Despre integrarea iluziei
Traversez o zonă nouă a orașului, cu intervale largi, poduri cu linii elastice și oameni în ale căror gesturi se reflectă tot acest exces de spațialitate. Sunt în tramvaiul opt, merg spre TEDx Zurich și, de câteva luni, măsor timpul în lărgimi. Nimic nu se compară cu exuberanța care îmi umple pieptul de când am ajuns aici – o țară pe care o văzusem doar în fotografii, dar pe care parcă o cunosc dintotdeauna. E sentimentul visării din timpul visului, al proiecției dinăuntrul unei alte proiecții. Integrarea iluziei ține însă de nuanțe, iar eu mă scald acum doar în culori vii și în simțiri tari. Primul an al emigrării se mai numește și perioada de miere.
În sală e un miros neutru, mirosul rufelor care se usucă în casă, după ce cu o noapte în urmă au înghețat pe sârmă. Absența unui amestec de parfumuri care să mă lovească în valuri, transcede olfactivul. Nimeni nu pare interesat de hiperstimularea simțurilor celor din jur și imi imaginez că teama de a-ți pierde identitatea într-un experiment de uniformizare socio-culturală nu este o temă aici. Dansul este altul, rămânând, pentru moment, o altă nuanță aflată în afara spectrului percepției mele. Acum tot ce vreau este să mă joc de-a Occidentul.
Purtăm etichete pe care sunt scrise prenumele și un cuvânt care ne caracterizează. Nu mai știu ce cuvânt am ales, dar cred că era unul care vorbea despre ceea ce îmi doream să fiu. O încercare cameleonică de integrare, în lipsa unor repere pe care doar trecerea timpului și experiența directă le devoalează. Mă ajuta și faptul că reușeam să ignor cu oarecare succes conflictul născut din gândul că o reinventare părea nu doar iminentă, ci implica și o expresie a eradicării. Că miezul integrării nu era reprezentat de o creștere, ci mai degrabă de o reconstruire.
Acest calcul binar, te transformi sau devii invizibil, este expresia unei identități construite prin comparație. Toate comentariile în care Presa ne-a înecat de la Revoluție, comparând după nicio regulă decât cea emoțională, reușitele occidentale cu stângăcia românească, nu au avut niciodată ca prim rol educația prin exemplu. A fost și este o formă de educație cu linia peste mână. Comparația s-a propagat însă din conceptul de neam în realitatea individuală și a devenit o măsură cu care mulți dintre noi ne identificăm. Mi-a luat ani mulți să înțeleg că fiecare plecare din țară începe ca un act intim, care se transformă, în mod iminent, într-unul politic.
Privesc conferința de pe locul ultimului venit. Pe ecran încep să se deruleze imagini din casele de copii comuniste, acele imagini care au circulat foarte mult în afara României, imediat după 1989 și mult după aceea. Erau aduse acum, din nou, în atenția unui public tânăr, de către o fundație elvețiană.
În România nu eram, în primul rând, român. Altele erau atributele care guvernau interacțiunile de zi cu zi. Aici cetățenia intră înaintea mea în aproape orice încăpere, inclusiv în cabinetul medicului. Nefiind un fapt surprinzător, poate fi însă o realitate cu care trebuie să faci pace, dacă plecarea a venit ca efect al oboselii statutului de român sau dacă ai simțit, vreodată, că a fi român nu va fi niciodată destul. Dacă, carevasăzică, parte a identității tale a fost construită prin comparație.
Te trezești, așadar, că ești român și nu știi exact ce presupune asta, mai departe de experiența românismului. Simți nevoia unei traduceri a ei în termeni obiectivi, așa că te afunzi în istorie, literatură clasică, vizitezi România așa cum n-ai fi făcut-o poate niciodată înainte să pleci. Mergi la vot.
Multe dintre acestea pot fi privite ca încercări benigne de a face față acestei realități. Există însă și tendința de supracompensare, caracterizată prin uitare de sine sau abandonare totală într-o relație care devine exclusiv unilaterală. Mă refer la acele acte de bunăvoință extremă care sunt gândite să înmoaie o gândire stereotipică d
Car sfârșesc prin a crea așteptări nerealiste și sisteme de relaționare contorsionate. Să zâmbești mereu, să ajuți oricum și oricând, să faci, în general, mai mult sau mult mai mult decât ceilalți. Să trăiești cu iluzia că toate acestea îți vor aduce un grad de acceptare iar întreținerea acestei iluzii să te coste mai tot ce sperai să obții venind aici.
Am trecut, în diferite măsuri, prin toate acestea. Am fost și eu unul dintre cei care au împărțit vecinilor obiecte și cărți românești. Am crezut că lumile se vor amesteca la un moment dat, că tot ceea ce lipsește este o privire de ansamblu. Deși nu mulți, au fost și astfel de oameni, alături de care am ajuns la un adevăr mai plin, de ambele părți. E drept, acela este un moment viu prin el însuși, e senzația pe care o ai atunci când se destupă o sticlă de șampanie. Ceva răsuflă înăuntru.
Condiționarea aceasta – a nu trăi pe deplin, a nu-ți găsi liniștea până când nu se atinge o formă de dreptate personalizată, seamănă mult cu ceea ce credeam că am lăsat în urmă, în România. Am adus-o de fapt cu mine, am răsturnat-o, am privit-o dinspre Vest, și mi-am imaginat că e suficient pentru a o dizolva. N-a fost așa, și nu din lipsă de strădanie. A ajutat însă încercarea de a trăi, atunci când contextul și dispoziția o permit, în afara conceptului de lumi diferite și a scindării pe care acesta ar presupune-o.
INTERVIURILE HotNews.ro