WSJ: In noua ei lume, amenintarile la adresa UE vin din afara frontierelor sale

In cea mai mare parte a primilor ei 60 de ani de existenta, provocarile cu care s-a confruntat Uniunea Europeana au fost preponderent interne. Procesul de integrare europeana a fost conceput pentru a aduce pacea pe un continent devastat de razboi, prin stabilirea unor norme comerciale comune pazite de o Curte Europeana de Justitie, norme ce aveau menirea de a-i transforma pe competitori in parteneri.

In acest interval, amploarea legislatiei UE s-a extins enorm pentru a crea o piata unica pentru bunuri si pentru multe servicii si pentru a rezolva noi probleme comune aparute in domenii precum cel judiciar. Ea s-a extins totodata si din punct de vedere geografic, in conditiile in care comunitatea originala de sase state membre a devenit una de 28.

Insa Uniunea de astazi constata ca are de luptat cu niste probleme care nu-i sunt familiare. Multe dintre cele mai mari riscuri cu care se confrunta acum sunt de natura externa si nu pot fi rezolvate doar prin simpla expansiune a legislatiei UE. Criza migratiei, de exemplu, care isi are originile in instabilitatea si saracia din Orientul Mijlociu si Africa, ramane o criza existentiala pentru UE, alimentand sustinerea pentru partide populiste anti-UE. UE trebuie de asemenea sa se descurce cu agresiunea Rusiei in Europa de Est, despre care unii afirma ca este o reactie la expansiunea exagerata a UE, si cu tentativele ei de a destabiliza insasi UE, scrie The Wall Street Jurnal, citat de RADOR.

Mai mult, UE trebuie sa-si stabileasca o noua relatie cu Regatul Unit – o problema interna ce va deveni curand una externa. In trecut, compromisurile obscure in materie de politica externa erau o chestiunea ce tinea de guvernele nationale, insa natura provocarilor actuale si cresterea puterii proprii a UE cer si un raspuns din partea Uniunii. Insa cum ar trebui UE sa trateze tari care n-au nici o dorinta de a adera la ordinea ei legala sau care chiar i-au repudiat-o ori cele pe care UE insasi nu vrea sa le primeasca in ordinea ei legala? Si este capabila UE sa conceapa noi forme de abordare care sa-i permita sa-si apere interesele, dar concomitent sa-i si conserve autoproclamatele valori europene ce constituie fundatie legitimitatii ei? Sau poate ca propria forma complicata de guvernare a UE si interesele contradictorii ale membrilor ei o condamna la avea numai reactii de tip cel mai mic numitor comun, care-i submineaza capacitatea de a actiona strategic? UE a demonstrat o anumita capacitate de a actiona strategic drept raspuns la unele crize externe recente.

A incheiat in 2015 un acord controversat cu Turcia care a oprit fluxul de emigranti peste Marea Egee, in ciuda acuzatiilor ca a plati Turcia pentru a lua inapoi refugiatii sositi in Grecia incalca valorile europene si legislatia internationala. A oprit de asemenea si fluxul emigrantilor peste Marea Mediterana prin faptul ca a inchis ochii la intelegerile facute de guvernul italian cu autoritatile libiene, intelegeri ale caror detalii nu au fost facute publice.

Totodata – spre surpriza multora dintre statele ei membre – UE a reusit sa mentina sanctiuni dure impotriva Rusiei dupa anexarea Crimeii de catre aceasta si acordarea de sprijin separatistilor din estul Ucrainei. La o conferinta de saptamana trecuta, UE si-a reiterat de asemenea si politica ei de aprofundare a relatiilor cu vecinii estici, convenind noi initiative cu guvernele din Ucraina, Georgia, Moldova, Armenia, Azerbaidjan si Belarus in sensul incurajarii dezvoltarii economice, imbunatatirii guvernarii, imbunatatirii legaturilor de infrastructura si usurarii restrictiilor de circulatie.

Din 2014, UE a semnat importante acorduri de liber-schimb cu Ucraina, Georgia si Moldova si lucreaza in prezent la unul cu Armenia. Intre timp, 25 de state membre UE este de asteptat sa creeze luna viitoare un pact militar de Cooperare Permanenta Structurata, care va presupune un comandament comun pentru achizitii militare si planificarea in comun a unor operatiuni militare. Aceasta initiativa, care se negocia de 10 ani, a venit drept raspuns la presiunile SUA ca UE sa-si asume o mai mare responsabilitate in privinta propriei securitati.

Chiar si asa, capacitatea UE de a raspunde provocarilor externe ramane slaba. Analistii militari sunt sceptici in privinta faptului ca acordul, cunoscut drept PESCO, va fi capabil sa surclaseze diferentele nationale, astfel incat sa rezulte operatiuni comune. Opiniile diferite ale statelor membre au impiedicat totodata UE sa adopte o abordare mai indrazneata cu privire la Europa de Est. Unora le-ar fi placut ca UE sa dea dovada de aceeasi viziune strategica pe care a demonstrat-o atunci cand a invitat fostele tari comuniste ale Europei Centrale si de Est sa devina membri, prin mentinerea unei perspective de aderare pentru Ucraina, Georgia si Moldova.

Insa altii se opun oricarei noi extinderi ce ar putea aduce noi valuri de migratie si care ar putea expune membrii existenti unor noi riscuri printr-o integrare mai aprofundata. Insa cel mai mare test pentru capacitatea UE de a actiona strategic ar putea fi Brexit: guvernul britanic insista ca decizia de a parasi UE este o repudiere a ordinii legale a UE, zdrobind sperantele ca Regatul ar putea totusi fi convins sa ramana undeva intr-un cerc exterior al unei calitati de membru partial.

Deocamdata, UE se foloseste de cele mai puternice parghii pe care le detine pentru a purta negocieri dificile cu privire la obligatiile financiare ale Regatului, incercand concomitent sa incheie doar un acord comercial limitat. Insa problema relatiei UE cu vecinul ei apropiat si cu a sasea cea mai mare economie a lumii nu poate fi abordata exclusiv in termeni legali: trebuie cantarit si riscul pe termen lung ca Regatul sa devina inca o forta externa destabilizatoare in complicata politica europeana.

Soarta UE pe termen lung ar putea atarna mai mult de aceste provocari externe decat de cele interne, scrie The Wall Street Jurnal, citat de RADOR.