Vlad Zografi, despre felurile deformate de a înțelege știința. Printre altele, știința nu te mângâie dacă te desparți de iubită

Coordonezi seria de știință a editurii Humanitas de aproape 20 de ani. Care au fost criteriile pe baza cărora ai ales cărțile din acestă serie?

Seria de știință de la Humanitas e o construcție bine articulată. Nu e frumos s-o spun eu, dar ăsta e adevărul. Ideea de la care am pornit e că în cultura generală – noțiune vagă totuși – știința își are locul ei. Și pentru a-i face pe oameni să asimileze cultura științifică, sunt niște etape care trebuie parcurse. Cărțile de știință de la Humanitas, în ansamblul lor, te ajută să parcurgi etapele astea ca să înțelegi cam cum stau lucrurile în știință.

Îți dau un exemplu simplu. Care este diferența dintre ceea ce se întâmplă în știință și ceea ce se întâmplă în arheologie? Să spunem că faci niște săpături arheologice și găsești un vas, tu poți prezenta publicului vasul, fără să-l introduci în detaliile – care sunt, de altfel, foarte sofisticate – ale tehnicii săpăturilor arheologice. Sunt multe aspecte tehnice complicate pe care trebuie să le parcurgi ca să ajungi să descoperi vasul. Dar e suficient să arăți vasul publicului și el va vedea despre ce e vorba, îți va putea admira obiectul găsit în mod nemijlocit. In vreme ce, de pildă, în fizică nu se poate lucrul ăsta. În fizică nu poți să separi rezultatele obținute de tehnica folosită pentru a ajunge la ele. În fizica teoretică ai nevoie să înțelegi cum funcționează un aparat matematic destul de sofisticat ca să înțelegi niște rezultate. Și atunci sunt niște pași de urmat.

În primă instanță, m-am ocupat mai mult de lucrurile care țin de fizică – pentru că eu însumi am studiat fizica – și, oarecum, de matematică, pentru că am niște cunoștințe la un nivel acceptabil. Pe urmă, m-am ocupat și de biologie și de neuro-științe. Dar, revenind la cărțile legate de fizică – cum sunt cărțile lui Hawking, cum sunt cărțile lui Feynman, cum sunt cărțile lui Steven Weinberg – am încercat ca acele cunoștințe pe care le găsești în cărțile astea să poată fi înțelese pas cu pas, din aproape-n aproape. Am oferit cititorului și cărți de matematică și cărți de introducere în fizică, cum e de pildă, cartea lui Feynman, Șase lecții ușoare. Ideea a fost de a-l apropia pe cititor de ceea ce ne spune știința azi. Lucrul straniu e că oamenii sunt fascinați de tot felul de cuvinte magice – particula lui Dumnezeu, de pilda – dar, în general nu prea știu ce e aia o teorie științifică. Și se ajunge foarte ușor la aberații, în felul în care percepem știința. Multe dintre cărțile mele, cartea lui Weeinberg, Lumea explicată, cărțile lui Feynman, sunt cărți care în primul rând îți spun ce ești în stare, la ce te poți aștepta din partea științei, ce poți să-i ceri.

Îmi spuneai că ai citit un articol de știință care te-a revoltat…

Mai demult am citit un articol, nu-l am la mine, nu pot să-l reproduc în detaliu, dar lucrurile sunau cam așa. La nu știu la ce accelerator de particule, nu știu ce savanți căutau selectronul. Asta e exprimat destul de corect. Dar, articolul dovedea necunoașterea fizicii, necunoașterea limbii engleze din care se tradusese și necunoașterea limbii române, propozițiile arătau jalnic. Ce ar fi trebuit de fapt să conțină articolul? Ce e selectronul? Selectronul e o particulă ipotetică. O particulă ipotetică, în cadrul unei ipoteze care se cheamă supersimetrie. Supersimetria presupune că fiecărei particule elementare de materie, ăștia sunt fermioni, îi corespunde o superparticulă de forță, particule de spin întreg, bozonii. Și invers, fiecărei particule de forță, îi corespunde o superparticulă de materie. E un fel de a simetriza tabloul particulelor, de a presupune că există niște corespondenți supersimetrici ai particulelor elementare cunoscute și asta are mai multe rosturi. Asta ar explica masa bozonului Higgs, ar avea consecințe interesante pentru că cele trei forțe fundamentale din natură – forța electroslabă, forța tare și forța gravitațională – ar avea aceeași valoare la o aceeași energie, lucru care ar fi frumos, să spunem, și ar avea și consecințe în cosmologie pentru că ar putea explica ceea ce numim materie întunecată. O materie pe care n-o putem detecta, dar care, din motive gravitaționale, știm că există acolo, în univers. Toate astea ar fi trebuit întâi să fie explicate în articol, să ni se spună în ce constă ipoteza supersimetriei, eventual să ni se spună că există mai multe teorii supersimetrice care n-au fost testate. Nu s-a găsit nicio particulă supersimetrică și abia după aia să ne spună că în nu știu ce laborator se caută selectronul. Dar când vii de la început cu selectronul, i-ai terminat pe cititori. Exact ăsta e felul în care nu trebuie abordată știința. Ar trebui să explici, dar asta presupune existența unor jurnaliști de știință, care au o cultură științifică acceptabilă, care au o cunoaștere a limbii engleze acceptabilă și care trebuie să aibă bună cunoaștere a limbii române.

De pildă în cazul selectronului, jurnalistul ar fi putut foarte bine să citească – sigur, cere un effort – cartea lui Cristi Presură, Fizica povestită, în care se spune povestea supersimetriei. Și atunci s-ar fi lămurit ce e cu acel selectron pe care-l aruncă din prima frază cititorului.

Vorbeam înainte că ai identificat vreo șase feluri…

Cred că sunt doar vreo cinci…

De înțelegere greșită a teoriilor științifice. Care ar fi ele?

Da, m-am lovit de lucrurile astea, vorbesc din experiență. Sunt mai multe categorii de oameni care privesc știința, după părerea mea, deformat. Întâi sunt cei care spun, totul e o prostie. E o tâmpenie, n-are niciun sens. Noi știm deja cum stau lucrurile. E un fel de suficiență românească. Hai, terminați cu șmecheriile astea, noi știm cum stă treaba. Demult, demult, un om nestupid mi-a arătat o caricatură în care se întâmpla cam așa: era un vârf de munte foarte ascuțit și niște savanți care se cățărau și acolo sus erau niște sfinti aureolați care le ofereau mâna să-i ajute. O caricatură absolut ineptă. Dar sunt oameni pentru care stiința n-are nicio valoare pentru că ei cred că au acces la un altfel de cunoaștere. Dar asta este în general o acțiune românească, o acțiune de suficiență românească. Ei spun, nu mă păcălești pe mine cu lucrurile astea. Este o atitudine care se înrudește oarecum și cu teoria conspirației.

A doua atitudine e la polul opus: sunt oameni care cred că știința le oferă răspunsul ultim la toate chestiunile. De pildă, în mod evident, știința nu poate rezolva probleme de ordin moral. Poate că ai reuși marea unificare, dar asta nu te va mângâia de pierderea Nicoletei. Dacă te-a părăsit Nicoleta ești distrus, e o catastrofă cosmică, care depășește cu mult orice descoperire ai face. Știința nu rezolvă problemele tale. Trebuie să știi la ce te aștepți din partea științei. Pentru că în mod evident există un șir de întrebări, de ce, de ce, de ce, care pentru știință se oprește la principiu. În felul ăsta se construiește o teorie, pornind de la niște principii. Auzi uneori, și aici e exemplul primei categorii, spunându-se, păi ce, darwinismul nu e decât o teorie. Ca și cum teoria ar fi un lucru de nimic, când o teorie științifică e punctul cel mai înalt la care poate ajunge cunoașterea științifică.

O a treia categorie de deviații în perceperea științei am găsit-o la oameni fascinați de beția de cuvinte. Am cunoscut un umanist de anvergură care mi-a spus că citește cărțile de știință cu mult interes. Minunat, dar te preocupă principiile mecanicii cuantice, l-am intrebat. Asta nu mă interesează, mie-mi plac cuvintele, mi-a răspuns. Pe urmă am descoperit că în ce a scris el confunda algoritmul cu logaritmul. Dar, câtă vreme cuvintele sună frumos, te poți desfăta cu limbajul științific fără să-l înțelegi. Nu numai fără să-l înțelegi, fără să-ți pese de sensul lui și fără să-ți pese că are un sens.

Pe urmă mai e o categorie de oameni care cred că prin știință ajung la Dumnezeu. Aici lucrurile sunt extrem de delicate. Probabil că sunt oameni care nu l-au citit pe Kant. Sau nu i-a interesat prea mult ce spune Kant. Sigur că întotdeauna în procesul de creație științifică intervine o doză de irațional. Doza de irațional ține de anumite intuiții pe care le ai. Niște idei pe care ți le faci despre lume, și pe care după aceea le poți trata matematic. De pildă un mare fizician, Abdus Salam, pakistanez, musulman, coautor al teoriei electroslabe împreună cu Steven Weinberg, spunea la un moment dat că el a fost inspirat de Coran. E dreptul lui. Pe de altă parte, în teoria electroslabă nu se regăsește Coranul ca atare. Dar dacă pe el l-a ajutat Coranul, e minunat. A fost un mare fizician de origine chineză Shyh-Yuan Lee,care, prin anii 80, a scos o carte, Fields and particles, Câmpuri și particule, și care începe cu elemente de Taoism, el spunând că structura particulelor s-ar regăsi în Taoism. Primele două capitole erau o introducere, simpatică altminteri, în Taoism. Faptul că pe Lee l-o fi influențat Taoismul în chestia asta e probabil adevărat, eu unul nu-l bănuiesc pe Lee de escrocherie. Dar asta nu e relevant pentru fizica particulelor elementare. Cuplarea între religie și știință poate avea sens în momentul în care un om religios, în procesul de căutare, se sprijină pe niște intuiții primite din partea religiei. Dar nu are sens în știința ca atare. În fond principiile de la care pornește o teorie pot fi interpretate în fel și chip pentru că nu sunt chestionabile, nu mai poți să te întrebi ce-i cu ele. Decât dacă faci o altă teorie în care principiile primei teorii să derive din alte principii.

Legat de chestia asta, mai e o aberație care se înrudește cumva cu ultimele două. Și asta mi se pare foarte interesantă. Există larg răspândită ideea, printre cei care au o cunoaștere precară a mecanicii cuantice, că răsturnând complet lucrurile în raport cu fizica newtoniană, mecanica cuantică permite tot felul de interpretări abuzive. Oamenii aud de câmp cuantic și în momentul ăla li se produce o excitație interioară, sunt luați de un val de entuziasm care-i face să vorbească despre câmpul psihic, care-i cuantic bineînțeles. Aici povestea e următoarea: ce e clasic, newtonian, e rău, pentru că acolo e mecanicism… În schimb, mecanica cuantică vine să innobileze cunoașterea cu ceva de natură inefabilă. Și natura fiind inefabilă se pot inventa tot felul de tâmpenii. Am auzit oameni vorbind aiurea-n tramvai despre mecanica cuantică, adică nu despre mecanica cuantică, ci fabulând pe marginea mecanicii cuantice, dar a unei mecanici cuantice despre n-au habar. Vestea proastă pentru ei, după cum foarte frumos scrie Steven Weinberg în Lumea explicată, e că fizica newtoniană e încă solidă. Mecanica cuantică merge mai departe de fizica newtoniană, dar fizica newtoniană e într-un fel, ca să folosesc un cuvânt foarte utilizat, paradigma unei teorii științifice și îți arată în fond măreția și limitele teoriei științifice. Iar mecanica cuantică însăși se construiește de fapt din punct de vedere tehnic cu ajutorul mecanicii clasice. Mecanica clasică nu e chiar lucrul cel mai detestabil de pe lumea asta – foarte frumos poveștește despre asta Steven Weinberg, un om care a folosit mecanica cuantică toată viața. Cei care nu înțeleg cum stau lucrurile în fizică sunt purtați de entuziasm sau mânați de șarlatanie. Și e foarte greu de stabilit o graniță între delirul autentic și delirul șarlatan. Aici infloresc tot felul de teorii, în marginea mecanicii cuantice. Știința modernă lasă loc unui soi de spiritism, spiritualism, și apar tot felul de enormități care se pot scrie pentru că hârtia suportă orice, se pot răspândi și mai ales se răspândesc în mediul online.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro