Ziua Pământului – Un jubileu confruntat cu valori umane divergente

Acum o jumătate de secol, pe 22 aprilie 1970, 20 de milioane de americani – 10% din populația americană la acea vreme – au ieșit în stradă, în campusuri universitare și sute de orașe pentru a protesta față de ignoranța ecologică de atunci și pentru a-și exprima îngrijorarea față de starea planetei.

Primei Zile a Pământului i se atribuie lansarea mișcării ecologice moderne și este acum recunoscută drept cel mai mare eveniment civic al planetei. Capitalizând și hrănindu-se din patosul radicalismului și protestelor în democrațiile vestice la sfârșitul anilor 1960, prima Zi a Pământului a fost la originea unor acțiuni de success: Legile Aerului Curat, Apei Curate și a Speciilor Amenințate (The Clean Air, Clean Water și Endangered Species Acts) au fost aprobate de Congresul SUA ca ecou al evenimentului din 1970. De asemenea, în același an, președintele Richard Nixon a aprobat crearea Agenției de Protecția Mediului (EPA). Ca și în cazul instituirii primului parc național din lume (Yellowstone, 1 martie 1872, „For the Benefit and Enjoyment of the People”), multe țări au urmat rapid modelul ecologic american, adoptând legi și instituții similare. Pe de altă parte, acele succese timpurii au însemnat și debutul imixtiunilor ecologiste în dialogurile politice naționale. Și de aici s-a ajuns ca aniversarea jubileului să se confrunte cu sisteme umane dominate de valori divergente.

Situația enunțată mai sus nu e singulară. Am comentat recent(i) că un semi-jubileu – 25 ani de eforturi susținute politic și mediatic pentru stoparea încălzirii globale antropogene – a reprezentat de fapt 25 ani de eșecuri consecutive. O situație fără precedent în istoria recentă a mișcărilor încălziriste, populare și guvernamentale(ii). Cum se prezintă, totuși, bilanțul ecologist la a 50-a aniversare? Paradoxal. Și această stare de lucruri ar trebui să dea de gândit atât eco-activiștilor, cât și legiuitorilor care urmăresc să obțină voturile primilor.

După cincizeci de ani de cercetări (mai mult sau mai puțin spectaculoase), trecând peste perioada imediat următoare primei Zile a Pământului, când oamenii de știință au tras semnale de alarmă apocaliptice despre o nouă și iminentă glaciație(iii), s-au acumulat tot mai multe cunoștințe despre dinamica sistemului terestru, implicit a celui climatic. Ulterior, au fost semnalate și ridicate la rang de alarmă, dar cu semn schimbat (încălzire globală, circa 1980) o serie de pericole considerate iminente pentru viitorul climei terestre. Previzibil, mass media și eco-activiștii și-au schimbat tonul, încercând din nou să atragă atenția politicienilor și guvernanților cu noi scenarii ale Armaghedonului climatic (topirea catastrofală a ghețarilor urmată de creșterea nivelului oceanic, creșterea înfricoșătoare a temperaturilor cu indicația de a cumpăra rapid terenuri locuibile în zonele arctice/antarctice, foamete, deșertificare, incendii sălbatice etc.).

În ciuda acumulării unor cantități tot mai mari de informații și cunoștințe climatice, a devenit tot mai clar în ultimii 25 de ani cât de dificilă este utilizarea acestor noutăți științifice pentru a orchestra și produce schimbări semnificative despre schimbările climatice (pun intended!) în mentalitatea publicului și voința politicienilor. Iar aici se găsește, cel mai probabil, rădăcina paradoxului menționat mai sus.

Într-o analiză recentă(iv), profesorul Mike Hulme (Cambridge University) identifică trei cauze majore ale golului dintre cunoștințe și acțiuni, gol pe care-l califică drept sursa sistemică a dezacordului dintre cele două entități.

1. Cunoștințele științifice singure nu sunt niciodată suficiente pentru a pune în mișcare politici ecologice

Mișcările climatice protestare din ultima vreme au arborat un slogan „tare”: „Ascultați ce spun oamenii de știință! (evident, doar pe cei 97% care cred că actuala încălzire globală este produsă numai de oameni). De exemplu, ori de câte ori a fost întrebată „pe ce se bazează”, tânăra activistă suedeză, Greta Thunberg, a oferit acest răspuns-șablon. Alții, activiști și politicieni deopotrivă, se baricadează în spatele aceluiași argument, puțin modificat ca formă: Știința a vorbit! Datele obiective sunt pe masă! Restul celor 3% din oamenii de știință, care sunt sceptici, nu contează, ei sunt oricum niște denieri, negaționiști, contrarieni, „petroliști” ș.a.m.d.

Argumentul „știința are prioritate” stă la baza mult mediatizatului consens al celor 97% experți, iar pentru că magia numerelor mari este dominant/tiranică, devine contra-productiv să se explice credincioșilor că în știință nu are sens să vorbim despre consens:

Credința că „50 milioane de francezi nu pot greși” este adânc înrădăcinată în psyche și acționează ca un principiu de conduită socială pentru că numerele mari (de ex., 97%) produc o fascinație magică refuzată numerelor mici (de ex., 3%). Dacă suficient de mulți oameni fac sau spun ceva anume, înseamnă că există ceva semnificativ în acțiunile lor. Majoritatea nu poate greși! Consensul are întotdeauna dreptate! (v)

Inocularea constantă a acestui argument în mințile celor care încă nu cred în încălzirea globală antropogenă a devenit o strategie recomandată de psihologii cognitivi sub numele de „teoria inoculării” (pun intended!). Conform acestei teorii(vi), necredincioșii trebuie neutralizați și imunizați preventiv contra informațiilor care contrazic pe cei 97% experți.

Numai că datele și cunoștințele științifice singure nu sunt suficiente pentru o „vaccinare 100%” a tuturor necredincioșilor. Douăzeci și cinci de ani de eforturi continui, intens susținute politic și mediatic, soldate cu tot atâtea Conferințe anuale ale Părților (COP1- COP25), au eșuat lamentabil. Pentru că, de cele mai multe ori, simple cifre produse de modelele climatice – 1,5°C, 2°C, concentrații de CO2 de 350 ppm, balanță zero-net de carbon – nu sunt suficient de convingătoare, suficient de „imunizatoare”, chiar și prin inoculare permanentă. Pe lângă aceste simple cifre, mai există orizonturi morale de așteptare, de speranțe, de dorințe, care minează edificiul ecologist actual, complicând extrem implementarea politicilor reparatorii dorite de ec0-activiști și unele organizații politico-sociale.

În plus, merită să readucem în discuție conceptul de știință post-normală, pe care l-am prezent succint în articolul meu anterior. O știință post-normală înglobează vechea știință „normală” (kuhniană sau „aplicată”), adăugându-i noi strate, care vor mări calitatea cercetărilor prin diminuarea incertitudinilor metodologice și epistemologice. Silvio Funtowicz și Jerry Ravetz au dezvoltat în 1993 conceptul de „știință post-normală” pentru a ajuta la înțelegerea rolului cunoștințelor și expertizei când faptele sunt incerte, valorile în litigiu, mizele devin importante și deciziile sunt urgente. În astfel de condiții, care sunt comune pentru multe dintre problemele sociale din zilele noastre, cei doi autori descriu modul în care distincția tradițională dintre faptele științifice, obiective („tari”) și cele subiective, bazate pe judecăți de valoare („moi”), este acum inversată. Adică, faptele devin „moi”, iar valorile „tari”.(vii)

Dacă considerăm consensul celor 97% experți ca fiind un mesaj esențial de transmis populației, atunci probabilitatea unui eșec comunicațional este mare, pentru că riscul asumat este construit socialmente și bazat pe judecăți de valoare.

Astăzi, semnificațiile umane și țelurile etice atașate explorării unor modificări ale climei sunt practic îngropate sub avalanșele modelelor apocaliptice și a tehnologiilor cu prețuri exorbitante propuse pentru ameliorare și adaptare climatică. În asemenea condiții, așteptările noastre, plecând de la idealurile iluministe ale raționalității aplicate, sunt ele însele iraționale. Solicităm științei să facă imposibilul: să ajungă la înțelegeri coerente științifice și unificatoare din punct de vedere politic ale problemelor care sunt inerent deschise, nedeterminate și contestate.(viii)

2. Schimbările climatice sunt compatibile cu diverse narațiuni. Pe care s-o alegem?

Într-un articol mai vechi(ix), am introdus ideea riscului obiectiv ca pe un parametru util pentru a reflecta asupra modului de percepție a schimbărilor climatice.

Riscurile trebuie considerate nu ca o simplă ecuație, ci într-un context cultural și psihologic lărgit, ce influențează modul în care indivizii percep riscuri particulare. Estimarea riscului sau cuantificarea riscului reprezintă evenimente personale (individuale), practic unice. Percepția diferențiată a riscurilor este ceea ce conduce la dezacorduri în cazul schimbărilor climatice și a consecințelor lor.

Putem să cunoaștem riscurile cu care ne confruntăm, acum sau în viitor?

Pericolele cresc într-adevăr sau nouă ne este acum mai frică decât de obicei?

Cum decid oamenii ce riscuri să-și asume (și să le minimalizeze) și pe care să le ignore?

Răspunsurile la întrebările de mai sus produc o clasificare a riscului în patru narațiuni sau „moduri de viață” în care indivizi, grupuri sociale sau societăți întregi pot fi plasate: fataliști, ierarhiști, individualiști și individualiști. Descripții detaliate ale celor patru „triburi” pot fi găsite în articolul meu.

Mai târziu, am integrat schimbările climatice într-o altă posibilă paradigmă, cea a mitologiei climatice(x). Această abordare a plecat de la caracterul vicios (wicked) al problematicii schimbărilor climatice, care afectează sisteme deschise, complexe și imperfect înțelese și care, de aceea, sunt dincolo de simpla cunoaștere tehnologică și formele tradiționale de guvernanță. Astfel de probleme nu acceptă nici soluții elegante, nici stângace (clumsy).

Ce ne mai rămâne de făcut în aceste condiții?

Este nevoie să abordăm schimbările climatice ca pe o idee imaginativă, o idee pe care să o dezvoltăm și s-o folosim ca să ne îndeplinească diferite sarcini. Și pentru că ideea schimbărilor climatice este așa de plastică, o vom putea distribui în multe roluri pentru proiectele noastre și va putea servi multe din nevoile noastre psihologice, etice și spirituale. Am introdus și descris patru narațiuni mitologice – modalități de ordonare a realității – care, împreună, formează o oglindă unde ne putem vedea pe noi înșine și, simultan, societățile noastre colective. Cele patru mituri – edenic, apocaliptic, babelian și themistian – nu trebuie judecate a fi corecte sau greșite. Ele trebuie recunoscute ca istorisiri despre schimbările climatice ori ca reprezentări relativ fidele ale adevărurilor importante despre condiția umană.

Inventarul istoriilor climatice, demne de considerație, nu se oprește la cele menționate mai sus. Să mai adăugăm câteva:

Ecomodernismul pretinde că oamenii pot proteja natura utilizând tehnologii pentru a decupla impacturile antropogene de lumea naturală. Adică, să fim și cu slănina-n pod și cu botul uns. Ideile directoare se regăsesc într-o declarație de credință din 2015 – An Ecomodernist Manifesto – în care autorii sugerează că oamenii pot utiliza toate capacitățile lor sociale, economice și tehnologice, mereu crescătoare, pentru a face viața oamenilor mai bună, a stabiliza clima și proteja lumea naturală.

Civilizația ecologică este o altă ideologie sau discurs motivațional, cu versiuni radical diferite, tehno și romantice, despre obiectivul final al reformei sociale și de mediu în cadrul unei societăți date. O astfel de civilizație implică o sinteză a numeroase reforme (economice, educaționale, politice, agricole, sociale), bazate pe principii ecologice și sustenabilitate, ca răspuns la perturbările climatice globale și nedreptățile sociale.

Versiunea tehno a acestui tip de civilizație a fost inclusă din 2012 în statutul Partidului Comunist Chinez. Dar asta este foarte diferită de versiunea romantică, precum cea adoptată de mișcări ecologiste și culturale moderne, gen The Dark Mountain Project din 2009 – un grup de scriitori, artiști și gânditori care au încetat să mai creadă poveștile pe care civilizația noastră și le spune singură.., și care vor să ofere o provocare a fundațiilor civilizației curente. Adică, o reîntoarce în trecut, ignorând/răsturnând realizările civilizației vestice.

Critica eco-socialistă a capitalismului este o altă modalitate narativă de a acționa ca răspuns la provocările schimbărilor climatice. Avându-și punctul de plecare în cartea lui Naomi Klein din 2014 – This Changes Everything – Climate versus Capitalism, se pot recunoaște cel puțin doi „urmași”: mișcarea Extinction Rebellion (XR) și unele versiuni ale lui New Green Deal. XR este de departe mai extremistă, considerând că singurul răspuns adecvat la provocările schimbărilor climatice este răsturnarea ordinii sociale curente și a sistemului capitalist. Un amestec de anarhism, eco-socialism și ecologism radical anti-capitalist, XR propune „modelul rezistenței civile”: proteste de masă masive, ocuparea unor spații și clădiri publice, încălcarea legii, conducând în cele din urmă la distrugerea democrației și ordinii statale capitaliste.

Lista (incompletă) a narațiunilor climatice oferă de multe ori motivații divergente pentru acțiuni politice dedicate combaterii schimbărilor climatice. Unii vor, de exemplu, o „creștere verde” prin intermediul unui capitalism reformat. Dar ideea aceasta contravine ambiției eco-socialiste, care urmărește eliminarea mantrei creșterii economice pe care se bazează capitalismul. Eco-moderniștii vor mai multă modernitate, în timp ce The Dark Mountain Project dorește mai puțină. Și așa mai departe. De aceea, apare o întrebare legitimă:

3. Există o soluție fezabilă pentru schimbările climatice?

Un prim răspuns l-am dat în 2016, în articolul Schimbările climatice – O problemă vicioasă, cu patru E-uri. Între Aristotel și Ayn Rand.

Spre deosebire de problemele tehnico-științifice pure, care pot fi definite precis și pot avea o soluție, problemele societale, precum cele legate de schimbările climatice, apar într-un cadru social complex, plin de incertitudini, cu o diversitate de opinii, tradiții, interese și valori. Într-un astfel de cadru, rareori vom găsi un consens asupra problemei însăși, cu atât mai puțin asupra soluției posibile.

O problemă vicioasă este comună multor părți interesate (simpli cetățeni, comunități, organizații, popoare etc.); de aceea, orice încercare de găsi o soluție va avea consecințe multiple, unele nebănuite chiar, care se vor reflecta asupra părților participante. Rittel și Webber (1973) ne asigură că o soluție a unei probleme vicioase nu poate fi bună (corectă) sau rea (greșită). Iar statutul soluției nu poate fi judecat pe baza unor standarde obiective sau absolute, ci pe baza credințelor, intereselor și valorilor (subiective) adoptate de cei implicați în problemă. Cu alte cuvinte, „nu are sens să vorbim despre ‘soluții optime’ ale acestor probleme [vicioase]…Mai rău chiar, nu există soluții în sensul unor răspunsuri definitive”.(xii)

Schimbările climatice au astăzi un potențial mai mare ca idee mobilizatoare decât ca fenomen fizic. Iar ideile pot fi folosite, dar nu pot fi rezolvate. De aceea, schimbările climatice nu mai pot fi abordate doar ca o problemă ecologică în așteptarea unor soluții tehnice. Schimbările climatice nu sunt ca plumbul din benzină sau azbestul din construcții – substanțe fizice indezirabile, care pot fi eliminate sau interzise. Nici nu sunt o simplă problemă societală în căutarea unei soluții politice. În mod inevitabil, raporturile vreme-climă s-au metamorfozat, adăugându-și patru dimensiuni mitologice esențiale: edenică, babeliană, apocaliptică și themistiană.

Rezultă că, de fapt, clima este un concept subiectiv, iar încercarea de a-l legitima prin „injecții” obiective sau „inoculări” subiective – temperaturi medii globale, concentrații ale gazelor cu efect de seră, variații ale nivelului mediu sau ale cantității de căldură din oceane, opiniile celor 97% experți etc., nu face decât să reliefeze și mai mult contrastele deja existente pe diferite paliere societale, politice, istorice sau personale cu privire la ideea de climă și raporturile sale cu vremea.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro