Guvernarea limitată şi ordinea libertăţii

Mai este posibilă guvernarea limitată în această eră a delirului demagogic şi a masificării digitale? Mai este cu putinţă ca libertatea şi liberul-arbitru să fie  apărate în faţă avansului etatist? Se mai poate spera la un viitor care să nu fie dominat de credinţa oarbă în statul omnipotent, destinat să domnească peste o societate  atomizată şi amorfă?

          Toate aceste ȋntrebări trimit la un  peisaj care este deja unul al vremurilor noastre. Lecţia  pandemiei a fost una cât se poate de elocventă:  chiar şi democraţiile liberale  sunt tentate de  ispita etatismului şi a lichidării spaţiului de autonomie individuală.  Stările excepţionale pot deveni noua normalitate, în numele fricii  ce  propagă asemeni  ciumei din textul lui Camus.  Libertăţile noastre pot fi ameninţate de aceste  mecanism statal ce aspiră la  atotputernicie.

O guvenare limitată şi fermă

          Iată de ce reîntoarcerea la  sursele morale şi politice ale libertăţii, la textele care o apără şi la autorii care o definesc este alternativa la demagogie şi la capitulare. Memoria Occidentului  este, în modernitate, o memorie a libertăţii şi a guvernării limitate. De la “părinţii fondatori “ şi Edmund  Burke până la  Raymond Aron sau   Sir  Isaiah  Berlin, trecând prin Tocqueville şi  Benjamin Constant, linia aceasta a dezvoltat  un argument al constituţionalismului şi al limitării statului. Ea a fost opusă cântecului de sirenă al utopismului suicidar. Liberalismul conservator i-a adus împreună pe cei ce au respins despotismul  şi subjugarea  oamenilor liberi de  către statul devenit idol al mulţimii.

          Iar alternativa este, acum, ca şi in epoca în care se făurea constituţia americană şi erau scrise “The federalist papers”, tiparul guvernării limitate, al acelei guvernări care, asumându-şi misiunile sale legitime, să nu  aspire să sufoce, prin  bicrocraţie şi prin intervenţionism, libertatea umană.

          Căci guvernarea limitată, întemeiată pe checks and balances, este singura capabilă să fie  fermă fără a deveni tiranică. Ea acceptă limitele pe care drepturile naturale le trasează  ca o barieră şi nu  încearcă să privească umanitatea ca pe o pastă amorfă, de remodelat. Rolul unei asemenea guvernări nu este de a reeduca prin îndoctrinare, ci  cel de a permite liberul schimb de idei, sub semnul libertăţii de exprimare şi de conştiinţă. Într-o asemenea guvernare statul nu  poate fi o cazarmă  sau un vast penitenciar şi nu poate să îşi impună ideologia ce pe  un substitut de religie politică.

O astfel de guvernare  nu este una timidă şi impotentă, de vreme ce apărarea libertăţilor este principala ei menire. Extern şi intern, ea  este garantul ordinii şi al siguranţei, permiţând oamenilor să-şi construiască propriul lor destin. O astfel de guvernare nu are ca scop organizarea colectivă a fericirii şi nu are ca finalitate ameliorarea prin inginerie utopică a personalităţii  umane.

Căci intervenţionismul etatic, justicat în zilele noastre de frică, de ispita progresului şi de dogma ecologismului radical, erodează un edificiu al libertăţii şi ameninţă, mortal, ordinea constituţionalismului. Statul locuit de o  ideologie salvaţionistă , intruziv şi demagogic, este cel mai redutabil inamic al libertăţilor.  Vocaţia   sa este un amestec de Orwell şi de Huxley, iar viitorul pe care îl imaginează este unul al servituţii generalizate.

Guvernarea limitată este singurul cadru între ale cărui limite libertatea poate fi menţinută, evitând  anarhia şi  tirania. Ea se fondează pe un  patriotism al legilor şi al constituţiei, iar nu pe elanul mesianic al unui salvator.  Omul de stat pe care îl presupune  este modelat de precedentul washingtonian :  modestia este aliată  fermităţii morale. Curajul etic este parte din plămada ei. – Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro