VIDEO/INTERVIU: "Sunt Mirela Oprişor. Am născut, mi-am revenit, sunt bună de muncă"

Iniţial, Radu Muntean n-a vrut-o în „Marţi, după Crăciun”, i se părea prea tânără, dar actriţa în vârstă de 36 de ani trebuia să spargă gheaţa, după multe castinguri nereuşite. Primul rol principal pe ecran, cel al soţiei înşelate din „Marţi, după Crăciun” (pe ecranele româneşti din 17 septembrie) i-a adus aprecierile criticilor străini de la Cannes şi Premiul de interpretare feminină la Sarajevo. Mirela Oprişor, care în viaţă e soţia lui Mimi Brănescu – partenerul său din filmul lui Radu Muntean -, ne-a povestit despre cum a ajuns de la eleva de liceu scoasă din piesă de o profesoară sceptică la statutul unei actriţe confirmate.

Iulia Blaga: De când aştepţi un rol principal într-un film?

Mirela Oprişor: Un rol principal speri să ai imediat după facultate, ceea ce nu se prea întâmplă. Dar eu nu am fost genul care să aştepte un rol principal. Am vrut să joc pur şi simplu. Când mă duceam la probe nici nu eram chemată pentru roluri principale. În timp, am înţeles şi de ce. Am o fizionomie atipică. După ce am terminat facultatea nu arătam a mamă sau a femeie matură (eu am jucat mame şi neveste după 35 de ani, în reclame la fel), dar nu arătam nici a puştoaică. Eram între două vârste, nu eram bine definită.

Sunt trei tipologii de actriţe: în tinereţe sunt ingenuele, pe urmă cele care joacă, la fel ca mine, după o anumită vârstă şi care se definesc mai târziu fizionomic, şi pe urmă sunt actriţele care joacă şi în tinereţe, şi la maturitate pentru că au o fizionomie anume – de pildă pentru roluri negative. Eu nu am fost credibilă niciodată în roluri negative.

Iulia Blaga: Cine a definit această tipologie?

Mirela Oprişor: (Râde.) Eu. Am avut faţă de comedie, dar la noi nu se făceau comedii romantice. Cam la doi, trei ani după terminarea facultăţii mi-am dat seama că voi ajunge să joc în filme de-abia la maturitate, de aceea m-am axat pe teatru. Tipologia asta cred că se aplică şi la teatru, dar teatrul e mult mai deschis. Eu am jucat o Safta tânără în „Chiriţa of Bârzoieni”, deşi ea e o femeie în vârstă. Am fost conştientă de când am terminat facultatea că voi face film mult mai puţin. Aşa că am făcut reclame – la un moment dat mi s-a spus „prinţesa reclamelor”-, pe urmă am sărit din reclame şi m-am angajat la Teatrul de Comedie, în 2004.

Iulia Blaga: Premiul de la Sarajevo a venit pentru tine târziu sau devreme?

Mirela Oprişor: A venit foarte repede pentru ca de-abia începusem să joc în filme. Mie mi-a fost greu pentru ca Mimi lucra foarte mult – nu că eram invidioasă -, dar el îmi povestea una, alta şi abia aşteptam să lucrez şi eu. Cel care mi-a dat multă încredere şi care într-un fel a spart buba a fost Francis Ford Coppola la care am dat probă, obţinând un rol mic în „Youth Without Youth”. Pe urmă m-a luat Radu în „Hârtia” (n.red. – „Hârtia va fi albastră”, de Radu Muntean). Am fost în finale la toţi regizorii noştri.

Iulia Blaga: Cum adică în finale?

Mirela Oprişor: În probele finale pentru un rol, acolo unde ajung doar două actriţe. La Porumboiu am fost cu Irina Săulescu pentru „Poliţist, adjectiv”, la „Boogie” am fost cu Anamaria Marinca şi, deşi eram foarte tristă după ce nu luam probele, faptul că fusesem chemată de regizor şi că ajunsesem în finală îmi dădea încredere.

În general, pentru un rol se dau două probe la rând şi unde participă foarte multe actriţe Câteodată sunt serii de luni de zile de castinguri. Coppola m-a remarcat la teatru, în „Chiriţa of Bârzoieni”. Înainte de spectacol nu ni s-a spus, actorilor din distribuţie, că e Coppola în sală, doar pe urmă ni s-a comunicat că ne aşteaptă jos ca să ne felicite. Atunci mi-a spus Coppola că sunt actriţă de film şi că am naturaleţe. Mi-a mai spus: „nu am foarte mult pentru tine, dar vreau să joci în film”. Înainte să înceapă filmările m-a rugat să îl ajut să facă nişte probe de cameră şi am stat vreo două zile în probe cu el. Atunci l-am cunoscut mai mult. Mi-a spus că am multă lejeritate în faţa camerei, şi asta mi-a dat încredere.

Am păstrat legătura. Eu am născut în aceeaşi lună cu fiica lui, Sofia. Ţin minte că i-am povestit pe mail cum am ştiut tot timpul că am băiat, aşa mi-au spus la ecografie, şi am născut fată. Ana mea a fost Petru vreo 8 luni de zile.

„Dacă nu te doare, dacă nu te temi şi nu te îndoieşti, nu e bine”

Iulia Blaga: Cum aţi fost primiţi la Sarajevo”?

Mirela Oprişor: N-am stat la proiecţie, dar imediat după a fost o conferinţă de presă la care a venit foarte multă lume şi la care au fost multe întrebări. S-au purtat foarte bine cu noi, e incredibil de bine organizat festivalul: am fost cazaţi la cinci stele, respectaţi, aveam un agent care ne ducea zilnic unde trebuia şi care nu le lăsa niciodată singuri.

După care i-am văzut pe cei din staff că îmi zâmbesc tot timpul, la fel americanca Rachel Rosen, care era membră a juriului. Aveam un sentiment, dar am plecat la Bucureşti şi imediat am fost chemată înapoi. Nu mi-au spus că am luat premiu. „Trebuie să vii înapoi, să ne vizitezi din nou”. Când m-a văzut, Rachel mi-a zis: „Nu ştiam cum să-ţi spun să nu-ţi iei bilet de avion”.

Pe urmă am fost trei zile la Dubrovnik, cu restul premianţilor, stafful, juriul şi cu Morgan Freeman, invitatul de onoare al ediţiei, la un fel de apendice al festivalului. Avion, limuzine, terase de 5 stele, plimbare cu iahtul până la hotel. Totul a mers perfect. Cristi Puiu (n.red.- preşedintele juriului la Sarajevo) mi-a spus că am avut unanimitate şi că el n-a îndrăznit să avanseze numele meu, dar că ceilalţi l-au pomenit primii.

Iulia Blaga: Cum te-ai pregătit pentru rolul unei femei care află că e înşelată de soţ? Ai făcut vreo documentare?

Mirela Oprişor: Eu când am dat proba, n-am primit decât o bucată de scenariu. L-am citit pe tot de-abia după. Însă n-a trebuit să mă gândesc mult la el. Curgea foarte bine. Adică am înţeles personajul din scriitură şi mi-au intrat aproape toate cuvintele în gură – cum spun actorii. Întâlnindu-mă cu tot felul de regizori, mereu auzisem chestia asta – „a venit la filmare fără să ştie textul”, aşa că asta a fost prima mea grijă.

Am învăţat foarte, foarte bine textul. Şi când îi făceam Anei de mâncare îl spuneam în cap. Şi, învăţându-l, mi-am dat seama care sunt nuanţele şi am început să mă gândesc ce putea gândi personajul în diferite situaţii. Radu te pune să înveţi textul alb după care repetă trei săptămâni înainte de filmare. Ca la teatru. Iar la repetiţii vine şi de la tine, şi de la regizor, dar e nevoie de repetiţii şi de seriozitate. Mi-am dat seama că dacă nu te doare, dacă nu te temi şi nu te îndoieşti, nu e bine.

Cred că pentru mine de-abia acum începe greul. Am văzut cazuri de actriţe, de actori care au confirmat, dar care pe urmă au crezut că dacă ştiu textul e de ajuns. Eu nu vreau să se spună despre mine că am fost ok. Debutul meu în teatru, într-un rol principal, a fost un eşec total. Gelu Colceag mi-a spus atunci: „De ce eşti supărată? Actriţele ca tine pot fi foarte bune sau foarte proaste, iar tu vei face şi roluri bune, şi roluri rele”.

Pe de altă parte, cred că ţine şi de cum îţi alegi tu. Am primit acum un scenariu, Dan Chişu mi-a propus să joc rolul principal în următorul lui film, dar am refuzat pentru că nu mă potriveam în rol. Aş fi putut să accept (că am nevoie de bani), dar cred că trebuie să fii foarte atent să nu te duci în orice, ci doar în ce crezi că poţi face.

„Mimi mi-a zis de nu ştiu câte ori că nu i-a plăcut ce am făcut… şi avea dreptate”

Iulia Blaga: Nu te-a incomodat faptul că tu şi soţul tău aţi avut de jucat rolurile unor soţi care se confruntă cu adulterul?

Mirela Oprişor: Când am citit prima oară scenariul am fost impresionată. Cred că toate femeile măritate cu copii se gândesc că atunci când vor ajunge la 40-50 de ani soţul lor s-ar putea îndrăgosti de o femeie mai tânără. Dar situaţia în sine nu m-a speriat. Noi nu ne-am pus problema asta, avem o căsnicie foarte normală. Dacă e să se întâmple, se întâmplă oricum.

Iulia Blaga: Când Mimi Brănescu scrie o piesă, îi spui „fă-mi şi mie un rol”?

Mirela Oprişor: Mimi nu e genul ăsta. Din contră, cred că a fost mai drăguţ cu celelalte actriţe. E un om atât de integru… Nu vrea să gândească lumea nu ştiu ce… A fost mai exigent cu mine decât cu celelalte actriţe. El, care lucrase şi la „Boogie”, ştia echipa, dar pentru mine presiunea era mult mai mare pentru că lucram cu el, nu-i ştiam pe cei din echipă şi aveam şi rol principal. Pe urmă mi-am dat seama că şi el avea emoţii pentru că şi el era la primul rol principal.

Iulia Blaga: Vorbiţi în replici pe-acasă?

Mirela Oprişor: Nuuuu, nu facem aşa ceva. Avem alte preocupări. Nici nu prea ne lăudăm unul pe altul. Nu ne credem genii între patru pereţi, stai liniştită. Dacă el face o piesă şi mie nu-mi place, îi spun. El la fel. Mi-a zis de nu ştiu câte ori că nu i-a plăcut ce am făcut… şi avea dreptate.

Iulia Blaga: Acum vreo doi ani te plângeai că e foarte foarte greu să răzbeşti în meseria asta. Încă mai crezi asta?

Mirela Oprişor: Să îţi spun ce mi s-a întâmplat mie. Am avut trei ani de stat acasă, înainte de sarcină, în care nu am făcut nimic, din vina mea. Stăteam acasă, nu mă chema nimeni. E foarte uşor să desfiinţezi şi să judeci când nu faci nimic. Să te ferească Dumnezeu de orgoliul artistului care nu face nimic. Venea mama pe la mine şi ne uitam la televizor şi eu numai desfiinţam şi judecam tinerele pe care ea le lăuda.

Acum nu mai fac aşa pentru că am aflat cât de greu e să faci un lucru. Până nu te arunci şi nu dai de greu… Când am discutat noi, eram în altă fază: după ce am născut, mi-am dat seama că trebuie să o iau de la început, pentru că nu am făcut nimic şi nu mă ştie lumea. Aşa că mi-am făcut un portofoliu de fotografii şi am trimis peste tot, la toate casele de producţie, şi pe urmă am sunat şi le-am spus: „Sunt Mirela Oprişor. Am născut, mi-am revenit, sunt bună de muncă”.

După asta am început să fiu chemată la probe. E foarte greu să fii selectată pentru probe. Regizorii nu trebuie doar să se uite la fotografii, ei trebuie să se gândească la tine. Nu te cheamă de umplutură, cum zicem noi.

Apoi am făcut piesele de la Teatrul ACT (n.red. – „Dumnezeul de a doua zi” şi „Flori, filme, fete sau băieţi”, scrise de Mimi Brănescu). Am făcut piesele astea după ce cinci ani nu fusesem pe piaţă, adică trei ani am stat acasă şi doi cu copilul. Şi acolo chiar a fost rost de muncă. Piesele de la ACT nu sunt ca la un teatru normal. Sunt filmice, mai intime. Mi-am făcut mâna acolo. Iniţial, Radu nici nu a vrut să mă ia în „Marţi, după Crăciun” pentru că îi păream prea tânără.

Iulia Blaga: Ce şanse au actorii care nu cunosc pe nimeni în branşă?

Mirela Oprişor: Puiu l-a luat pe Mimi în „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea” după ce l-a văzut dând o singură replică în „Filantropica”. Dacă eşti bun, te vede lumea. Regizorii sunt atenţi.

„Lasă, ardeleanco, nu fi supărată!”

Iulia Blaga: Recitai poezii la serbare când erai mică?

Mirela Oprişor: Nu, nu am fost chiar aşa. În liceu aveam o profesoară care avea veleităţi de regizor de teatru. Montase cu noi „Five o’clock „. Eu eram servitoarea şi aveam de spus doar: „Doamnă, ceaiul este servit”, dar m-a înlocuit, m-a scos cu totul din piesă. I s-a părut că nu am deloc talent.

Îţi dai seama cât de supărată am fost… Eu nu mergeam foarte des la teatru, acasă la Braşov, dar nu pierdeam niciodată teatrul radiofonic de luni seara şi piesa săptămânală de teatru de la televizor. Aveam şi o vecină care era plasatoare la cinematograful Patria din Braşov şi care mă lăsa să intru gratis. Vedeam un film de patru-cinci ori.

Am dat admitere la Teatru de-abia la la 25 de ani. Întâi m-am dus la Şcoala Populară de Artă din Braşov. Acolo m-am văzut cu un prieten care dăduse admitere de opt ori. El a picat şi a noua oară, eu am intrat din al doilea an. Prima oară când am dat examen la UNATC nici nu ştiam unde e facultatea. Venisem la Bucureşti cu o singură rochie, pentru că nu ştiam că sunt mai multe probe.

Ţin minte că stăteam pe coridor când a trecut Victor Rebengiuc – rectorul de atunci, şi s-a oprit la mine şi am vorbit un sfert de oră despre miopie. Mă întâlneam la fiecare probă cu el, iar când am picat mi-a zis: „Lasă, ardeleanco, nu fi supărată! Să vii şi la anul şi să mă cauţi la Bulandra dacă ai nevoie de ceva”. Pentru mine a însemnat foarte mult. Cred că şi de aceea nu m-am mai dus la Cluj şi am revenit la UNATC un an mai târziu. La Bucureşti se dădea ora exactă.