Primul 4 în catalog mi-a adus o prietenă pe viață

Era o zi de miercuri ca oricare alta. Marika adusese iarăși cerbi la școală şi toţi colegii se buluciseră spre banca ei ca la un chioşc cu cornuri calde. Cerbii nu erau de mâncare, ci nişte medalii din plastic pe care scria ONT-Carpaţi, unele cât o monedă, altele cât o farfurioară de ceai. La ce foloseau? La nimic. E drept, puteai să le agăţi pe un perete, de-asta aveau o urechiuşă în care să încapă un cui, dar nu cred că se înghesuia nimeni să le pună acasă în loc de tablouri. Le luau fiindcă erau de toate culorile şi mărimile, unele chiar aurii, ca medaliile de la Cerbul de Aur. Şi, mai ales, erau gratis.

Trebuia doar să întinzi mâinile şi Marika ţi le umplea, scoţând trofeele din sacoşa burduşită. Acum două zile împărţise în dreapta şi-n stânga, golind turbinca într-una dinParteneriat mediatre pauze. Azi, adusese alţi cerbi, mai mulţi ca data trecută. De unde avea atâţia? Cerbul cu coarne rămuroase nu era doar mascota festivalului de muzică uşoară, ci şi a restaurantului Cerbul Carpatin. Atelierul auto la care lucra tatăl Marikăi ținea tot de ONT-Carpați, compania hotelieră, iar el dăruia cerbi celor veniți cu maşina la reparat sau vopsit. Reclama e sufletul comerţului, nu?

Liana, care le ştia pe toate de la vărul ucenic tinichigiu, încercase să facă pe secretoasa. Vreo cinci minute i-a ieșit, umflându-se în pene la gândul a câte ştia ea, şi noi nu. După care burduful tăcerii plesnise şi ne vărsase tot, dintr-o răsuflare.

Acum îmi era clar de unde veneau cerbii şi cum ajunseseră la noi. Dar tot nu pricepeam ce o apucase pe Marika. Până mai ieri nu scotea un cuvânt la ore, iar în pauze nici atât. Tăcea, mulţumită să fie lăsată în pace de profesori şi de colegi. Şi-acum împărţea cerbi de plastic ca un profet nişte pâinici poporului înfometat din deşert. Voia să fie băgată în seamă, să ajungă pe un podium?

Înainte să bage din nou mâinile până la coate în sacoşă, s-a răsucit spre banca mea, prinzându-mi privirea. „Vrei şi tu?” M-a întrebat din ochi, şi am clipit repede, scuturându-mă de ispită. Marika era retrasă și ciudată de felul ei. Avea un chip cu ochi prea serioşi, buze subţiri şi trăsături alungindu-se spre gropița din bărbie. Ținea un colţ al gurii puțin ridicat – gata să râdă ori să plângă? Parcă aș fi vrut să aflu, și-n același timp îmi era teamă.

Nu eram singura care se ţinea deoparte. Din uşa clasei, Draga privea şi ea; s-ar fi vrut în locul Marikăi, înconjurată de priviri pline de aşteptare. Cândva, fusese. În clasa I, băieţii o invidiau, fetele voiau să îi semene. Era fata-care-avea-de-toate. Tatăl ei, secretar ambasador, pleca mereu la Bucureşti, dar mai mult dincolo, în Occidentul de unde se întorcea cu daruri pentru prinţesa lui de la Şcoala 12. Pe Draga o aducea diminețile guvernanta săsoaică, în timp ce şoferul aştepta în automobilul cel negru. Cum intra în clasă, grupul admiratoarelor o înconjura, năpustindu-se să îi ducă o trenă nevăzută şi, din prinţesă, Draga devenea regină. În fiecare pauză îşi aduna supuşii, să le arate ce primise. Fleacurile lucitoare ne păreau
minunăţii fără seamăn. Ne lăsa să ne umplem ochii, apoi le băga înapoi în gentuţă, făcându-le să dispară ca într-un joben de magician. Nu ne adusese daruri – ne flutura pe la nas tentaţii: priviţi ce nu veţi avea niciodată.

Până într-o zi când Draga primise o lecţie de bună purtare de la viaţă. Dacă Marie-Antoinette fusese decapitată de francezii sătui de atâtea ifose, ea a fost mai norocoasă; şi-a pierdut doar coroana. Tot
datorită sau, de data asta, din cauza secretarului ambasador care a uitat să se întoarcă din ultima călătorie. Cu tatăl la Paris şi mama dând declaraţii la Miliţie, Draga trecuse printr-o perioadă neagră.
Pierduse tot: casa, lucrurile cele scumpe, trufia de a se crede deasupra tuturor. Dar în orice rău e şi-un bine, dacă îl cauţi cu lumânarea… De când era la fel ca toată lumea, Draga devenise una dintre noi, ba chiar îşi câştigase o prietenă adevărată, pe Lotte, care se mutase cu ea în bancă fără să îi pese că era o regină detronată.

În fundul clasei, împărţitul cerbilor era pe terminate. Grămada de elevi adunați în jurul băncii Marikăi se rărise. La sfârșit n-a rămas decât Felicia, pe care toţi o dăduseră laoparte până atunci. A întins braţele, Marika şi le-a afundat pe ale ei în sacoşa ca un burduf dezumflat, apoi le-a scos: goale. Medaliile de plastic se isprăviseră. Felicia şi-a strâns buzele, dezamăgită. În ochii ascunşi de ochelarii prea mari pentru chipul ei îngust era doar regret, nu şi uimire. Se obişnuise să piardă, să i se ia, să fie tăiată de pe orice listă. Înainte ca părerea de rău să-i devină resemnare, s-a pomenit cu un cerb în braţe, cel mai frumos dintre toţi, de un bleumarin transparent. Marika îl scosese, precum Houdini, din ghiozdanul de sub bancă. Feliciei nu-i venea să-și creadă norocului; a apucat medalionul cu amândouă mâinile și a plecat cu el strâns la piept, să nu cumva să i-l ia cineva.

Atunci s-a auzit soneria, apoi bufnitura uşii de la intrare. Lunganul profesor de mate a dat-o de perete, pornind spre catedră cu catalogul sub braţ, cu paşi largi, de păsăroi. Întotdeauna venea devreme la oră,
ca nu cumva să pierdem vreun minut, de parcă matematica era cel mai important lucru pe lume. O fi fost, pentru el. Încă din clasa I mă aveam cu cifrele ca pisica şi câinele. Învăţasem câte ceva, mai mult de nevoie. Adunări, scăderi, înmulţiri… abia mă obișnuisem cu ele când, dintr-a V-a, au început calculele între paranteze, ridicări la putere, fracţii. Aici s-a rupt filmul, dar apoi le-am descurcat cumva şi pe-astea. Trebuia. Cine nu reuşea se alegea cu remarci înţepătoare drept supliment la nota proastă.

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Rodica Bretin

Parteneriat media