Sari direct la conținut

Contraofensiva de toamnă a ucrainenilor

Contributors.ro
Cristian Felea, Foto: Hotnews
Cristian Felea, Foto: Hotnews

„Ucrainenii trebuie să lupte până la recucerirea Hersonului și să recupereze Crimeea până la sfârșitul anului. Iar asta depinde de sprijinul Occidentului, iar din punctul ăsta de vedere am îngrijorări reale. Este nevoie de lideri curajoși în capitalele occidentale, în frunte cu Statele Unite, liderul lumii. Sunt prudent optimist în acest stadiu, cu condiția să continuăm, poate într-un ritm mai accelerat, să furnizăm Ucrainei echipamente în următoarele 4-6 săptămâni, ca să poată prelua controlul în regiunea Herson. Pentru că am mari îndoieli că sancțiunile vor rezista peste iarnă. Avem acum o mică ‘fereastră’ care poate fi speculată militar, după aceea, politicul și economicul vor prelua frâiele.”Wesley Clark, fost comandant NATO în Europa

NOVUS ORDO RERUM

După războaiele napoleonene, Marea Britanie devenise puterea mondială aflată la apogeu din punct de vedere al dezvoltării economiei, grație industrializării rapide, în timp ce Londra a devenit centrul lumii financiare; o cincime din veniturile sale se datorau exporturilor, flota sa era stăpâna mărilor și imperiul se extindea în ritmul a 250 de mii de kmp anual între anii 1815 și 1865[2].

În tot acest timp, politicienii de la Londra au preferat să se concentreze pe business și pe o dezvoltare fără precedent, în condițiile în care produsul intern brut per capita era efectiv cel mai înalt din lume. Finanțarea armatei, în schimb, deși imperiul era în plină expansiune, a scăzut foarte mult, ajungând la mijlocul secolului XIX la circa 2,5% din PIB. Majoritatea banilor erau destinați marinei militare, în timp ce efectivele terestre erau – așa cum adesea se plângeau comandanții – mult sub necesar.

La acel moment o parte din politicienii și observatorii vieții politice de la Londra se întrebau dacă imperiul mai este sustenabil, în condițiile în care veniturile statului au ajuns să depindă atât de mult de producția de mărfuri pentru export, care la rândul său avea la bază importul masiv de materii prime. De asemenea, se întrebau, ce avea să se întâmple cu veniturile din activitățile financiar-bancare în cazul unui conflict major în care Marea Britanie ar fi putut să fie atrasă?

Chiar dacă îngrijorările erau legitime, hybrisul britanic era prea puternic la acel moment; îngrijorările erau pe buzele tuturor, dar nimeni nu voia să piardă profituri limitând extinderea imperiului sau afacerile din colonii. Și nici creșterea cheltuielilor militare nu părea o necesitate, în condițiile în care amenințările nu erau vizibile, ci doar presupuse; ori în afară de marină, care avea destule ocazii să intervină militar pentru a proteja rutele britanice de comerț, se considera că nu exista niciun temei economic pentru creșterea finanțării armatei de uscat.

Istoria omenirii are tendința de a se repeta, așadar lecțiile sale nu ar trebui desconsiderate. Pe continentul european, spre deosebire de Statele Unite, începutul mileniului III a găsit fostele mari puteri decise să se edifice un tip nou de putere, una delicată – soft power – ale cărei argumente forte să fie puterea economică și cea a diplomației. Nici atacurile teroriste de pe teritoriul SUA din 9 septembrie 2001, nici noua retorică războinică a lui Vladimir Putin, atacarea Georgiei în 2008 sau Primăvara Arabă din 2011 nu au schimbat această viziune.

Mai mult chiar, atât Franța cât și Germania începuseră să gloseze cu tot mai multă convingere pe marginea ideii de „lume multipolară”, în care Uniunea Europeană era plasată în poziția de furnizor de securitate prin diplomație și cooperare economică. Germania, în particular, teoretiza cu mândrie foloasele cooperării sale economice extinse cu Federația Rusă și vedea în aceasta un „export de democrație” dinspre Europa către imperiul rus.

Nu este neapărat problematic faptul că – odată cu încheierea Războiului Rece, urmată de căderea Zidului Berlinului, reunificarea Germaniei și disoluția URSS – în Occident s-a instaurat un optimism miop în privința relațiilor cu Federația Rusă și că în capitalele europene sau (până la un anumit punct) la Washington elita politică a considerat că Moscova este egal interesată să construiască o democrație.

Problema a apărut după ce în discursul său din 10 februarie 2007, de la Munchen[3], Vladimir Putin a ținut să avertizeze Occidentul că la Kremlin politica de cooperare cu Occidentul a fost revizuită și s-a decis abandonarea sa, optându-se în schimb pentru o așa-zisă politică a echilibrului, care de fapt – așa cum s-a văzut în Georgia în 2008, Ucraina în 2014 și Siria în 2016 – reprezintă o întoarcere la politica sferelor de influență din perioada URSS.

S-a tot scris și spus că războiul pe care Putin a decis să-l poarte în Ucraina din 2014 putea fi evitat dacă Kievul și susținătorii săi occidentali ar fi fost mai flexibili. Această idee este o temă pe care o agită propagandiștii finanțați de Rusia și a acreditat-o diplomația de la Moscova, în frunte cu Serghei Lavrov, dar care începe să se clatine, pe măsură ce apar tot mai multe informații din culisele luării deciziei de invadare a Ucrainei la începutul anului.

Kozak, Dmitri. Vă mai aduceți aminte de acest personaj? Este cel care în 2003 a prezentat formal Republicii Moldova o propunere de federalizare care mai târziu a rămas cunoscută în cercurile diplomatice ca „Memorandumul Kozak”; un document pe care până și comunistul Vladimir Voronin s-a simțit dator să-l respingă oficial în 2005, ca fiind neconform cu Constituția.

Ei bine, acest domn Kozak, care ocupa în februarie ac. poziția de adjunct al lui Peskov și formal încă o mai ocupă, a primit la începutul acestui an de ochii lumii sarcina de a negocia cu Kievul o soluție care să împiedice izbucnirea unui război; principala cerință a Kremlinului era aceea ca Ucraina să renunțe oficial la intențiile sale de a deveni membră a NATO și să accepte anexarea Crimeii.

Dmitri Kozak și-a luat sarcina în serios și a obținut acceptul Kievului pe un proiect de acord pe care l-a prezentat la Kremlin, personal lui Vladimir Putin, se pare înainte de 24 februarie ac. (sau în orice caz la câteva zile după declanșarea invaziei, depinde de sursa care confirmă existența documentului, în condițiile în care Peskov a negat că ar exista un acord negociat de Kozak). Putin a respins însă înțelegerea negociată de Kozak, pe care l-a anunțat că s-a răzgândit și și-a extins obiectivele, pe care le va atinge exclusiv prin operațiunea militară.[4]

Vladimir Putin a vrut acest război în 2014 și cu atât mai mult în 2022, și-a dorit și își dorește sacrificarea Ucrainei, după tactica clasică a armatei sale, care cucerește pustiind. Vina Ucrainei este aceea că vrea să devină parte a lumii libere, democratice și că preferă, dacă altfel nu se poate, să se separe cu totul de Federația Rusă pentru a-și atinge obiectivul. Distrugând Ucraina, Vladimir Putin vrea să demonstreze că Occidentul nu o poate apăra și, astfel, că o nouă ordine mondială este pe cale să se instaureze.

TEAMA DE LIPSURI ȘI FRIG ÎN EUROPA. SINDROMUL STOCKHOLM

„Războiul din Ucraina intră într-o fază critică. Iarna se apropie și va fi grea. Greu pentru poporul ucrainean și forțele armate care luptă pentru libertatea lor și greu pentru noi, cei care îi susținem. Unitatea și solidaritatea noastră vor fi puse la grea încercare, pe măsură ce familiile și întreprinderile vor resimți criza provocată de creșterea prețurilor la energie și a costurilor de trai cauzate de invazia brutală a Rusiei.

Ne confruntăm cu șase luni dificile, cu amenințarea reducerilor de energie, a întreruperilor și poate chiar a tulburărilor civile. Dar trebuie să menținem cursul și să ne opunem tiraniei – de dragul Ucrainei și al nostru. Plătim un preț pentru sprijinul nostru acordat Ucrainei. Prețul pe care îl plătim este calculat în dolari, euro și lire sterline, în timp ce ucrainenii plătesc cu viețile lor. Și noi toți vom plăti un preț mult mai mare dacă Rusia și alte regimuri autoritare cred că își pot invada vecinii și pot călca în picioare dreptul internațional cu impunitate.”[5]

Avertismentul de mai sus este extras dintr-un articol publicat de Financial Times, și îi aparține lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO. Despre ce este vorba, de fapt? Să facem o scurtă recapitulare. Putin decide în 24 februarie ca armata sa să invadeze Ucraina, deși emisarul său special obținuse un acord din partea Kievului prin care principalele cerințe formulate anterior de Moscova erau acceptate.

După declanșarea războiului, Occidentul cere la unison Federației Ruse să se retragă din Ucraina și să oprească ostilitățile, amenințând că, în caz contrar, va sprijini statul victimă și va institui sancțiuni economice (nicio noutate aici, Moscova fusese avertizată ca va fi suspusă sancțiunilor dacă va acționa prin forță armată). Moscova replică pe toate canalele că, dacă vor fi instituite sancțiuni, atunci Federația Rusă va denunța obligațiile contractuale și va utiliza șantajul energetic ca pe-o armă împotriva Occidentului.

Ce înseamnă „weaponize energy contracts” pentru Kremlin, transpare foarte clar din strategia sa privind războiul hibrid împotriva Occidentului, și anume tensionarea acută a societăților europene, inclusiv prin declanșarea de proteste violente, pe fondul sistării livrărilor de resurse energetice (gaze naturale și petrol, în special), mai ales în perioada de iarnă. Cu cât tensiunile sociale din Europa ar fi mai serioase, perspectiva destabilizării politice devine mai probabilă și, în principiu, profitabilă pentru Moscova.

Adevărul este că de-a lungul și de-a latul Europei cetățenii se tem de iarna care va urma și consideră că li se cere un sacrificiu prea mare și nejustificat doar pentru ca Rusia să nu câștige războiul cu Ucraina. Firește, la o analiză mai atentă oricine înțelege că dacă Rusia câștigă războiul energetic cu Europa, nu doar că își poate regăsi suflul pe frontul din Ucraina – unde deocamdată a pierdut inițiativa – dar poate continua în viitor să ridice miza, amenințând inclusiv militar Uniunea Europeană, pe flancul său estic.

Doar că, după mai bine de 7 decenii de pace în Europa, cetățeanul european nu mai este dispus să cântărească ce anume din confortul său merită sacrificat pentru a continua să se bucure de democrație și libertate; la acest moment democrația și libertatea par un dat, o normalitate, la fel și confortul și nivelul ridicat de trai. Iar dacă toate acestea pot fi puse sub semnul întrebării, conchid (unii superficial, alții îndemnați de diverse interese) cei nemulțumiți, se cheamă că vina este a politicienilor care cer sacrificii, nu a lui Putin și a camarilei sale războinice.

Poate ați citit replica aceasta – vehiculată masiv pe rețelele sociale: „I will always go to war with the Russians if they attack us, but don’t be asked to sacrifice myself for the Ukrainians! Their war is not our war. Are they fighting each other? Very good! That’s what they’ve done for hundreds of years, they’re savages!” Un astfel de mesaj, identic chiar[6], este vehiculat intens și la noi, deci nu ar trebui să ne mire, la o adică, dacă Putin obține ce dorește în Ucraina și vrea apoi mai mult, că cineva în vest ar putea scrie un astfel de Tweet: „… don’t be asked to sacrifice myself for those Romanians!…”

În discursul său de miercuri, 14 septembrie, în fața europarlamentarilor, Ursula von der Leyen spunea: „Acest Parlament nu a dezbătut niciodată starea Uniunii în situație de război pe teritoriul european. Ne amintim acea dimineață fatidică de 24 februarie când europenii s-au trezit în război. După acea zi, un întreg continent s-a ridicat în solidaritate. Străzile noastre s-au umplut de steaguri europene, școlile noastre s-au umplut de copii ucraineni.

Imediat ce trupele rusești au trecut frontiera Ucrainei, răspunsul nostru a fost puternic, hotărât și imediat, și cred că putem fi mândri de acest lucru. (…) Miza este foarte mare, nu doar pentru Ucraina, ci pentru întreaga Europă și întreaga lume. Vom fi încercați de cei care vor să exploateze orice fel de diviziune între noi. E un război în energie, în economie, împotriva viitorului nostru, e vorba de autocrația care se luptă cu democrația. Dacă găsim solidaritatea necesară, Putin va eșua, iar Ucraina și Europa vor izbândi.”[7]

Ce șanse are acest discurs să treacă dincolo de zidurile instituțiilor de la Bruxelles sau Strasbourg, să coboare în stradă, să mobilizeze europenii, să-i stimuleze, să provoace emulație? Răspunsul este că foarte mici. Eficiența războiului informațional rusesc se îmbină nefericit cu egoismul, mercantilismul și superficialitatea actualei generații de europeni, de la vest la est.

Să luăm un caz apropiat, cel al fostului ministru (de externe și al educației) Andrei Marga, care a ținut să iasă în evidență nu doar cu un discurs (la Alba Iulia) prin care întărea retorica putinistă în privința Ucrainei ca „stat artificial”, expunând astfel public idei revizioniste, dar a și revenit cu o a doua declarație ca să o întărească pe cea dintâi, și a completat-o cu o altă temă gradă propagandei ruse de război – „sacrificiile care ni se pretind în iarna ce urmează în numele solidarității absurde cu statul artificial Ucraina”:

„România nu are ce căuta în acest conflict. Ea nu ar trebui să înfrunte vreo criză în plus, fie ea și energetică, din cauza conflictului. Repet oricând afirmațiile rostite, căci ele exprimă adevărul cel mai simplu cu putință. Altfel, lucrurile se țin mai departe într-o criză absurdă, la care sunt, totuși, alternative.”[8]

Pentru un senior, obișnuit să reflecteze și cândva familiarizat cu practica diplomatică, afirmațiile lui Andrei Marga sunt absolut surprinzătoare și ne duc cu gândul la efectele Sindromului Stockholm. Mult mai probabil, însă, profesorul Marga face un serviciu Kremlinului trădând – fie și fără voie – interesele naționale, pentru că ceea ce sugerează mesajul său de mai sus este, lăsând deoparte retorica, revenirea la revizionism în Europa: Ucraina să fie dezmembrată, ca noi să avem liniște.

În paranteză fie spus, Andrei Marga ajunge astfel, la cei 76 de ani ai săi, să se prezinte (nepermis) ca un ardelean care a uitat că și Diktatul de la Viena promitea același lucru României: să accepte ciuntirea teritorială în favoarea URSS și a Ungariei, în schimbul păcii. O „pace” care s-a dovedit și atunci, după cum știm cu toții, iluzorie. Închid paranteza.

Din fericire – chiar dacă nu pare – decidenții sunt avertizați asupra modului în care stau lucrurile. Militarii la fel. Așa cum explica și generalul Clark, fereastra pentru acțiuni militare decisive în Ucraina este îngustă, pentru că venirea iernii poate repune Rusia într-o poziție mai bună, iar pe politicienii occidentali îi poate forța să negocieze. Găsim această idee și la Jens Stoltenberg, asupra sa au insistat și consilierii americani atunci când comandanții ucraineni au planificat contraofensiva de toamnă și le-au cerut opinia.

CE ȘTIM DESPRE CONTRAOFENSIVA INIȚIATĂ DE KIEV?

„Războiul din Ucraina va continua până la înfrângerea completă a Rusiei. Am pierdut deja, restul este doar o chestiune de timp”, este declarația deja celebră a fostului colonel FSB Igor Gîrkin, care a condus mișcarea separatistă armată pro-rusă din Donețk în 2014.[9]

Se spune că armata rusă s-a lăsat înșelată de informațiile vehiculate în presă privind purtarea de către forțele armate ucrainene a principalelor acțiuni ale contraofensivei sale de toamnă concentrat pe direcția sud, mai precis către Herson. Și, într-adevăr, toți cei care s-au pronunțat public asupra ideii de contraofensivă ucraineană au indicat ca țintă principală Hersonul și, ulterior, Crimeea.

Totuși, toată această saturare mediatică nu putea pune probleme SVR, GRU sau FSB în descifrarea intențiilor reale ale ucrainenilor; nu vorbim aici (cred) de vreo operațiune elaborate de dezinformare de anvergura „Mincemeat”[10] din al doilea război mondial. Cu siguranță serviciile ruse de informații au suficiente surse printre ucraineni ca să înțeleagă măcar unde anume nu sunt concentrate suficiente echipamente și efective pentru a susține o lovitură principală. Și atunci, se pune întrebarea, de ce s-au lăsat rușii surprinși în Harkov?

În urmă cu circa zece zile, la un webinar organizat de Atlantic Council, Vivian Salama, de la TWSJ și Dara Massicot de la „Rand” explicau faptul că în ultimele zile ale lunii august vizitaseră linia de front din sudul Ucrainei, unde soldații ucraineni se plângeau de faptul că, deși la Kiev se insistă că până în octombrie Hersonul va fi recucerit, efectivele și echipamentele concentrate acolo în vederea ofensivei nu sunt la nivelul care să acopere, fie și pe departe, acest obiectiv și că se așteaptă noi livrări de armament occidental de calitate, în special artilerie, dar și întăriri, fără de care totul va rămâne vorbă goală.

Dacă la Atlantic Council se punea public întrebarea ce au de gând totuși ucrainenii, cum vor putea să-și atingă obiectivele anunțate în sud, cu atât mai mult (și mai devreme) aceste întrebări trebuie să și le fi pus militarii ruși și comandanții lor. Dacă ele s-au pus, dar fără să rezulte de aici și măsurile prin care rușii să nu se lase surprinși în zona Harkov, înseamnă că problemele lor sunt mai mari și mai grave decât ne putem imagina, chiar și noi, simpli observatori, care se informează de pe canalele publice obișnuite.

După retragerea intempestivă a rușilor din Izium și Lîiman, Kommersant cita un oficial rus care declara ceva de genul: „Da, ai noștri au plecat din Izium, precum și din alte câteva așezări din direcția Harkov. Bineînțeles, acesta este rezultatul greșelilor comandamentului superior. Dar nu este nevoie să căutăm semnificații ascunse în acest lucru. Nu este vorba despre acorduri și nici despre trădare. Pur și simplu luptăm cât de bine putem.”Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro