Am fost voluntar în centrele de plasament. Ce m-a învățat această experiență în legătură cu un cunoscut caz recent de violență

Naționalismul nu este patriotism. Naționalism înseamnă să te crezi superior altora, în timp ce patriotismul înseamnă să ai sentimentul că aparții unei comunități la viața căreia să contribui. 

Agresarea unui livrator din Bangladesh de către un tânăr bucureștean a alimentat temerile că naționalismul latent din societatea românească se trezește și că ura se extinde.Textul de mai jos e un îndemn să fim atenți la complexitatea celor întâmplate. 

După ce livratorul Glovo din Bangladesh a fost bătut pe stradă, jurnalistul Teodor Tiță a scris pe Facebook că a văzut prin București un livrator care-și lipise pe cutie o hârtie cu cuvintele: „Sunt român”. 

Asta nu mi-a amintit doar de cadrul premonitoriu din filmul lui Radu Jude „Kontinental ‘25”, dar și de textul publicat pe HotNews la sfârșitul lui iulie, unde pomeneam o scenă similară din documentarul „Le chagrin et la pitié. Chronique d’une ville française sous occupation” („Durerea și mila. Cronica unui oraș francez sub ocupație”, 1969) de Marcel Ophuls.

Anunțul unui comerciant că nu e evreu

Scena respectivă îl avea în centru pe Marius Klein, un comerciant din Clermont Ferrand, care, după apariția Decretelor Evreiești, în anii 40, a dat un anunț de mică publicitate la gazeta locală să spună că nu e evreu și, astfel, să-și poată continua business-ul fără probleme.

Ophuls l-a găsit ani mai târziu și l-a întrebat de ce a dat anunțul. Cu medaliile din Primul Război Mondial la rever, Klein i-a spus că nu din rasism, ci pentru că nu dorea să se creadă că e evreu. Simplu. 

Ophuls n-a avut vreun comentariu nici direct, cu adresă spre comerciant, nici pe peliculă. Și-a lăsat spectatorii să se gândească singuri la acest gest aparent benign, pe care trecerea timpului nu părea să-l fi distiliat în conștiința autorului său. 

De fapt, comerciantul se apărase delimitându-se de niște oameni prigoniți pe nedrept – evreii. Gestul lui nu făcea decât să-i izoleze și mai mult pe aceștia, mărind distanța dintre „noi” și „ei”. 

Justificând-o și justificând ce a urmat. „Banalitatea răului”, despre care a scris Hanna Arendt: răul pe care îl faci fără intenții rele.

Într-o societate lipsită de un naționalism latent, a doua zi după incidentul cu livratorul din Bangladesh toți livratorii din România ar fi defilat cu mesajul „Sunt din Bangladesh”. Dar nu trăim într-o societate ideală. În societatea noastră fiecare e pentru el – și nu doar în livrări.

La fel ca lui Marius Klein în anii 40, livratorului român din București i-a fost frică. Frică să nu fie și el bătut, frică să nu fie jignit în trafic, frică să nu piardă comenzi când deputatul AUR Dan Tanasă îi îndemna pe români pe Facebook să refuze comenzile livrate de curierii străini.

Poate că nici livratorul cu pricina și nici Dan Tanasă nu se consideră rasiști.

„Cine te-a manipulat?”

Mergem acum la tânărul de 20 de ani care l-a bătut pe livratorul din Bangladesh și a și filmat agresiunea. Ancheta fiind în desfășurare, informația obținută de „Gândul” din surse judiciare, cum că Cosmin Tudoran ar proveni din sistemul instituționalizat, ar trebui să ne dea de gândit. 

Când a fost arestat, femeia în vârstă pe care acesta o numea mama lui a fost filmată spunându-le jurnaliștilor că „și el a luat destui pumni de la societate” și că a fost „băgat în D.G.A.S.P.C.” (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului). Dacă Cosmin Tudoran a crescut în sistemul de plasament, cazul lui trebuie tratat cu mare grijă. Dacă a fost un copil instituționalizat, atunci are nevoie de înțelegerea și ajutorul nostru, chiar dacă va trebui să răspundă pentru ce a făcut.

Experiența de voluntar

Am fost voluntar aproape doi ani în centre de plasament din București. Am mers prin inimosul program „Ajungem mari” și m-am oprit când mi-am dat seama că nu-l pot ajuta pe Sandu, un adolescent dependent de droguri și bolnav (HIV, hepatită C, etc), care era lăsat liber prin oraș, fiind adus cu poliția mai târziu decât ar fi trebuit, pentru că se respecta procedura. 

Sandu era îndopat cu medicamente (la fel ca alți copii) și nu beneficia de un program real, multidisciplinar de vindecare.

Sandu se apropia de majorat – bornă sinistră pentru că urma să fie mutat într-un centru de zi, unde nimeni nu s-ar mai fi ocupat de el. Așa cum prevăzusem după ce am făcut sesizarea la D.G.A.S.C.P., Sandu a murit la scurt timp după ce a fost expediat la centrul de zi. 

Traumele copiilor instituționalizați

Știu cum sunt copiii și adolescenții din centre. Știu cum li se asprește inocența pe măsură ce cresc – bullyingul din sistem nu-ți dă alte soluții. Cum așteaptă toți totul de la societate, dar n-au încredere în nimeni, cu atât mai puțin în ei înșiși. Cum cresc auzind că vor ajunge boschetari și pe urmă merg inconștient în direcția asta. 

Ies în lume cu traumele personale întărite de cele din sistem și complet nepregătiți pentru viață. Sunt pe cât de neîncrezători, pe atât de vulnerabili, ascunzându-și de multe ori vulnerabilitatea în spatele violenței.

Cei care răzbesc sunt foarte puțini.

Deci Cosmin Tudoran pare să fie un copil de pe care societatea și-a luat de mult mâna. Iar acum îl trage la răspundere.

Întrebarea pe care i-au adresat-o jurnaliștii: „Cine te-a manipulat?” e demnă de Caragiale, Daneliuc și Mungiu la un loc, chiar dacă a venit în urma propriei lui afirmații că a fost manipulat. Să fie manipulare, dar să știm și noi. Aduce și cu replicile din secția de poliție din „Occident”, filmul lui Cristian Mungiu: „Bună ziua, vreau să reclam un furt”. „Ce-ați furat?”. Dincolo de glumă e realitatea sinistră că un copil instituționalizat e mult mai vulnerabil și, astfel, mai ușor de manipulat decât un copil crescut în familia lui.

Copiii mari îi băteau pe cei mici sau le luau lucrurile

Frica unui copil instituționalizat, chiar dacă ajunge ulterior în grija unui asistent maternal, are întotdeauna legătură cu faptul că nu e suficient de bun, că nu merită să fie iubit și cu convingerea că nici nu va fi. De aici gesturile necugetate de violență împotriva altora ori a sa, ca și cum totul se trăiește acum iar consecințele nu există.

Furia cu care ataci pe cineva considerat marginal poate fi furia împotriva sistemului care te tratează și pe tine ca pe un marginal. 

Dacă adăugăm la asta și un telefon cu care filmezi violența, ajungem ușor la nevoia de a fi văzut și acceptat – deci la un strigăt de ajutor.

Bullyingul e o formă de limbaj pentru copiii instituționalizați și, mai ales, o lege nescrisă. Ei învață de mici cum se formează și se întrețin relațiile de putere – singurele care conduc lumea. 

În centrul unde am fost cel mai mult timp, adolescenții erau peste copii, copiii mari îi băteau pe cei mici sau le luau lucrurile, iar bodyguarzii presupun că îi băteau pe toți, nu degeaba erau așa de mulți și de temuți.

Psihologul care îl evaluează pe tânăr ar trebui să fie curios, dincolo de a afla dacă are sau nu vreo afecțiune psihică, și de unde îi vine furia. Bag mâna-n foc că nu din vreo convingere politică argumentată, dar mi-e teamă că lucrurile se vor opri aici. Fiind deja major, el va suporta consecințele gestului său fără ca ele să antreneze, în lipsa unui ajutor specializat și programatic, și o schimbare de conștiință. 

Frica și furia merg mână-n mână

Teama și ura sunt mecanismul bielă-manivelă pe care îl exploatează cei care vor să ridice oamenii unii împotriva altora pentru a se cățăra deasupra tuturor. 

Nu trăim o perioadă ușoară. Suntem cu toții încinși, belicoși, prea concentrați pe a avea dreptate și prea puțin dispuși să-i ascultăm pe ceilalți. Dar la nivel de politică (națională, mondială) sau de viață cotidiană lupta nu e între buni și răi, între democrați și extremiști, nici măcar între bine și rău, ci este, cred, între indiferență și empatie. 

Și nu e o luptă propriu-zisă, ci aspecte din noi înșine pe care suntem provocați să le alegem sau să le respingem. Nu suntem cu totul buni sau cu totul răi. 

Dacă nu putem face bine, măcar să nu facem rău

Dacă vorbim de o luptă, atunci e o luptă interioară. De fapt, e alegerea spre care suntem împinși uneori cu spatele la zid:

Alegerea de a nu face rău dacă nu putem face bine.

Alegerea de a nu ne pierde umanitatea și respectul de sine, ca să-i putem respecta și pe ceilalți.

Alegerea de a nu ne înrăi, oricât de mari ar fi greutățile (și vor fi tot mai mari o vreme.).

E un test, nu o luptă politică, dar cei care vor putere și control recurg la manipulări de la grosier spre subtil – cum ar fi să exploateze cele mai mari frici, cum e frica teribilă că nu vom mai avea ce mânca din cauza imigranților.

Suntem provocați să ne apărăm de celălalt, dar aici e, poate, cel mai mare test. Ne dăm seama că suntem un singur organism?

Cum ne îndreptăm viețile în sus?

În aceste zile în care cu greu te mai înțelegi om cu persoană, la Roma a fost canonizat adolescentul cu figură de înger căruia funeraliile Papei Francisc i-au amânat consacrarea în luna aprilie. 

Presa a relatat succint viața de 15 ani a lui Carlo Acutis, care, până când a murit de leucemie în 15 octombrie 2006, a încercat să ajute pe toată lumea, de la oamenii străzii cărora le ducea sandvișuri până la a populariza miracolele creștine pe internet (de unde i s-a tras porecla „Influencerul lui Dumnezeu”.). 

Procesul de canonizare a validat două miracole pe care Acutis le-a înfăptuit după moarte, la fel cum a validat și miracolele săvârșite de alt tânăr canonizat în 7 septembrie, Pier Giorgio Frassati, care a murit în 1925, la 24 de ani, de pe urma unei poliomielite contractate, se pare, după ce îngrijise bolnavi. Trupul său e în continuare neputrezit.

„Să nu ne irosim viețile”

Referindu-se la pasiunea lui Frassati pentru alpinism, Papa Leon a spus la ceremonie că viețile celor doi „sunt o invitație pentru noi toți, mai ales pentru tineri, să nu ne irosim viețile, ci să le îndreptăm în sus, transformându-le în capodopere”. 

Ne-am plictisi teribil dacă am fi toți sfinți. Suntem aici să învățăm ceva și nu poți învăța din experiențe ușoare. Înainte de a judeca, să ne întrebăm ce e în spatele gesturilor celorlalți. Cum au ajuns aici, ce greutăți și experiențe i-au făcut să ia deciziile pe care le-au luat? Înțelegerea că fiecare decide ce e mai bun cu cunoștințele și experiența pe care le are la momentul respectiv ne-ar da o direcție, ne-ar arăta că putem merge în sus. Așa vom reuși, poate, să ne oglindim în ceilalți. 

În mod inconștient, Cosmin Tudoran s-a oglindit în livratorul din Bangladesh. Necazul e că n-a știut ce să facă cu ce a văzut. Și-a proiectat frica teribilă pe celălalt.