Femeile și critica de teatru

Damen Vals. Voci feminine în critica de teatru a secolului XX, cea mai recentă carte a profesoarei și cercetătoarei clujene Miruna Runcan, apărută în 2024 la editura bucureșteană Tracus Arte, se situează într-o firească și recunoscută continuare cu trilogia Teatru în diorame. Discursul criticii de teatru în comunism, publicată în intervalul 2019-2021 la aceeași editură. Ca și cu mai vechea cercetare Critica de teatru. Încotro? publicată în 2015 la editura Presa Universitară Clujeană. Dincolo de textele introductive la noua carte ca și la fiecare capitol al acesteia, încercări mai mult sau mai puțin reușite de problematizare și teoretizare (de aici și referințele bibliografice unele chiar utile și de ultimă oră, de aici și căderi în prețiozitate și savantlâc), volumul este o succesiune de micromonografii  în marea lor majoritate bine scrise, consacrate activității unor femei care, în diferite etape ale secolului al XX lea și chiar și în primii ani ai veacului următor, s-au dedicat criticii și teoriei teatrale.

Otilia Cazimir și Alice Voinescu au făcut-o în interbelic ca și în puținii ani de după, ani în care unii se mai amăgeau cu gândul că vin americanii și ne vor scăpa de ruși și de comunism. Margareta Bărbuță a făcut-o în anii lui Dej și Ceaușescu, însă mai degrabă din condeiul ei s-a făcut vizibil activistul, omul cu funcții și răspunderi decât autenticul critic de teatru, aceasta în pofida faptului că avem de-a face cu un om școlit și cunoscător de limbi străine. Ileana Berlogea, Maria-Vodă Căpușan, Ana-Maria Narti, Mira Iosif și Ileana Popovici au scris partea cea mai consistentă și validă a operei lor după 1965. Otilia Cazimir și Margareta Bărbuță au fost o bună bucată de vreme funcționare culturale. E drept că de calibre diferite căci una era să fii inspector teatral și alta șefa repertoriilor. Iar scrisul lor, în cazul primeia inițial nedestinat publicării, nu avea cum să nu fie contaminat de politica vremurilor. Așa că Miruna Runcan insistă cu o voluptate nedisimulată asupra acestei însușiri atunci când o face praf și nu tocmai fără motive pe Margareta Bărbuță, desăvârșind astfel o operațiune începută în sus-menționata trilogie. Fără a-l uita, desigur, pe Valentin Silvestru care, asemenea Margarete Bărbuță dar și asemenea Ilenei Berlogea, a primit fără probleme un pașaport. Alice Voinescu, Ileana Berlogea și Maria-Vodă Căpușan au fost universitare, ocazie pentru exegetă de a sublinia o anume dinamică a mentalității și ierarhiilor socale ce explică cvasi-singularitatea primeia și, cumva la antipozi,  faptul că celelalte două au ocupat poziții de decizie în comunism (Ileana Berlogea a fost decan și rector cu delegație, Maria Căpușan șef de Catedră, secretar cu propaganda la Centrul Universitar de Partid și o lună decan al Filologiei clujene, o lună blestemată aș zice, pentru care fosta mea profesoară avea să plătească un preț greu, nedrept după 1989), iar detaliul acesta le-a marcat biografia intelectuală și scrisul. De aici și unele, destule concesii și compromisuri dezvăluite mai cu milă în cazul profesoarei de la IATC și cam fără iertare în cazul celei de la Cluj. Ana-Maria Narti, Mira Iosif și Ileana Popovici au lucrat în cea mai consistentă parte a carierei lor din România (la un moment dat, din motive felurite, primele două au părăsit țara) în redacția revistei Teatrul. Asta s-a întâmplat în momentul- cheie al reteatralizării teatrului ca și în cel al reevaluării importanței regiei, operațiune pe care doamnele în cauză au sprijinit-o, în pofida atitudinilor potrivnice ale diverșilor redactori șefi ai revistei (Horia Deleanu, Traian Șelmaru, Radu Popescu), deloc favorabili fenomenului și a faptului că nu întotdeauna lor li s-a permis să ia parte la dezbaterile organizate de revistă.E adevărat, Ana Maria Narti, cultă însă controversată ca diagnosticiană și Mira Iosif erau mai atente la specificul spectacolului, în vreme ce enigmatica Ileana Popovici a rămas preponderent o imbatabilă analistă a textului dramatic.

Se cuvine subliniat uriașul efort de documentare al Mirunei Runcan, de cercetare a arhivelor. Relevant în acest sens, cred, detaliul că atunci când analizează contribuția critică a Mirei Iosif, de pildă, Miruna Runcan nu se mulțumește cu consultarea selecției de cronici Teatrul nostru cel de toate serile apărut în 1979 la editura Eminescu, ci se duce la textele publicate în revistă. Informațiile sunt corecte, nu s-au strecurat omisiuni și nici greșeli de natură istorică. Semnalez totuși că nu e riguros exactă afirmația că Maria Vodă-Căpușan ar fi scris doar o singură cronică de teatru- la Hamlet-ul lui Tocilescu-, asta, deși e perfect adevărat că profesoara de la Cluj a fost mai degrabă reticentă în privința genului despre ale cărui limite și condiționări s-a pronunțat totuși în câteva rânduri. Poate și că a preferat să respecte sfaturile lui Hamlet în privința intratului în gurile actorilor.  Aș mai observa și că, atunci când scrie despre ecoul cărților Ilenei Berlogea și Mariei Vodă-Căpușan, Miruna Runcan se mulțumește să cerceteze și să citeze numai recenziile din revistele bucureștene, omițând publicațiile din provincie. Meteahnă nițeluș mai veche pe care am semnalat-o și în recenziile consacrate volumelor trilogiei Teatru în diorame.Tocmai de aceea nu mi se par tocmai corecte verdictul și fraza finală din capitolul consacrat cărților Mariei Căpușan și tocmai de aceea amendez și afirmația răutăcioasă în conformitate cu care profesoara de la Cluj și-ar fi plătit nu știu ce datorii față de Eugen Simion cu șampanie. Adică cu o recenzie binevoitoare la o carte a viitorului academician. De altminteri, am sentimentul că Miruna Runcan nu a prea înțeles nimic ori nu a vrut să înțeleagă mare lucru din cărți precum Teatru și mit, Dramatis personae, Despre Caragiale (exegeta nu scoate o vorbă despre capitole precum La modul oratoric ori cel dedicat Năpastei) sau Pragmatica teatrului. Preferă, în schimb, să citeze un articolaș cam de cancan al lui Ion Vartic și mai apoi să elogieze pretinsa generozitate a acestuia. – citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro