De ce ar fi pregătită Ucraina să negocieze cu Rusia și ce anume?

La începutul lunii august a acestui an, președintele ucrainean Volodymyr Zelensky a lăsat să se înțeleagă într-un interviu cu jurnaliști francezi că Kievul este pregătit să negocieze cu Moscova. Printre altele, Zelensky a spus: „Nu trebuie să recucerim toate teritoriile [prin mijloace militare]. Cred că [reintegrarea teritoriilor] poate fi realizată și cu ajutorul diplomației.”

Factorul de imagine externă

Această declarație demonstrativă a dorinței Ucrainei de a negocia cu Rusia este o încercare de consolidare a imaginii Kievului, atât față de populația ucraineană, cât și față de partenerii străini. Anunțul lui Zelenski curtează, printre altele, țările occidentale. Au existat critici nu numai din Sudul global, ci și din Europa de Vest – cu siguranță nejustificate – la adresa unei reticențe aparente a Ucrainei de a accepta un sfârșit negociat al războiului.

Ca răspuns la diferitele campanii de teroare ale Rusiei împotriva populației civile ucrainene, Kievul a exclus până acum, uneori poate prea strict, orice discuții cu Moscova. Acest lucru a condus la acuzații – total nefondate – că ar exista o lipsă de constructivitate sau chiar de agresivitate din partea Ucrainei. Ceea ce se întâmplă acum este o schimbare de ton a Kievului în formularea publică a poziției oficiale a Ucrainei față de Rusia.

Faptul că Zelenski declară acum că Kievul este pregătit pentru negocieri însă nu înseamnă o schimbare de fond a poziției ucrainene. Chiar dacă, potrivit sondajelor, mai mulți ucraineni decât înainte spun că sunt pregătiți să cedeze teritorii, majoritatea populației este în continuare împotriva oricărei cedări de teritorii. Prin urmare, în cadrul unor discuții ipotetice, Kievul ar fi în prezent dispus să negocieze doar circumstanțele și etapele unei retrageri rusești din Ucraina. În acest context, ar merita să ne reamintim de o idee mai veche, discutată încă din 2014: Trupele ONU de menținere a păcii ar putea fi desfășurate pentru o perioadă de tranziție în zonele ocupate în prezent de Rusia în estul și sudul Ucrainei. Kievul ar putea, de asemenea, să își amâne eforturile de a intra în NATO, deoarece este puțin probabil ca Ucraina să se alăture alianței în curând, în vreun fel. Ceva similar a fost deja discutat în timpul negocierilor de la Istanbul din primăvara anului 2022. La acel moment, Kievul a căutat garanții de securitate alternative din partea Occidentului, adică un substitut temporar pentru aderarea la NATO. Refuzul Occidentului de a oferi astfel de garanții ferme a fost unul dintre motivele pentru care negocierile de la Istanbul au eșuat în 2022.

Obstacole constituționale în calea compromisului

De fapt, negocierile de astăzi sunt mai dificile pentru ambele părți, decât erau în primăvara anului 2022. Nu numai Crimeea, care a fost anexată din 2014, ci și cele patru regiuni continentale din sud-estul Ucrainei, pe care Rusia le ocupă parțial, sunt acum incluse în constituția rusă ca fiind noi teritorii ale (pseudo)Federației. Însă, în conformitate cu constituția ucraineană și cu dreptul internațional, frontierele anterioare anului 2014 rămân valabile. Toate zonele anexate de Rusia continuă să fie în mod legal și legitim teritoriu al statului ucrainean.

În acest context, nici Zelenski, nici Putin nu se pot angaja în negocieri substanțiale. Niciunul dintre ei nu poate face un compromis care să contrazică constituțiile statelor lor. În caz contrar, ei ar fi considerați de mulți oameni de acasă ca fiind neloiali națiunilor lor.
Dacă lăsăm la o parte judecata morală, vedem că ambii președinți sunt prizonieri ai constituțiilor lor. Ei sunt considerați „garanți ai constituției” în țările lor. Dacă nu își îndeplinesc acest rol și nu apără prin toate mijloacele teritoriul statelor lor, s-ar putea confrunta cu turbulențe politice interne. Ambii președinți riscă să fie acuzați de înaltă trădare și să întoarcă împotriva lor segmente patriotice ale populației lor. Prin urmare, să nu ne așteptăm la prea multe de la discuții ipotetice dintre președinți, miniștrii de externe sau alți reprezentanți ai ambelor țări.

Ambivalențele ucrainene

În acest context, noua retorică a lui Zelenski este doar o reacție la schimbarea stărilor de spirit în rândul ucrainenilor obișnuiți. Mulți oameni sunt obosiți, iar unii sunt chiar atât de epuizați încât sunt gata să revină la situația din februarie 2022 – adică înainte de începerea invaziei la scară largă. La acel moment, mulți dintre ei se resemnaseră deja cu pierderea de facto a Donbassului estic și a Crimeei. Cucerințele rusești din 2014 nu au fost salutate de nimeni, desigur. Dar când a început atacul rusesc din 2022, cucerirea de către Rusia a mai multor teritorii se petrecuse deja de aproape opt ani. Acum se pare că unii ar vrea să revină la statu-quo-ul din 2021. Pe de altă parte, există încă o majoritate a populației care nu dorește să facă nicio concesie Rusiei.

Alimentarea tensiunilor între diferite grupuri de ucraineni – pro-război și pro-pace – este o parte importantă a strategiei Rusiei în Ucraina. Moscova încearcă fără succes din 2014 să declanșeze un război civil în Ucraina. Scopul Rusiei a fost și este de a întoarce „șoimii” și „porumbeii” ucraineni unul împotriva celuilalt, pe subiectul negocierilor privind cedarea teritoriilor ucrainene și/sau a suveranității.
Moscova dorește să folosească negocieri precum cele de la Minsk și Istanbul pentru a declanșa un real conflict politic intern între ucraineni – și nu doar un pseudo-război civil precum cel din perioada 2014-2021 între ucraineni, pe de o parte, și agenți și colaboratori ai Rusiei, pe de altă parte. Dacă ar exista un adevărat război civil între ucraineni, Rusia ar putea prelua rapid întreaga Ucraină.

Cu toate acestea: Dorința de a negocia

Pentru comunicarea Kievului cu Occidentul are sens ca Ucraina să îndulcească poziția dură față de Moscova. Acest lucru le taie avântul, de exemplu pacifiștilor vest-europeni, germani sau altor binevoitori, cu puține cunoștințe despre imperialismul rus, cărora le place să indice citate în care politicienii ucraineni exclud orice negociere cu Putin.
Dorința tot mai mare a oamenilor din Ucraina de a dialoga reflectă, de asemenea, oboseala lor tot mai mare față de război. Dacă presiunea rusă și reticiența Occidentului continuă, Ucraina ar putea ajunge într-o situație similară cu cea din 2014/2015. În timpul negocierilor de la Minsk de atunci, Ucraina nu a recunoscut oficial „republicile populare” autoproclamate din Luhansk și Donețk. Cu toate acestea, Kievul le-a recunoscut – din pură teamă de Rusia – ca parteneri de negociere suplimentari în cadrul Grupului de contact trilateral, Rusia/Ucraina/OSCE. În același timp, Kievul a acceptat tacit faptul că Crimeea nu a fost menționată în acordurile de la Minsk la momentul respectiv.

Dacă un astfel de scenariu s-ar repeta astăzi, întrebarea ar putea apărea din nou: Cum s-ar comporta Occidentul în cadrul unei noi runde de negocieri inegale? Ar trebui Occidentul, așa cum a făcut în 2014 și 2015, să accepte o Siegfrieden rusească (o pace victorioasă)? O pace proastă ar fi preferabilă unui război drept?

În cazul în care Occidentul ar îndemna Ucraina la concesii față de Rusia, acest lucru ar echivala cu o nouă ratificare a încălcării dreptului internațional. Aceasta ar repeta comportamentul Occidentului cu privire la negocierile și acordurile de la Minsk. Aceste acorduri, pe care Moscova le-a impus Kievului sub amenințarea armei, au fost denaturări evidente ale dreptului internațional.

Un scenariu Minsk-III și după

În cel mai pesimist scenariu, Ucraina ar putea, la fel ca în 2014 și 2015, sub presiunea Rusiei și a escaladării, să accepte din nou un acord discutabil. Aceasta ar fi o întorsătură evenimentelor posibilă în cazul unor amenințări nucleare concrete sau chiar al unor acțiuni ale Kremlinului. La fel ca în 2014 și 2015, o parte din Occident și majoritatea din Sudul Global s-ar putea alătura Moscovei pentru a împinge Kievul să facă noi concesii Rusiei. Acest lucru ar putea părea, poate pentru unii, o evoluție binevenită, deoarece ar putea însemna o încetare parțială sau chiar totală a focului, cel puțin pentru moment.
Cu toate acestea, un astfel de nou dictat, un fel de Minsk-3, acceptarea lui tacită sau chiar susținerea activă a acestuia de către comunitatea internațională, ar duce la o nouă devalorizare a dreptului internațional. Aceasta ar justifica încă o dată acțiunile expansioniste ale Rusiei, așa cum a fost cazul în Moldova în 1994, în Georgia în 2008 și în Ucraina în 2014-2015. O a treia reducere a Ucrainei impusă militar de Rusia ar fi riscantă pentru Occident atât din perspectivă regională, cât și geostrategică.

Un nou tratat nedrept similar acordurilor de la Minsk din 2014 și 2015 ar fi de rău augur pentru securitatea internațională. Acordul de la Minsk III nu numai că va transforma Occidentul într-un susținător al regimului de ocupație genocidar rus și al masacrelor, răpirilor, torturii, exproprierilor, deportărilor de copii etc. Acesta ar putea încuraja Moscova să încerce același truc în Caucaz, Țările Baltice sau Asia Centrală.

Un acord Minsk III ar putea sugera, de asemenea, altor puteri revizioniste din întreaga lume să copieze strategia Rusiei în propria vecinătate. Victimele potențiale ale unor astfel de atacuri, la rândul lor, vor fi avertizate de soarta tristă a Ucrainei și vor încerca să se înarmeze cât mai repede posibil. Unii ar putea încerca să achiziționeze arme de distrugere în masă și să declanșeze curse regionale de înarmare. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro