Președintele american Donald Trump va afla vineri după-amiaza dacă a câștigat Premiul Nobel pentru Pace pe care și-l dorește atât de mult.

Trump a declarat în mod repetat că merită Nobelul pentru Pace, afirmând la sfârșitul lunii septembrie chiar că ar fi o „mare insultă” pentru Statele Unite dacă nu va fi el laureatul de anul acesta.

Președintele SUA a argumentat, în discursul ținut la Adunarea Generală a ONU, că a încheiat nu mai puțin de șapte războaie. El a menționat conflictele dintre „Cambodgia și Thailanda, Kosovo și Serbia, Congo și Rwanda (…), Pakistan și India, Israel și Iran, Egipt și Etiopia și Armenia și Azerbaidjan”.

Liderul de la Casa Albă a scos, de asemenea, în evidență eforturile sale de a media un armistițiu între Israel și Hamas, dar și Acordurile Abraham pe care administrația sa le-a mediat înspre finalul primului său mandat, prin care Israelul și-a normalizat relațiile diplomatice cu Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Maroc și Sudan.

Experții consideră însă că presiunile puse pe Comitetul Nobel sunt în general contraproductive, ceea ce reduce șansele președintelui SUA. „Dacă comitetul ar acorda acum premiul lui Trump, ar fi evident acuzat că a cedat în fața lui”, subminând tocmai independența cu care se mândrește, a declarat luna trecută Halvard Leira, director de cercetare la Institutul Norvegian pentru Afaceri Internaționale (NUPI).

Toate premiile Nobel sunt decernate la Stockholm, în Suedia, cu excepţia Premiului Nobel pentru Pace, care este acordat la Oslo. Inventatorul suedez Alfred Nobel, a cărui moștenire a stat la baza înființării premiilor, a stabilit acest lucru în testamentul său.

Biography.com amintește că, de-a lungul anilor, mai mulți președinți ai Statelor Unite au fost nominalizați pentru Premiul Nobel pentru Pace, inclusiv George W. Bush, Joe Biden și Donald Trump. Această distincție prestigioasă recunoaște persoanele și organizațiile care au adus contribuții semnificative pentru promovarea păcii, fie prin susținerea democrației, drepturilor omului sau dezarmării nucleare, fie prin medierea negocierilor de pace între națiuni.

Totuși, este destul de rar ca un președinte american să câștige propriu-zis premiul. Doar patru au primit această distincție, cel mai recent fiind Barack Obama, în 2009, iar unul dintre ei a fost onorat la ani de zile după ce a părăsit Casa Albă.

Theodore Roosevelt

Theodore Roosevelt, al 26-lea președinte al Statelor Unite, a devenit în 1906 primul șef de stat care a câștigat Premiul Nobel pentru Pace, drept recunoaștere a eforturilor sale de a negocia un sfârșit pașnic al Războiului ruso-japonez din 1904-1905.

Ca multe lucruri din viața lui Roosevelt, decizia a fost controversată. Premiul a fost criticat de stânga politică, care l-a descris pe președinte ca fiind un imperialist „nebunesc de militarist”, responsabil de preluarea Filipinelor de către Statele Unite. Ziarele suedeze de la acea vreme scriau că Alfred Nobel, „se răsucea în mormânt” din cauza deciziei, după cum amintește chiar Fundația Nobel pe site-ul său.

De partea sa, Roosevelt a folosit discursul de acceptare a Nobelului pentru a pleda pentru crearea unui organism internațional pentru pacea mondială. „Ar fi o mișcare magistrală dacă acele mari puteri cu adevărat dedicate păcii ar forma o Ligă a Păcii, nu doar pentru a menține pacea între ele, ci pentru a împiedica, dacă este necesar prin forță, ca alții să o încalce”, a spus el.

Woodrow Wilson

Tipul de organizație pe care Roosevelt și l-a imaginat avea să devină ulterior realitate prin înființarea Ligii Națiunilor. Woodrow Wilson, al 38-lea președinte al Statelor Unite, a fost unul dintre principalii arhitecți ai acestei organizații internaționale, motiv pentru care a fost premiat cu Nobelul pentru Pace în 1919.

Wilson a primit recunoașterea și pentru rolul său în încheierea Primului Război Mondial, un conflict în care el a încercat inițial să nu implice Statele Unite. Declarația sa despre „Paisprezece puncte” privind principiile păcii – care aborda probleme teritoriale, reducerea armamentului și condițiile de comerț, printre altele – a contribuit la conturarea negocierilor de pace.

La fel ca în cazul lui Roosevelt, Nobelul lui Wilson a fost considerat controversat. Negocierile de pace de după Primul Război Mondial au fost dificile și tensionate, iar Liga Națiunilor a fost semnificativ slăbită când Statele Unite au refuzat să i se alăture. Din acest motiv, unii membri ai Comitetului Nobel nu au fost de acord cu decizia de a-i acorda premiul lui Wilson.

Jimmy Carter

Istoricii consideră, în general, că Jimmy Carter, președintele SUA între 1977 și 1981, a avut una dintre cele mai remarcabile post-președinții din istoria Statelor Unite. Prin urmare, atunci când a câștigat Premiul Nobel pentru Pace în 2002 pentru întreaga sa activitate în promovarea drepturilor omului și a eforturilor pentru pace mondială, a fost o mare onoare, dar nu o surpriză.

De fapt, Carter fusese nominalizat pentru Nobel de cel puțin cinci ori înainte de a-l câștiga, conform cărții The Unfinished Presidency a istoricului american Douglas Brinkley. A fost considerat favorit în 1978 pentru rolul său în medierea Acordurilor de la Camp David dintre Egipt și Israel, iar mulți se așteptau să câștige în 1994 pentru eforturile diplomatice legate de Haiti.

La 21 de ani după ce a părăsit Casa Albă, Carter a primit Premiul Nobel pentru Pace „pentru decenii de eforturi neobosite de a găsi soluții pașnice la conflictele internaționale, de a promova democrația și drepturile omului și de a sprijini dezvoltarea economică și socială,” conform Fundației Nobel.

Oficialii Nobel au arătat atunci că onorarea lui Carter este și o critică implicită la adresa președintelui de atunci al SUA, George W. Bush, din cauza declarațiilor belicoase ale administrației sale față de Irak.

„Într-o situație marcată în prezent de amenințări privind folosirea forței”, se arăta în motivația Comitetului Nobel, „Carter a rămas fidel principiilor potrivit cărora conflictele trebuie, pe cât posibil, soluționate prin mediere și cooperare internațională, întemeiate pe dreptul internațional, respectarea drepturilor omului și dezvoltare economică”.

Gunnar Berge, președintele de atunci al Comitetului Nobel, a fost și mai direct. Distincția „ar trebui interpretată ca o critică la adresa direcției urmate de actuala administrație” de la Washington, a declarat el la momentul respectiv, citat de The New York Times. SUA au declanșat invazia în Irak câteva luni mai târziu, în martie 2003.

Barack Obama

Barack Obama își preluase de doar nouă luni primul mandat de președinte când Comitetul Nobel a anunțat în octombrie 2009 că a câștigat Premiul Nobel pentru Pace. Decizia a stârnit critici și reacții mixte de ambele părți ale spectrului politic, inclusiv Obama părând reticent atunci când a abordat în discursul său de acceptare „controversa considerabilă generată de decizia dvs. generoasă”.

„Poate cea mai profundă problemă legată de primirea acestui premiu este faptul că sunt comandantul-șef al forțelor armate ale unei națiuni aflate în mijlocul a două războaie” în Irak și Afganistan, a spus el. „Vin aici cu un simț acut al costurilor conflictelor armate, plin de întrebări dificile despre relația dintre război și pace și despre efortul nostru de a înlocui una cu cealaltă”.

Comitetul i-a acordat Nobelul pentru promovarea non-proliferării nucleare și pentru sprijinul acordat diplomației multilaterale și „unei noi atmosfere în politica internațională.” Președintele Comitetului Nobel, Thorbjoern Jagland, a apărat decizia: „Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este cine a făcut cel mai mult în anul precedent pentru a spori pacea în lume. Și cine a făcut mai mult decât Barack Obama?”.

Însă criticile la adresa deciziei doar s-au înmulțit în anii care au urmat, după ce președintele democrat a aprobat bombardamente americane în Yeme și alte țări.