Vladimir Tismaneanu despre Nicolae Plesita: De ce a fost admis in sanatoriul SRI? De ce nu a fost degradat generalul sadic?

Nicolae Plesita a reprezentat national-securismul in ipostaza sa agramata, vulgara si de o maxima brutalitate. Or mai fi fost si cativa securisti cu o bruma de educatie. Nu era cazul sau. Cititi cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi si veti vedea cat de primitiv, cat de virulent putea fi acest tortionar. Limbajul era unul purulent, otravit, imbibat de ranchiuna cea mai adanca si sordida. Niciodata, sub nici o forma, Plesita nu si-a exprimat un minim regret, nu a schitat vreo remuscare.

Si-a facut intreaga cariera in aparatul politiei politice comuniste, a servit cu patima scopurile represive ale regimului: de la vanarea partizanilor din munti si prigonirea presupusilor “sabotori” la suprimarea oricaror insule de rezistenta anti-totalitara.

A fost lacheul dictaturii, atat sub Dej cat si sub Ceausescu, a avut mult sange pe maini si nu a ascuns acest lucru. Era chiar mandru de crimele comise, inclusiv colaborarea cu teroristii macabri gen Carlos “Sacalul”. In mod normal, dupa decembrie 1989, Plesita ar fi trebuit sa se teama de justitia statului de drept. Putin i-a pasat. Interviurile sale, gazduite cu suspecta, triviala generozitate de diversele televiziuni revansarde ori doar analfabete din punct de vedere istoric si moral, dadeau masura unui personaj deopotriva dezgustator si vindicativ.

Condamnarea dictaturii comuniste l-a lasat indiferent. Stia ca beneficiaza in continuare de complicitati puternice si longevive. Că in inima insasi a noului sistem post-decembrist se gasesc multi dintre fostii sai “studenti” de la Scoala de Securitate. “Pumnul, ghioaga si revolverul”: acestea au fost instrumentele pe baza carora s-a construit cariera lui Nicolae Plesita. Raportul final al Comisiei Prezidentiale a cerut aplicarea unor masuri drastice pentru reducerea pensiilor fostilor ofiteri si Securitatii. Un Parlament cu musca (ori mustele) pe caciula, a preferat sa ignore aceste minime exigente ale unei moralitati democratice.

De ce a fost admis in sanatoriul SRI un om care ar fi trebuit sa se afle dupa gratii? Cum se explica aceasta magnanimitate buimacitoare? Se recunoaste astfel o continuitate scandaloasa? De ce nu a fost degradat generalul sadic? S-a uitat ca Plesita a fost direct implicat in lichidarea, din ordinul lui Ceausescu, a miscarii Goma, ca el personal, super-”brichisitorul”, s-a ocupat de anchetarea bestiala a scriitorului disident? Ma intreb daca amicul sau, calaul Enoiu, “tovarasul de lupta”, partenerul de “anchete speciale”, va rosti cuvantul de adio pentru cel care a fost si va ramane de-a pururi simbolul criminalitatii regimului comunist?

Nu, Plesita nu a avut nimic “haios” in comportamentul sau, orice ar scrie azi un june istoric/jurnalist specializat in “revizuirea” quasi-negationista a ceea s-a petrecut in anii comunismului. “Haiosenia” lui Plesita s-a tradus in batai, atentate criminale, prigoana in masa, inclusiv la adresa acelor cercetatori onesti care au protestat impotriva distrugerii monumentelor istorice.

Cu diverse ocazii, Plesita s-a straduit, asemeni altor fosti vechili ai dictaturii, sa arunce intreg oprobriul asupra Elenei Ceausescu. Departe de mine gandul de a nega influenta nefasta a acestei agramate, o Messalina cu pretentii de Newton, asupra sotului ei. Dar culpabilitatea suprema apartine aparatului de partid si de securitate in randul caruia Plesita s-a remarcat prin fanatasim, cruzime si propensiuni sociopate.

“Despre morti numai de bine” spune un vechi proverb. Eu cred ca despre morti, ca si despre vii, trebuie spus numai adevarul. Biografia lui Nicolae Plesita, asemeni celor ale unor Pintilie-Pantiusa, Nikolski, Dulgheru, Ion Stanescu, Gh. Enoiu, Gh. Soltutiu, Alexandru Draghici, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad, Neagu Cosma, Gh. Briceag, Vasile Gheorghe, etc etc a fost una marcata de ura, aversiune viscerala fata de valori, resentiment grobian si practicare de nimic stavilita a ticalosiei.

La doua decenii de la caderea regimului pe care Plesita l-a servit cu infinit, pervers devotament, in numele celor ucisi din ordinul elevilor lui Plesita, al colegilor sai de “idealuri”, Romania democratica trebuie sa spuna, trebuie sa probeze ca acest cosmar s-a terminat. Plesita a fost un Kaltenbrunner al comunismului romanesc. Ori daca preferati, un Abakumov (cititi romanul Primul cerc de Soljenitin ca sa vedeti cine a fost acest monstru).

Fostul sef al Gestapo-ului, Ernst Kaltenbrunner a fost executat la Nurnberg. Fostul Ministru al Securitatii, Viktor Abakumov, a fost impuscat imediat dupa moartea lui Stalin in 1953. Imperturbabil, insolent si impasibil, Plesita a continuat sa-si incaseze pana in ultima clipa imensa pensie, cata vreme atatia fosti disidenti si opozanti ai regimului abia reusesc sa supravietuiasca. E timpul, e obligatoriu, e moral – la 20 de ani de la Revolutie – ca aceste obscene nedreptati sa se sfarseasca.