VIDEO Proiectii exclusiviste (cu Mick Jagger sau fara) si filme introduse in ultimul moment. O editie nesigura?

Daca intr-una din editiile trecute, U2 au oferit un recital inedit pe covorul rosu, bunicii de la Roling Stones au fost zgarciti. Nici n-au veniti toti. Doar Mick Jagger a fost ieri prezent la premiera documentarului „Stones in Exile” de Stephen Kijak, concentrat pe povestea inregistrarii albumului „Exile on Main Street” din 1971. O premiera la care jurnalistii abia au intrat.

Documentarul, prezentat in sectiunea „Quinzaine des Realisateurs”, a avut o proiectie arhiplina. Jurnalistii au fost sfatuiti de organizatori sa-si tina loc la coada cu o ora inainte, ceea ce insemna de fapt doua ore pentru cine chiar vroia sa intre. Apoi s-a anuntat ca Mick Jagger nu va da interviuri decat catorva foarte putini jurnalisti, cu care va avea o masa rotunda. Dar ca va raspunde la cateva intrebari din sala, dupa proiectie.

Jagger a venit cu un mic text pe care l-a rostit in franceza, „Pe atunci eram tineri, frumosi si prosti. Acum nu suntem decat prosti”, a spus el. Filmul dureaza o ora si spune explicit, printre altele, ca trupa se refugiase in 1971 in Franta, la Villefranche-sur-Mer, dupa perioada de glorie de dupa concertul de la Woodstock, pentru ca acumulase prea multe datorii si nu mai putea ramane in Marea Britanie.

Nu doar proiectia lui „Stones in Exile” a fost exclusivista, dar si cea a lui „Carlos”, de Olivier Assayas. Din pricina lungimii sale (cinci ore si jumatate) filmul a beneficiat de o singura proiectie, cu protocol de covor rosu pentru echipa si fotografi, dar care era in acelasi timp si proiectie de presa.

Dar, in timp ce trei sferturi din sala au fost rezervate pentru membrii echipei filmului si invitatii lor, jurnalistii n-au avut voie sa ocupe decat primele patru randuri din fata, ceea ce a dezamagit multa lume (si la Cannes sunt vreo 4.000 de jurnalisti).

Cum introducerea filmului lui Ken Loach „Route Irish” in Competitia Oficiala a venit cu doua zile inaintea inceperii festivalului, cand programul era deja facut, a trebuit ca filmul sa fie inghesuit cumva undeva. A avut o prima proiectie in 19 mai in mica sala Bazin, la care n-a avut acces decat presa cu badge-uri albe si roz pastila, adica cei mai tari si putini jurnalisti, si se pare ca va avea o a doua proiectie azi, 20 mai.

Tot azi am fost anuntati ca, desi mai sunt trei zile pana la final, un alt film a intrat in Selectia Oficiala, documentarul turnat in Super 8 „Macking Fuck off ” despre realizarea filmului „Mammouth” de Gustave de Kervern si Benoit Delepine, prezentat in februarie in Competitia Oficiala a Festivalului de la Berlin. Ce poate fi atat de nemaipomenit in acest film incat sa fie varat pe ultima suta de metri? Mai degraba e panica selectionerilor ca se termina editia si se va spune pe urma ca a fost un an prost.

Filmul va fi prezentat la Cannes in ziua de 21 mai, la Sala Bunuel. Desi a difuzat aceasta informatie printr-un comunicat, festivalul n-a specificat si cum va fi prezentat filmul, hors competition sau in proiectie speciala. De fapt, ce mai conteaza…

Nu s-au prea facut filme anul acesta…

Ca a 63-a editie e mai mediocra decat precedentele – oricum e primul an cand in cursa pentru La Palme d’Or intra un film cu doua zile inaintea startului – o dovedeste si calitatea filmelor. Competitia Oficiala abunda in filme care n-aveau ce cauta in cursa pentru cele mai importante trofee ale festivalului, in vreme ce filme de mult mai buna calitate nu au fost dorite in Competitia Oficiala.

Revista „Variety” chiar spunea ieri, in incheierea unui articol despre valoarea generala a editiei in opinia criticilor, ca filmele romanesti „Marti, dupa Craciun” de Radu Muntean si „Aurora” de Cristi Puiu pot da de inteles ca in acest an sectiunea Un Certain Regard a fost mai interesanta decat Competitia Oficiala.

Competitie Oficiala din care retinem titlurile filmelor care isi justifica prezenta in elita anului si cu sanse meritate la palmares: „Another Year” (desi nu e un Mike Leigh la cote maxime), „Un homme qui crie” de Mahamat-Saleh Haroun (primul cineast din Ciad care ajunge atat de sus si care face un film curat si corect), „Biutiful” de Alejandro Gonzalez Inarritu ( desi mai manipulator si mai sumbru decat „Babel”), „Schastye Moe” de Serghei Loznitsa (desi are momente bune si altele mai putin reusite).

Dintre toate filmele de mai sus, cel mai interesant e tot filmul ucraineanului debutant in lungmetraj de fictiune, care ar putea linistit sa ia macar Premiul Camera d’Or care se acorda pentru debut unui film din orice sectiune a festivalului. Desi are portiuni cand e confuz, „Schastye Moe” – in care joaca si Vlad Ivanov, si a carui imagine realizata de Oleg Mutu e laudata in presa de azi -, e de departe singurul film pe care l-am vazut pana acum in Competitia Oficiala care sa reprezinte o viziune personala despre cinema.

Altfel, ce sa mai zicem… As fi tare curioasa sa stiu ce reactie a avut Tim Burton, presedintele juriului Competitiei Oficiale, la vederea lui „Fair Game” de Doug Liman – singurul film american din competitie si care, desi trateaza (pe aceeasi linie cu „Green Zone”) motivele cautate de americani pentru a declansa razboiul din Irak, ramane prin tratarea materialului tot un film american comercial, de entertainment sau cum vrem sa-i zicem.

Care sa fi fost motivul pentru care acest film a intrat in Competitia Oficiala? Faptul ca ii are in rolurile principale pe Naomi Watts si Sean Penn (care nici n-a venit la Cannes)? Era mai multa nevoie de vedete in Competitia Oficiala (pentru ca editia din acest an a fost saraca la acest capitol)? Dar Naomi Watts putea calca pe covorul rosu si daca filmul era in afara competitiei.

Incurcate sunt caile selectiei unui mare festival, unde valoarea conteaza mai putin decat feluritele interese…