Ziua în care Donald Trump a zguduit din temelii NATO, povestită pentru prima oară de fostul secretar general al Alianței: „M-am gândit că e sfârșitul”

Jens Stoltenberg, cel mai longeviv secretar general din istoria NATO, povestește într-o nouă carte care urmează să apară luna aceasta, unul dintre cele mai tensionate momente la care a asistat vreodată, când președintele Donald Trump i-a confruntat pe liderii europeni, tratându-i pe unii dur, în timpul primului său mandat de președinte. Le Monde a publicat integral pasajul despre întâlnirea respectivă, ce a avut loc în 2018 la Bruxelles, povestită în cuvintele lui Jens Stoltenberg.

După ceremonia de deschidere a summitului NATO din 2018, de la Bruxelles, șefii de stat și de guvern s-au așezat în jurul unei mese pentru o cină de lucru într-una dintre sălile muzeului. Fiecare putea fi însoțit doar de un singur consilier. Toți stăteau destul de aproape unii de alții, iar atmosfera era ușor tensionată. 

O Cola light pentru Donald Trump

Trump a fost primul vorbitor. Un chelner personal i-a adus felul de mâncare și o Cola light. Îl rugaserăm să spună câteva cuvinte despre Coreea de Nord, întrucât se întâlnise cu Kim Jong-un la Singapore cu câteva săptămâni mai devreme, povestește Stoltenberg.

Speram că acest lucru va crea o bază pozitivă, fiindcă știam cât de mult însemnase acea întâlnire pentru el.

Trump a început să povestească o întâmplare despre un jucător de golf care îl sunase în avion, în drum spre Singapore. Nu am înțeles totul, pentru că nu mă pricep prea bine la golf. Apoi a vorbit despre baschetbalistul Dennis Rodman, prieten al lui Kim Jong-un. După aceea a trecut la propria sa vizită.

„Nu au fost o mie de fotografi care să ne facă poze, au fost mult mai mulți. Trei mii! – a spus el cu entuziasm. Mai mulți decât la Oscaruri! Clic-clic-clic! Cel mai mare covor roșu pe care l-am văzut vreodată!”.

Îmi amintesc că m-am gândit că era ceva emoționant în bucuria pe care o exprima. Urma să se întâlnească cu Putin la Helsinki câteva zile mai târziu, și îl rugaserăm să împărtășească gândurile sale asupra acelei întrevederi viitoare. Dar în loc să vorbească despre Putin, a preferat în seara aceea să ne povestească, cu același entuziasm, despre experiențele sale cu Kim Jong-un.

Stoltenberg, relatare din culisele summitului NATO

În noaptea aceea, înainte de culcare, eram destul de liniștit în privința summitului. I-am spus lui Ingrid (n.r. soția lui Jens Stoltenberg, de profesie diplomat) chiar înainte să adorm, că, în ciuda unui început dificil cu Trump la micul dejun, eram convins că summitul avea să decurgă bine. Ingrid, mai pragmatică și mai realistă decât mine, a spus că speră să am dreptate.

„Dar să nu fii prea sigur de asta”, a adăugat ea.

A doua zi dimineață, ziua a început cu diverse intervenții legate de amenințările rusești. Donald Trump a sosit cu întârziere și a intervenit imediat, schimbând complet subiectul.

„Trebuie să fac o plângere oficială”, a spus el, „pentru că nu sunt mulțumit. Ieri am avut o cină plăcută, și am văzut că toți păreați mulțumiți. Dar trebuie să vă spun ceva: eu nu sunt mulțumit”.

În timpul cinei nu simțisem nicio tensiune în aer, dar Stian (n.r. șeful de cabinet al lui Stoltenberg) care stătea chiar în spatele meu, observase limbajul corporal al lui Trump atunci când unii lideri menționaseră că împărțirea sarcinilor nu se referă doar la bani, ci și la contribuțiile pe care țările lor le aduceau Alianței.

Trump: „Statele Unite plătesc 90% din cheltuielile NATO”

Deși afirmațiile lui Trump nu erau o noutate pentru mine, majoritatea celorlalți lideri nu mai auziseră niciodată aceste critici exprimate cu atâta vehemență.

„Statele Unite plătesc 90% din cheltuielile NATO. Știu că unii spun 70%, alții 73%. Există tot felul de moduri de a calcula, dar, din punctul meu de vedere, noi plătim 90%. NATO este importantă, dar este mult mai importantă pentru Europa decât pentru Statele Unite. De ani de zile, președinții americani vin aici și spun același lucru. Apoi pleacă, și nimic nu se schimbă. Lucrurile nu au făcut decât să se înrăutățească. Noi plătim mai mult, iar ceilalți nu plătesc mare lucru. Am mult respect pentru Angela [Merkel]. Tatăl meu s-a născut în Germania. Mama mea s-a născut în Scoția. Într-un fel, fac parte din Uniunea Europeană. Dar așa nu se mai poate continua”.

O liniște totală a urmat acestor cuvinte. Trump a continuat, vorbind despre dezechilibrul comercial cu Uniunea Europeană – un alt subiect preferat al său.

„Uniunea Europeană își trimite BMW-urile și Mercedes-urile”

„Nu-mi place să leg aceste două chestiuni, dar trebuie s-o facem. Uniunea Europeană impune bariere vamale uriașe care le fac viața foarte dificilă producătorilor noștri auto și aproape imposibilă fermierilor noștri. Uniunea Europeană își trimite BMW-urile și Mercedes-urile în Statele Unite aproape fără taxe vamale. Așa nu se mai poate, și nu va mai fi așa”.

Apoi Trump a trecut la o nouă serie de critici la adresa Europei:

 „Cred că frontierele voastre, aici în Europa, sunt absolut dezastruoase. Angela a spus că mulți dintre cei care le traversează sunt tineri bărbați. Asta nu e deloc bine. Ei pot fi dușmani. Am mult respect pentru Europa și am mult respect pentru secretarul general, care a reușit să aducă mai mulți bani. Dar tot este prea puțin față de ceea ce avem nevoie”. 

„Trebuie să vă plătiți partea voastră. Angela ar putea plăti 2% chiar de azi, dacă ar vrea! În loc de asta, anunță 1,5% până în 2025!”.

Angela Merkel s-a ridicat imediat

Delegațiile Ucrainei și Georgiei păreau derutate și dezamăgite. Acea reuniune trebuia să le fie dedicată lor, nu problemelor interne ale NATO. De îndată ce Trump a terminat de vorbit, Angela Merkel s-a ridicat imediat, a ocolit masa mare și s-a aplecat spre mine:

„Trebuie să răspundem la asta. Nu putem lăsa lucrurile așa”, mi-a șoptit ea. Era evident că se temea ca reuniunea să nu degenereze complet. Am dat din cap, fiind de acord cu ea.

Când ședința a fost reluată, am încercat să formulez o platformă comună în trei puncte scurte:
– că nu puteam închide reuniunea fără să reafirmăm angajamentul față de garanțiile de securitate ale NATO;
– că toți trebuiau să recunoască importanța creșterii cheltuielilor de apărare;
– și că, la următorul summit, trebuia să putem arăta creșteri reale în bugetele țărilor membre.

În acest fel, încercam să-l aduc pe Trump să se angajeze formal în sprijinul garanțiilor de securitate ale NATO, în timp ce ceilalți aliați se angajau să-și mărească bugetele de apărare.

Trump: „La anul?! Ce înseamnă la anul?”

Atunci, Trump s-a aplecat spre mine, aproape întrerupându-mă:

„La anul?! Ce înseamnă la anul? Asta e mult prea târziu. Este mereu aceeași poveste. Nu e acceptabil! Creșterea trebuie făcută imediat. 2% până la sfârșitul anului. Și Angela, tu poți plăti 2% chiar acum! Ți-am văzut bugetul, ai un excedent. Eu mă împrumut ca să asigur apărarea, inclusiv a Germaniei, în timp ce tu faci economii și te bazezi pe mine să te protejez”.

Din nou, vorbea cu acea energie insistentă, privindu-mă fix în ochi:

 „Nu putem spune: «Vom discuta anul viitor»! Tu ai spus asta. Nu îi putem apăra pe cei care nu-și plătesc factura. E atât de simplu”.

Până atunci, fusese mulțumit de eforturile mele de a obține creșteri bugetare. Acum însă, vocea lui trăda reproșul: mă făcea personal responsabil pentru că nu-i adusesem pe tavă ceea ce cerea. Trump a readus în discuție problema gazoductului [Nord Stream 2] și și-a reiterat cererea de promisiuni imediate privind majorarea bugetelor de apărare.

„Trebuie să discutăm asta acum. Dacă nu… ei bine, atunci nu vom mai fi prieteni”, mi-a spus.

„E sfârșitul”

Așadar, momentul de care mă temusem sosise: cel pe care îl anticipasem încă de la apelul telefonic de acum doisprezece zile, când Trump spusese că Statele Unite vor rămâne în NATO doar dacă Germania și SUA vor contribui în mod echivalent.

„Părăsesc această ședință, n-am niciun motiv să mai stau”, a spus Trump.

„E sfârșitul”, m-am gândit. Am privit în jurul sălii. Toți erau în alertă maximă: unii apăsau mai tare pe casca audio ca să audă traducerea, alții, mai aproape de Trump, și-o scoseseră, pentru a-l auzi direct. Toată lumea înțelesese că situația risca să scape de sub control și că reuniunea, precum și toate declarațiile de consens, puteau să se prăbușească. Odată cu ele, și NATO era în pericol.

Delegația SUA își făcuse bagajele

Ceea ce am întrevăzut în acea zi a fost că NATO ar putea înceta să funcționeze. Nu neapărat printr-o dizolvare formală, ci prin pierderea oricărei credibilități.

Trump cerea ca obiectivul de 2% să fie atins până la 1 ianuarie 2019 – și chiar mai mult după aceea. Delegația sa își făcuse deja bagajele. Erau pregătiți să plece. Trump analizase deja fezabilitatea juridică a unei retrageri a Statelor Unite din NATO. Susținea adesea ideea unor acorduri bilaterale ca alternativă la alianțele multilaterale. Acesta era modelul său preferat. Prin acorduri bilaterale, putea oferi protecție militară celor care plăteau – o înțelegere mai bună, după cum o vedea el.

Când am reluat cuvântul, eram perfect conștient de mizele momentului.

 „Da, președintele Trump are dreptate: trebuie să abordăm această chestiune chiar acum. De altfel, aceasta este și rațiunea pentru care ținem această reuniune extraordinară. Aliații trebuie să-și respecte angajamentele. Ținta de 2% este ceea ce am decis cu toții, în comun”.

Am reamintit că aceasta reprezenta o creștere semnificativă pentru mai multe țări.

„Nu contează dacă unii consideră că nu e suficient: acesta este obiectivul nostru actual. Dacă am menționat anul viitor, e fiindcă următorul summit va avea loc atunci. Trebuie să putem arăta progrese tangibile până la acea dată”, am explicat, înainte de a da cuvântul altora.

Trump a întrerupt-o pe Merkel

Angela Merkel a spus atunci cu voce tare ceea ce mulți gândeau:

„Trebuie să discutăm acest lucru în fața parlamentelor noastre. Așa funcționează sistemele noastre; nu putem decide singuri, aici. Mă voi lupta pentru atingerea obiectivului de 2% până în 2024. Dar, deocamdată, nu am o majoritate care să aprobe o creștere peste acest nivel”.

Trump a făcut atunci ceva foarte rar într-o astfel de reuniune: a întrerupt un șef de guvern. „E prea târziu”, a spus el. „Mult prea târziu”.

Dar Merkel a continuat: „Între 37 și 38% din gazul nostru provine din Rusia. Așa este de zeci de ani. Nu vom importa mai mult”.

Apoi a folosit o expresie pe care Trump o folosea adesea:

„Trebuie să spun că nici eu nu mă simt tratată corect, aici. Ești direct, Donald, așa că voi fi și eu. Suntem al doilea cel mai mare contributor de trupe la NATO. 11 septembrie [2001] și Afganistanul sunt singurele cazuri în care a fost invocat articolul 5. Acest lucru a contribuit la protejarea Statelor Unite, în ciuda unei opoziții puternice în țara mea, unde mulți se întrebau ce legătură avea Afganistanul cu noi. Germania poate face mai mult – și probabil mai bine. Dar, pentru moment, ne vom ține de ceea ce am promis”.

Ce a spus Macron

Președintele Franței, Emmanuel Macron, a sprijinit-o pe Merkel:

„Nu putem, aici și acum, să pretindem că vom atinge 2% încă din ianuarie. Nu este realist, nu e o modalitate serioasă de a face lucrurile să avanseze”.

Trump a luat din nou cuvântul și a enumerat contribuțiile statelor membre, în procente din PIB, de parcă ar fi anunțat rezultatele de la Eurovision:

„Belgia: 0,9. Sub 1%. Croația: oh, sunt atât de dezamăgit, nu pot să cred: 1,26%. Trebuie să vă simțiți jalnic”, a spus, căutând cu privirea reprezentantul respectiv. „Estonia: 2%. Mulțumesc! Franța: 1,79%. Nu e rău, Emmanuel. Nu e rău, pentru tine. N-ai fost președinte de prea mult timp, sigur o să scadă. Germania: 1,2%. Haide, Angela! Haide odată, în sfârșit!”.

Apoi, adresându-se lui Xavier Bettel, prim-ministrul Luxemburgului: „Luxemburg, tu, care ești atât de simpatic – unde te situezi? 0,46%. Nu mai vorbesc cu tine. Dar nu-i nimic. Soția mea crede că ești un tip de treabă”.

A continuat: „Polonia: 1,99%. Să zicem 2. Bravo, Polonia, oriunde te-ai afla. Slovenia: sub 1%. Nu sunt surprins. Îmi cunosc soția (n.r. Melania Trump, originară din Slovenia), știu unde se duc banii”.

„Erdogan poate spune ce vrea, nimeni nu-l controlează”

A urmat Turcia: „Lucrul bun cu Turcia este că Erdogan poate spune ce vrea, nimeni nu-l controlează. Când a obținut 61% la alegeri, i-am spus: de ce nu zici 80%? Sună mai bine”.

Și, în final: „Regatul Unit: 2,1%. Mulțumesc. Foarte bine. Statele Unite: 4,2% din cel mai mare Produs Intern Brut dintre toate. Așa că, dacă vreți, numiți-ne idioți. Dar eu n-am fost în acest club de prea mult timp. E o nebunie. Asta am avut de spus”.

După un moment, Trump a scos markerul negru care nu-l părăsea niciodată, a scris câteva cuvinte pe o bucată de hârtie și apoi s-a aplecat spre mine ca să mi-o înmâneze. Scrisul său, am observat în treacăt, era destul de elegant și clar. Pe hârtie scria:

„Domnule Secretar General, dacă puteți spune că aliații NATO și-au crescut semnificativ cheltuielile de apărare datorită mie, atunci cred că putem ajunge la un acord”.

Văzând în sfârșit o oportunitate de a calma tensiunea, am luat cuvântul:

„La conferința de presă de după reuniune, voi declara că țările membre NATO și-au mărit considerabil cheltuielile de apărare datorită leadership-ului președintelui Trump și a apelurilor sale clare”, am spus. Am citit pur și simplu nota lui Trump. Apoi am adăugat:

„În paralel, toate țările membre își reafirmă angajamentul față de Alianță și față de articolul 5 al Tratatului”.

„Ne putem pune de acord asupra acestui lucru?” am întrebat.

Neașteptata intervenție a danezului Rasmussen 

Înclinările capului în jurul mesei m-au făcut să cred pentru o clipă că ziua și Alianța erau salvate. Dar nu. Nu era luat în calcul premierul danez Lars Løkke Rasmussen, care a ridicat brațul, și-a activat microfonul și și-a exprimat clar refuzul de a renunța la dreptul său la cuvânt. Consensul implicit al celorlalți nu era suficient; premierul danez ținea să intervină.

Fost coleg pe care îl apreciam pentru pragmatismul și cordialitatea sa, Løkke Rasmussen m-a deranjat profund în acel moment. Cedându-i cuvântul, riscam ca și alții să ceară să ia cuvântul, reaprinzând astfel dezbaterea pe care aproape o încheiasem. Mă îndoiam sincer că vreo miză națională daneză ar fi justificat un asemenea risc diplomatic.

Cu reticență, i-am dat cuvântul. A început prudent, amintind de importanța solidarității în timp de criză și subliniind sprijinul său pentru o repartizare echitabilă a sarcinilor. Apoi, privind către Trump, a făcut o pauză înainte să afirme:

„Împărțirea sarcinilor nu se referă doar la resursele financiare, domnule președinte. Include sânge și sacrificiu personal. Suntem cinci milioane în Danemarca și am pierdut patruzeci și cinci de soldați în Afganistan, într-o operațiune declanșată ca răspuns la un atac asupra Statelor Unite”.

Cu o voce tremurândă

Premierul danez a continuat, întărindu-și argumentul. După o dimineață marcată de reproșurile președintelui american la adresa europenilor – considerați absenți, subfinanțând apărarea și profitând de Statele Unite – Lars Løkke Rasmussen părea că se săturase. Cu voce tremurândă, aproape cu lacrimi în ochi, a adăugat:

„Raportat la populația noastră, Danemarca a pierdut mai mulți soldați în Afganistan decât Statele Unite”. 

El refuza să spună familiilor soldaților morți că sacrificiul lor ar valora mai puțin pentru că Danemarca nu atinsese obiectivul de 2%. 

Nu am putut să nu mă gândesc la o scenă din filmul Love Actually, când premierul britanic interpretat de Hugh Grant îi răspunde ferm președintelui american. Dar de data aceasta nu era ficțiune, ci realitate.

Mi-am dat seama că intervenția lui Løkke Rasmussen era pe deplin justificată. Totuși, mi-am ținut respirația când a terminat și am aruncat o scurtă privire în jurul mesei: cuvintele sale au stârnit emoție. Chiar și Trump a rămas calm. Toți înțelegeau că participau la o reuniune istorică, iar alții au vrut să ia și ei cuvântul, apăsând pe butoane și ridicând mâinile. Dar nu i-am lăsat să intervină. Era gata, era timpul să încheiem.

„Putem acum aproba punctele pe care le-am menționat?” am întrebat.

De data aceasta, nimeni nu a formulat obiecții.

„Mulțumesc. Ședința se încheie”. Am lovit cu ciocanul pentru a încheia reuniunea.

Cartea lui Jens Stoltenberg, On My Watch: Leading NATO in a Time of War, urmează să apară în data de 23 octombrie și e disponibilă pentru precomenzi pe site-ul editurii Harper Collins sau pe cel al Amazon, printre altele.