În comunicatul care anunța preluarea grupului G4 Media de către grupul Titluri Quality, controlat de afaceristul Radu Budeanu, se menționează că noul proprietar a acceptat să semneze un „Acord privind independența editorială”. Cum arată acordul integral, ce reacție a avut Cristian Pantazi și ce crede Mircea Toma, membru CNA. 

Acordul de garantare a independenței, așa cum a fost publicat de părțile tranzacției, G4Media și compania lui Radu Budeanu, sună astfel:

1. Autonomia editorială
   Politica editorială a publicațiilor este stabilită exclusiv de echipele redacționale conduse de redactorii-șefi, care au ultimul cuvânt în toate deciziile privind conținutul jurnalistic. Proprietarul are dreptul legitim de a se consulta cu aceștia.
2. Interdicția ingerinței directe
   Proprietarul nu poate contacta direct membrii redacțiilor pentru a influența, interzice sau modifica articole sau investigații. Comunicarea se face exclusiv prin redactorii-șefi.
3. Respectarea agendei editoriale
   Nicio intervenție a proprietarului nu poate conduce la publicarea, retragerea sau modificarea conținutului editorial în afara deciziilor redacției. Nu există drept de veto, revizuire sau validare.
4. Interdicția presiunii indirecte
   Orice formă de presiune — prin finanțatori, contracte comerciale sau alte canale — este considerată o încălcare gravă a acordului.
5. Clauză sancționatorie
   Încălcarea acestor principii atrage sancțiuni, stipulate într-o anexă la contractul de achiziție.
6. Carta Editorială, document public
   Principiile acordului vor fi integrate într-o Cartă Editorială publică, afișată vizibil pe site-ul G4Media și respectată ca document de referință în relația cu cititorii și cu noua conducere.

Pantazi: „Realmente nu am ce să adaug”

Ca să discutăm acordul, HotNews l-a contactat pe Cristian Pantazi, unul dintre cei doi fondatori ai G4Media, care au vândut părțile sociale către Radu Budeanu. 

„Mulțumesc pentru interes. Tot ce am avut de spus pentru acest moment este în comunicatul publicat și în Acord. Realmente nu am ce să adaug”, a transmis Cristian Pantazi.

Mircea Toma: „Ce mă neliniștește este faptul că cel care a reprezentat echipa ziariștilor în negociere a fost fostul director al Roșia Montana Gold Corporation”

Mircea Toma, membru al Consiliului Național al Audioviziualului, a analizat situația, din perspectiva sa.

– Ce părere aveți despre tranzacție, domnule Toma?
– Nu am cum să anticipez ce se va întâmpla la G4 Media. Nu m-aș lansa în judecăți apriorice, pentru că trebuie să vedem cum va rezista echipa editorială în contextul noului proprietar. Până acum putem spune că proprietarii au fost ziariștii. 

Deci, de bine, de rău, ei și-au controlat condițiile optime de lucru din perspectivă deontologică. În noua configurație se predă în mâna redactorilor-șefi soarta întregii echipe redacționale, și depinde de capacitatea acestora să reziste eventualelor presiuni care vin dinspre patronat. Dacă ei sunt puternici, va fi bine.

Ce mă neliniștește este faptul că cel care a reprezentat echipa ziariștilor în negociere a fost fostul director al Roșia Montana Gold Corporation, o cunoștință veche, de pe vremea în care, dacă nu mă înșel, actualii vânzători ai G4 Media lucrau la HotNews, când publicația lor de atunci a cedat în fața presiunilor Roșia Montană Gold Corporation și a publicat articole care erau plătite de companie. 

„Avem exemple în trecut de câteva exemple de echipe călăuzite de valori autentice privind libertatea de exprimare”

– Cum vi se par acele principii-cheie ale acordului?
– Mi se pare că este bine că există acest tip de schiță de reglementare a raporturilor dintre echipa redacțională și proprietar. Este un lucru pozitiv că există. Cât de funcțional este, e a doua discuție. Depinde de mai mulți factori. 

De exemplu, în istoria presei post-90 din România, avem câteva exemple de echipe călăuzite de valori autentice privind libertatea de exprimare și tot ce înseamnă responsabilitatea etică a ziaristului. Au existat. 

Avem un exemplu cu echipa care a fost la „Libertatea”, când elementele definite într-o formă contractuală au generat deplasarea echipei dintr-o relație cu un proprietar într-o relație cu alt proprietar. 

O experiență similară am trăit și eu la „Academia Cațavencu”. La început a fost „Cațavencu”, apoi a trebuit să fugă pachet, toată echipa, de la un proprietar, ca să înființeze „Academia Cațavencu”. După care, la achiziționarea „Academiei Cațavencu” de către Sorin Ovidiu Vântu, o parte din echipă a plecat și a înființat un alt ziar. Există răspunsul din partea ziariștilor într-o formă care este dramatică, abruptă, cu costuri emoționale foarte mari. 

E bine că există un termen de referință, ai o grilă de valori cum este acest ghid în șase pași care definește raportul de forță între echipa editorială și patron. 

„Cred că s-a meditat mult pentru alegerea cuvântului a se consulta”

-Discutând pe acord.
-Totuși, aici avem niște precizări care au o consistență destul de precară. De exemplu, în articolul 1, „Autonomia editorială”, se menționează că politică este stabilită exclusiv de echipele redacționale conduse de redactorii-șefi, care au ultimul cuvânt, iar proprietarul are dreptul legitim de a se consulta cu aceștia. 

Cred că s-a meditat mult pentru alegerea cuvântului „a se consulta”, pentru că el garantează circulația informației în ambele sensuri, ceea ce este de bun-simț, dar dreptul de a se consulta poate să însemne de a transmite redactorului-șef o poziție care să nu fie contestabilă. Iar redactorul-șef conduce echipa. 

Deci, o relație patron-redactor-șef, în care redactorul-șef nu are, el ca persoană, forța de a se opune unei solicitări, care e neconformă cu normele generale etice ale jurnalismului, conduce la sacrificarea libertății editoriale a întregii echipe. 

Deci stă foarte mult din această formulare, în relația redactorului-șef cu patronul. Redactorul-șef, în acest caz, bănuiesc că este domnul Tăpălagă. În ce măsură e cunoscut domnul Tăpălagă ca fiind riguros și ferm și de neclintit atunci când e vorba de protejarea libertății de exprimare? Asta ne va spune dacă acest articol va fi funcțional sau nu. 

„Din păcate, în România, ziaristul nu are structura de protecție sindicală”

-Mai pot exista elemente de sprijin pentru jurnaliști?

-O măsură care este alternativă, dar care ar avea vigoare și care ar garanta libertatea de exprimare prin forțe exterioare, relație din cadrul companiei, este sindicatul. 

Din păcate, în România, ziaristul nu are structura de protecție sindicală care i-ar permite să se apere invocând energia unui structuri care este exterioară companiei în care el este angajat. și care poate să-l protejeze de persecuțiile patronului dacă el nu respectă o comandă care e neconformă cu codul deontologic. 

Încă o dată, dacă redactorul-șef este „beton”, atunci lucrurile funcționează. Când se supără, pleacă cu toată echipa. Se întâmplă că patronul rămâne, cum a rămas la un moment dat cumpărătorul titlului, „Academia Cațavencu”, doar cu titlul în brațe (n.r. E cazul omului de afaceri Alexandru Adamescu).

„Omul poate să fie mai slab, mai puternic”

– În principiile-cheie ale acordului se menționează că patronul nu poate contacta direct membrii redacțiilor, comunicarea fiind exclusiv doar prin redactorii-șefi.
– Asta consolidează tot ce am spus mai sus. Deci cu atât mai mult ziaristul nu are putere aici decât în măsura în care este protejat de redactorii-șefi. Calitatea umană a redactorului-șef este un criteriu arbitrar. Omul poate să fie mai slab, mai puternic, bun ziarist dar nu suficient de voinic în fața patronului și atunci plătește toată echipa. 

Apoi, se menționează că „Nici o intervenție a proprietarului nu poate conduce la publicarea, retragerea sau modificarea conținutului editorial în afara deciziilor redacției”. Asta e o glumă. Deci cele de mai sus sunt cele care contează real, pentru că nu apare nimic care să provoace reacția proprietarului dacă redactorul-șef nu este suficient de ferm. 

Cât privește „presiunea indirecte prin finanțatori sau contracte comerciale”, păi asta trăiește presa de când existăm în mediul post-decembrist. 

Interesele publicitarilor sunt extrem de puternice, ele au corupt presa încă de la început. Sunt multe exemple, între care unul recent, cu plecarea de la „Libertatea”, pentru că acolo interesele unor companii private care plătesc publicitate consistent pot să condiționeze conținutul editorial. 

Video: Cătălin Țepelin, primul plecat în scandalul de la Ringier

Ori în această luptă trebuie să existe o echipă foarte abilă care să evite să lase jos ștacheta proprietății profesionale. Așa cum s-a văzut în cazul „Libertatea”, echipa a plecat cu sacrificii importante, emoționale, dar a plecat pentru că patronatul a impus niște norme care nu erau acceptabile. Adică să protejeze un actor comercial de orice referință critică la domeniul în care opera. 

Aici e vorba și de patronul instituției, în cazul ăsta, al G4 Media, și el trebuie să fie parte cu echipa ca să reziste tentațiilor. 

Jurnalistul este cel mai vulnerabil, pentru că valorile deontologice ale corpului editorial sunt pe plan secund. Prioritate are business-ul. 

„Clauza sancționatorie se aplică ziaristului, nu patronului”

– Vedem că la punctul 5 se menționează „clauza sancționatorie” și se spune că încălcarea acestor principii atrage sancțiuni. Știți să mai existe vreun precedent de acest tip în care redacția se impună sancțiuni patronatului?
– Am râs la acest articol. Există, o să vă surprindă, dar nu la o companie privată, ci la televiziunea publică. Acolo, președintele-director general, dacă nu mă înșel, Stelian Tănase, a fost sancționat de comisia de etică a Societății Române de Televiziune pentru că a intervenit în decizie editorială. 

Blocase difuzarea unui film care ar fi trebuit să fie făcut pentru programul pentru Moldova al TVR. Deci a fost o situație, într-adevăr, admirabilă și care arată că aici e marea diferență între spațiul privat și spațiul public, acolo există prin lege dreptul ca ziariștii să își constituie consiliul de etică și să-l operaționalizeze, să-l instrumentalizeze. Înseamnă că ziariștii sunt bine organizați și au protecție legală,  

În spațiul privat avem, din păcate, situația inversă. În multe dintre contractele de angajare ale jurnaliștilor sunt clauze care prevăd plata unor despăgubiri astronomice pentru un ziarist în cazul în care „se aduc daune de imagine companiei care îl angajează”. 

Am avut ocazia să vedem asemenea contracte pentru instituții media mari, respectabile, dar care nu aveau milă atunci când e vorba despre controlul ziaristului. Deci aici, cu clauza sancționatorie, ea se aplică exclusiv ziaristului, niciodată patronului în cazul relației din domeniul de media din privat. 

„Trebuie să vedem cum va rezista echipa editorială în contextul noului proprietar”

– Au fost multe reacții, majoritatea negative. Cum le apreciați?
– Când s-a vândut Academia Cațavencu trustului deținut de Sorin Ovidiu Vântu, am fost huiduit pe stradă. Pentru că Academia Cațavencu era percepută, și aici o citez pe Ioana Avădanei, de la Centrul pentru Jurnalism Independent, ca proprietate publică. 

Asta pentru că, fiind ziariștii ei înșiși proprietari, ziarul nu apărea ca fiind al cuiva, cum alte ziare erau toate ale cuiva. Aici nu era cineva care le controla și atunci cititorii au avut sentimentul că au fost furați. 

S-ar putea ca parte din frustrarea manifestată publică aici, o parte din vocile care și-au manifestat regretul cu privire la tranzacție, să vină din același sentiment, pentru că G4 Media a fost percepută ca fiind o publicație controlată chiar de ziariști. Acum se schimbă statutul. 

Devin o publicație controlată de cineva care nu este ziarist, care este un om interesat de business. Asta creează o vulnerabilitate și așteptarea că lucrurile să nu meargă bine. Este o prezumție justificată exclusiv statistic. 

În piață, astăzi, există destul de mulți proprietari cu istorie controversată. Număram, când lucram la ActiveWatch, că la marii proprietari de televiziuni, din zece proprietari, opt aveau trecut penal. 

Ceea ce sigur că proiectează o imagine excesiv de injustă și negativă asupra proprietarului de media în general. Pentru că pot să fie foarte mulți proprietari de media și există în țară mici instituții media care sunt deținute de oameni ok. Poate că este și domnul Budeanu, cu toată istoria domniei sale, care a trecut prin preajma unor decizii de instanță. Poate că și domnia sa este un om ok. Nu știm. 

„Din punctul meu de vedere, trebuie să avem încredere că decizia pe care au luat-o cei doi ziariști”

Judecarea apriorică a acestei tranzacții ca fiind o pierdere pentru interesul public, pentru că a devenit proprietatea privată a unui terț care nu este ziarist, nu este justificată. Justificat este să ne enervăm atunci când se calcă pe bec. Acum, din punctul meu de vedere, trebuie să avem încredere că decizia pe care au luat-o cei doi ziariști care sunt la cârma publicației este o decizie responsabilă, că ei știu în ce se bagă și că au convingerea că vor face față unor eventuale presiuni patronale. 

Da, premisele nu sunt favorabile dacă ne uităm la ce se întâmplă pe scena mass-media privată în România, dar nu este justificat să judec aprioric ca fiind negativ acest gest. 

„Se bucură pentru că gestul făcut de G4Media i-ar valida, ar demonstra că nu se poate să fii ziarist independent”

– Mai doriți să adăugați ceva pentru public, vă rugăm?
– Am apreciat un comentariu care identifica o categorie de critici formată din ziariști cu un trecut extrem de compromițător, care jubilau că se întâmplă acest lucru. Comentariul era că această categorie de ziariști care s-au specializat în a proteja corupția din România se bucură pentru că gestul făcut de G4 Media i-ar valida, ar demonstra că nu se poate să fii ziarist independent, cinstit în piață, nu exiști decât dacă faci compromisul cu diavolul și ei aplaudă acest lucru, ceea ce sigur că-i descrie caracterial. 

În rest, am văzut tot felul de reacții, inclusiv temperate, așa cum sper să fie interpretată și intervenția mea. 

„Nu este un fenomen autohton”

– Situațiile prezentate de dumneavoastră care au în centru relațiile patron-redacție sunt specifice doar pentru România? În alte țări cum stau lucrurile?
– Eu am avut șansa să pic pe cercetări făcute sistematic, deci cercetare academică care descrie fenomenul controlului mass-media din fostele țări socialiste din Europa de Est, țări care au fost în zona de influență a Rusiei și au același istoric. 

Imediat după 1990, după prăbușirea Uniunii Sovietice, în aceste țări, aș zice aici cu excepția României la început, au venit trusturile occidentale de media și au achiziționat mass-media din Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria. 

După o experiență de câțiva ani s-au retras pentru că piața de media nu era o piață autentică, nu funcționa după regulile pieței, ci după regulile corupției, care era endemică în aceste țări, așa cum s-a întâmplat și în România. 

Mulți dintre ei s-au retras și au lăsat locul unor persoane extrem de controversate, așa-zișii moguli autohtoni, cu trecut penal sau cel puțin controversat. Deci nu este un fenomen autohton, nu ne putem mândri cu asta.