Cronica de carte: O vină colectivă?

În partea de final a cărții Căderea Franței. Invazia nazistă din 1940, tipărită în Marea Britanie în 2003, tradusă de Mina Decu și publicată în românește de relativ nou apăruta editură Publisol,(București, 2022), istoricul Julian Jackson enumeră o seamă de scrieri literare franceze ce se ocupă ori sunt inspirate de evenimentul negru consumat la data de 14 iunie 1940 (căderea Parisului), urmat, pe 22 iunie 1940, de semnarea unui rușinos armistițiu. Titlurile nu sunt multe- Căile libertății de Jean- Paul Sartre, Drumul Flandrei de Claude Simon și Un balcon în pădure de Julien Gracq.

Nici filmele pe care cinematografia din Hexagon le-a consacrat evenimentului nu sunt nici pe departe atât de numeroase pe cât ne-am fi așteptat să fie. Dacă e să îi dăm crezare lui Julian Jackson, nu ar exista decât filmul Jocuri interzise, regizat de René Clément care se ocupă de destinul unei fetițe ce și-a pierdut părinții în timpul exodului. Un moment care a fost ca un fel de mană cerească pentru bunăvoința populară de care s-a bucurat o vreme guvernul de la Vichy.

Explicația pe care istoricul britanic o socotește a fi posibilă e că, după căderea Parisului și armistițiu, au survenit evenimente mult mai tragice. “ Experiențe sfâșietoare”-ocupație, colaboraționism, deportare care „au împins înfrângerea în fundal”.

Întâmplarea face ca, relativ în același timp, să fi fost reeditat în românește romanul-reportaj Athénée Palace al jurnalistei R. G. Waldeck. Aceasta a sosit la București și s-a cazat la sus -menționatul hotel exact în vara anului 1940, atunci “când a căzut Parisul”. În acea vară a anului 1940, continuă R. G. Waldeck, “Athénée Palace era ultima scenă cosmopolită pe care Europa de după războiul mondial și Europa Noii Ordini apăreau împreună”. În hotelui acela în care erau cazați ofițeri de toate națiile și felurile, ziariști sau falși ziariști, spioni, etc vestea căderii Parisului a fost primită cu mare emoție. Și aceasta chiar dacă Franța începuse deja să își cam piardă din legenda și aura în conformitate cu care în capitala și în limba ei s-ar cam face și desface totul.

Încă și mai șocant este să afli că subiectul căderii Franței nu a fost dintre cele mai frecventate nici măcar de istoricii francezi. Rolul de a-l cerceta și de a-l comenta, pe cât se poate fără implicații politice sau sentimentale, ar fi revenit, ne încredințează autorul cărții, istoricilor de limbă engleză, fie ei americani sau britanici.

Cartea apărută în traducere românească la editura Publisol este în sine un argument ce vine să-i dovedească afirmația. Ediția românească este acompaniată de o foarte utilă zisă Prefață datorată lui Adrian Cioroianu. Relativ ciudat inserată în economia ediției, după mulțumirile autorului, după Lista hărților și după Scurta cronologie. Prefața nu este chiar prefață, adică un simplu rezumat ori un bine simțit laudation, așa cum se poartă îndeobște în astfel de situații, ci un foarte util și bine scris mini-studiu despre contorsionatele relații franco-germane de la începutul secolului al XIX lea și până la anii de început ai celei de-a două mari conflagrații mondiale din secolul trecut.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro