VIDEO Cronica de film: "An Education". Oscarul din umbra, o bijuterie de film

Kathryn Bigelow a luat Oscarul pentru ca a aratat ca poate face film ca un barbat. Daneza Lone Scherfig n-a luat niciun Oscar cu „An Education”, nominalizat la categoriile Cel mai bun film, Cel mai bun scenariu adaptare – Nick Hornby si Cea mai buna actrita in rol principal – Carey Mulligan. Dar ce bijuterie de film i-a iesit!

Se spune ca cea mai buna coloana sonora a unui film e cea pe care n-o sesizezi. Dar ai putea spune ca cele 95 de minute cat dureaza „An Education” trec fara sa-ti fi dat seama ca esti intr-o sala de cinema? Nu simti nici o denivelare in acest film de limpezimea vocii Ellei Fitzgerald (comparatia mi-a venit pentru ca ea canta cand am inceput sa scriu textul, dar si pentru ca nu e vorba doar de limpezime, ci si de usurinta cu care filmul curge, proprie marilor artisti si marilor opere).

„An Education” are eleganta, bunul-simt, profesionalismul si combinatia ideala de inteligenta si umor de calitate a dialogurilor care sunt o marca pentru filmele britanice. Dar e mai mult de atat. Prozatorul Nick Hornby (care a scris si „High Fidelity” sau „About a Boy”) a scris scenariul plecand de la amintirile jurnalistei Lynn Barber, inventand situatii noi, dar gasind intuitia care sa-i permita, de pilda, sa-l inteleaga pe tatal eroinei mai bine decat a facut-o chiar ea. A spus-o Lynn Barber.

E interesant ce a declarat si Lone Scherfig intr-un interviu: Nick Hornby scrie niste scenarii minimaliste, foarte epurate, lucru care ii lasa regizorului multa libertate de miscare. Acesta e un amanunt de bucatarie care ne ajuta sa ne facem o idee despre munca la acest film pentru ca am fi putut crede ca aproape tot meritul cade pe umerii scenariului. Bine, scenariul e schelaria, dar se vede ca Lone Scherfig (care si-a cucerit notorietatea europeana cu filme Dogma – „Italiensk for begyndere”/”Italian for Beginers” sau „Wilbur Wants to Kill Himself”) a condus masinaria cu mana ferma dar discreta.

Vezi aici trailer-ul filmului An Education:

Nick Hornby si Lone Scherfig scot dintr-un capitol biografic cu bataie scurta o poveste universal valabila sau care iti da cel putin senzatia ca ascunde multe posibile sensuri. Pe cand avea 16 ani si locuia la periferia Londrei, Lynn Barber s-a indragostit de un barbat mai in varsta, Simon, al carui sarm i-a dat gata pana si pe parintii severi ai adolescentei. Dupa doi ani de relatie, Lynn afla un adevar usturator. La 58 de ani, Lynn Barber – acum maritata cu un sot care tocmai a aflat ca are cancer, decide sa astearna pe hartie trista poveste de dragoste de la 16 ani. (Un motiv al amanarii a fost si acela ca nu dorea ca parintii ei sa afle, de aceea a asteptat ca ei sa fie suficient de in varsta pentru a nu le mai pasa.).

O scrie in doua zile, o publica in revista „Granta”, iar dupa o vreme – cand era in spital cu sotul (care ulterior a murit), e cautata de doua producatoare (Finola Dwyer si Amanda Posey) interesate de transformarea povestii in film. Cum una dintre ele era iubita lui Nick Hornby (si viitoare sotie), acesta a citit textul lui Lynn Barber si s-a hotarat sa il transforme intr-un scenariu.

Din nou, ce e asa extraordinar in aceasta poveste incat cea care a trait-o sa simta nevoia, intr-un moment de cumpana, s-o faca publica iar altcineva s-o transforme in film? E vorba despre un nu-stiu-ce-si-un-nu-stiu-cum dificil de apucat cu ambele maini. Lynn – devenita in film Jenny, care era o tanara frumoasa, isteata si culta in Anglia anului 1961, cand relatiile sociale erau inca destul de rigide, se plictiseste la periferia Londrei unde locuieste, invatand cu sarg sa intre la Oxford si sa-si depaseasca conditia. Cand Simon/David apare, soarele rasare pe strada lui Lynn/Jenny cu case la fel, iar seductia pe care el o imprastie paralizeaza nu doar simturile fetei, dar si pe cele ale parintilor care i-o dau pe mana cu ochii inchisi.

Tanara e atat de fascinata de lumea noua in care David o introduce, cu restaurante selecte, licitatii de arta, iesiri la Paris, cadouri – atat de conforme cu visele ei adolescentine (asculta Juliette Gréco si isi presara frazele cu cuvinte frantuzesti) incat o traieste imbatata, fara centura de siguranta.

Titlul original al filmului spune mult mai mult decat varianta lui in romana, pentru ca nu e vorba numai despre o Lectie de viata ca experienta maturizanta („bildungsromanul” are in engleza echivalentul „coming of age”), dar si despre ce intelegem din notiunea de educatie. Este vorba despre o suma de cunostinte pe baza carora luam o diploma? Despre intelepciunea pe care ti-o da viata? Despre istetimea de a te descurca (vedem prea bine in jurul nostru exemple)? Despre educatia pe care copiii o primesc de la parinti?

Unele personaje sunt pentru eroina revelatoare puternice, cum e cazul lui Helen (Rosamund Pike) – eleganta pana deschide gura, lipindu-te de perete cu replici-bomba de genul „Am auzit de la cineva ca in 50 de ani nici n-o sa se mai vorbeasca latina, nici macar de catre latini.” Tot ea e derutata de faptul ca Jenny foloseste cuvinte frantuzesti (oricum nici nu le intelege). Sunt momente de un umor delirant de care interpreta Rosamund Pike e responsabila in egala masura cu scenaristul: Helen are un aer atat de sincer cand debiteaza toate aceste enormitati incat nu ii poti reprosa nimic. Ramai, pardon de expresie, „bouche bée”.

In replica, parintii eroinei nu sunt nici ei suficient de „educati” , dar aici e vorba de faptul ca nu sunt educati sa miroasa escrocheria si sa-si apere fata a carei scuza e ca e necoapta si naiva. Marele merit al scenariului si regiei vine din capacitatea de a construi atat de bine personajele incat fiecare sa aiba partea lui de adevar. Fiecare are dreptate in felul lui. David nu e personajul negativ, nu e un individ odios care profita de Jenny. In alte filme similare, fie ca sunt „Tess” ori „Splendour in the Grass”, o iubire adolescentina te poate schilodi pe viata. Aici, insa, eroina gaseste antidot pentru sarmul otravit al lui David in propria ei vointa. Peter Sargsaard, actor care a fost pana acum mereu in plan secund, reuseste un personaj care in primul rand isi cade siesi in plasa, care se minte in primul rand pe sine.

Aceasta simpatie pentru personaje da filmului o calitate in plus. Iar actorii – cu exceptia lui Peter Sarsgaard in rolul lui David – cu totii britanici au venit cu profesionalismul recunoscut si cu metoda lor de lucru care e, a remarcat-o si Lone Scherfig, complet diferita de cea a americanilor. Americanii merg pe intuitie, cauta in ei cheia personajului; britanicii lucreaza sobru, nu se apropie prea mult de personaj, sunt mai tehnici – dar ajung in acelasi punct.

Toti actorii sunt extraordinari, dar filmul lanseaza cariera tinerei Carey Mulligan, care are calitatea rara de a fi naturala fara sa dea impresia ca se forteaza. De multe ori pe parcursul filmului te trimite cu gandul la candoarea lui Audrey Hepburn. Toate elementele filmului sunt atat de bine dozate, incat ramai cu senzatia ca nu ai apucat decat un sfert din film si ca ti-a mai ramas material pentru o vizionare viitoare. Imaginea lui John de Borman, care filmeaza uneori din unghiuri neobisnuite, dar fara sa-ti vare in ochi cadre „facute”, muzica discreta a lui Paul Englishby, decorurile veridice, montajul elegant care da fluenta povestii sunt elemente care sunt topite in aceeasi pasta, sustinandu-se unul pe celalalt.

„O lectie de viata” / ”An Education” – de Lone Scherfig. Cu: Carey Mulligan, Peter Sarsgaard, Alfred Molina, Rosamund Pike, Olivia Williams, Emma Thompson, Dominic Cooper. Premiera romaneasca 19 martie