude, nici sus, nici in fosa… Dupa ce s-a fatait de colo-colo si toata lumea vorbea, vocifera, eu imi coseam costumul, Maya in cizmele ei, i-au gasit si lui un coltisor unde era bine. Si a inceput sa repete si sa cante Rostropovich.

In acea clipa, Maya a inceput brusc sa danseze. A inchis ochii si a inceput sa danseze si, deodata, s-a transformat spatiul. Eu m-am intors nu pentru ca Rostropovich canta, ci pentru ca am auzit o liniste… Stii cum e linistea aceea cand se iveste o fantoma? Ingheata aerul. Dar a inghetat cald! M-am intors si… Nu am vazut in viata mea un dans atat de frumos.

Am regasit-o pe Miriam Raducanu in recitalurile ei in care un singur gest conta mai mult decat 7000 de piruete. Maya a dansat numai din brate. Uite ca si acum mi se infioara pielea. Acela era geniul ei, nu faptul ca iesea ceva tehnic. Din meserie dobandesti tehnicul, dar dupa aceea vine arta care e ASTA.

Arta dansului nu e o arta vizuala, ci o arta a mai multor lucruri. Ei bine, astfel de momente sunt momentele importante, nu femeia, ci astfel de momente. Mi-o aduc aminte pe Miriam Raducanu, care avea un gest prin care mana i se contopea cu spranceana, intr-un dans care se numea “Gandul”. Era minunat.

V.M.: Dansati cu ochii inchisi?

Gigi Caciuleanu: Da… Si aici la Opera tot cu ochii inchisi am dansat. Ochii inchisi nu inseamna ca nu vezi. Ochii inchisi inseamna ca te pui pe doua diapazoane in acelasi timp. Pe diapazonul omului care te priveste si pe diapazonul privirii tale inspre interior. Ii mai deschizi din cand in cand, ca sa stii pe unde esti… (zambeste). Dar dansurile mele intime le fac cu ochii inchisi.

Pentru ca numai asa simt realmente si numai asa pot sa ma pun pe dimensiunea acea ingrozitor de grea a sinceritatii totale. In care zic: “nu-mi pasa cum arat”. Pentru ca daca sunt adevarat, arat oricum. Si daca nu sunt adevarat, oricat de frumos as fi tot nu va fi bine. Una dintre definitiile dansului ar fi echilibrul dintre privirea interioara si privirea exterioara.

V.M.: Vorbiti adesea despre libertate. Exista asa ceva?

Gigi Caciuleanu: Cand am plecat din Romania se numea, ce am facut eu, ca iti alegi libertatea. Or, mi-am dat seama ca libertatea nu exista in fond. Mi-am zis ca, finalmente, libertatea este ruperea anumitor reguli, ruperea unor baraje dar apoi si calauzirea a ceea ce rupi. Aceasta este si ideea cartii mele. Despre structura si nebunie. Structura in spatele nebuniei, nebunia in spatele structurii. In momentul in care eu dansez, imi compun dansul. Imi las insa libertatea ca, in momentul adevarului, in momentul in care dispar din viata reala si intru pe portita cealalta, sa am libertatea sa sparg.

Cer asta si dansatorilor: eu va dau structura, invatati-o, invatati-o, dar dupa aia rupeti-o daca va vine in momentul respectiv. Un moment de libertate este exact improvizatia jazz-manului de mare nivel…El stie regulile foarte bine si gramatica o stie foarte bine dar la un moment dat le rupe. Insa nu poti rupe decat ceva ce stii foarte bine. Astfel de momente sunt rare. Dumnezeu vorbeste cu noi foarte rar. Arta pura dureaza putin si in momente foarte privilegiate.

Dansul “cainelui din care ies chifle”

V.M.: Sunteti Cavaler al artelor si literelor. Care sunt morile de vant cu care va luptati?

Gigi Caciuleanu: Moara mea de vant este arta oficiala. Miriam Raducanu imi spunea “du-te la scoala, du-te la Moscova”. Eu spuneam ca din contra, vreau sa plec de la scoala. Ce sa fac la Moscova? Pe de alta parte este drept ca mi-a prins foarte bine, pentru ca am invatat multe acrobatii, piruete, salturi, triple. Sunt niste momente de dificultate fizica extrema, care te pun intr-o anumita dispozitie.

In prezent imi este foarte teama ca dansul contemporan sa nu devina o arta oficiala, un dans clasic bis. De aceea eu nici nu zic ca fac dans contemporan. Eu fac dans. Pur si simplu. Nu vreau sa ma bage intr-un sertar. Daca cineva iti da totusi o medalie este bine, pentru ca inseamna ca poti sa iesi din rutina netradandu-te pe tine insuti. Eu intotdeauna am avut o dualitate: am dansat si la Opera si apoi in cluburi. Am trecut intotdeauna printr-un triunghi format din dansul de avangarda foarte buna, dansul foarte oficial, cel clasic, si dansul foarte popular. Le-am imbinat mereu.

V.M.: Dar un Sancho Panza aveti?

Gigi Caciuleanu: Tot eu sunt. Adica un Pacala. Sunt Pacala, adica un clovn. Pacala nu era un tampit, dar nici nu era un savant.

V.M.: Sunteti genial…

Gigi Caciuleanu: Nu! In niciun fel, pentru ca asta nu se masoara. Sunt niste ferestre deschise sau nu. E adevarat ca nu putem fi perfecti, geniali mai suntem si cred ca genialitatea este un apanaj al absolut oricarui om de pe lume. Totul este sa aiba sansa sa i se deschida porii in momentul in care trebuie. Unii nu au sansa asta. Eu am aceasta sansa. Sunt mai mult norocos decat genial.

V.M.: Sunteti singur…

Gigi Caciuleanu: Eu nu ma tem de singuratate. Eu nu ma plictisesc niciodata singur. Am intotdeauna ceva de facut si ceva de scris sau de desenat. Fac asta pentru ca am nevoie sa iasa din mine niste lucruri. Unul dintre primele mele dansuri, cand aveam trei ani, se chema “cainele din care ies chifle”. Prima limba pe care am inteles-o eu este limba cainelui meu.

Dormeam pe el, era un caine lup mare, Molly, cu care mama ma lasa pentru ca nu aveam baby-sitter. Primele mele perceptii verbale sunt cele ale cainelui. O intelegeam, imi vorbea si ma certa si, mai apoi, prietenul meu cel mai bun era fiul ei, al lui Molly, care m-a invatat sa inot. Ei bine, eu ieseam din culisele mele, care erau sub biroul tatei, si dansam acest dans in fata unei familii care statea complet siderata si pe care ii faceam sa rada.

Imi amintesc perfect senzatiile acelui dans, nu mi-l amintesc vizual. Era cainele din care ieseau chiflele literalmente, dar senzatia era una de bulbuci, pentru ca ieseau chiflele alea ca din balta, blurp-blurp-blurp, si erau si coapte si bune. Si cainele era pentru mine idolul, era cum era pisica pentru egipteni. Si painea era painea aceea la care pofteam eu.

V.M.: Cand sunteti singur si va e greu…?

Gigi Caciuleanu: Cand imi e foarte greu si sunt singur ma duc si rad sub dus. Si va sfatuiesc sa faceti acest lucru. Trebuie raschirate degetele de la picioare, ca si cum ai fi in noroi, te bati pe coapse si te fortezi sa razi: ha ha ha. Asa, fizic. Si dupa aia incepi sa razi ca nebunul si asta te descarca si cad mii de solzi de pe tine.

V.M.: Cum a fost pe scena Operei din Bucuresti, la atatia ani distanta de ultimul dumneavoastra spectacol acolo?

Gigi Caciuleanu: Sa spunem lucrurilor pe nume: mi-a tatait fundul. Am fost foarte morcovit. Dar cand am intrat pe scena, am regasit senzatia. Am fost eu cu acesti oameni pentru care dansez si care imi pot percepe o dimensiune pe care niciun alt loc din lume nu-l poate percepe: dimensiunea de Pacala. Mie imi plac si bancurile si filozofia.

Citind din jurnalul lui Nijinski, Marcel Iures a vorbit, chiar inainte sa intru eu, despre clovnul lui Dumnezeu. Mie nu-mi ardea defel de asa ceva. Dar cand am intrat pe scena, deodata m-am simtit clovn. M-am simtit clovnul lui Dumnezeu. Dar nu vorbesc aici despre Dumnezeul popilor, ci al calugarului, al pustnicului. Acel Dumnezeu la care avem acces foarte rar. Stam o viata ca sa avem acces doua secunde. Asa este Dumnezeu: ca stafida dintr-un cozonac.