În lumea în care trăim nu mai există „prea departe”. Ce trebuie să învețe românii de la epidemia de coronavirus

​Este perfect plauzibil ca după această criză, lumea pe care o știm acum să nu mai fie la fel. Măsurile luate de aproape toate statele lumii pentru a împiedica răspândirea coronavirusului sunt fără precedent și chiar pun serios la încercare sistemul global de protecție împotriva catastrofelor. Plus că vor fi efecte economice, sociale pe care nici măcar nu le bănuim acum.

Epidemia de coronavirus va trece, fără îndoială, la un moment dat, dar pericolul unei epidemii globale se va menține mult timp de acum înainte, probabil până când tehnologia le va aduce oamenilor soluții de tip Star Trek.

Cu alte cuvinte, trăim vremuri istorice. Întrebarea este ce ar trebui să învățăm noi, românii, din ceea ce ni se întâmplă zilele acestea?

Dacă vezi la tv un chinez care tușește este posibil să ajungi să tușești și tu

În primul rând ar trebui să înțelegem ce înseamnă să fii cetățean global. Până acum, toate nenorocirile, cutremurele, inundațiile, epidemiile, atentatele teroriste se întâmplau la ALȚII.

Ne uitam la știri, complet detașați, și vedeam cum mii de oameni mor în Asia Africa etc, din motive pe care românii nu le asociau cu viața lor de zi cu zi.

De aici și reacția majoritar agresivă împotriva migranților, refugiaților veniți din țări îndepărtate. Ne speriam de ei, pentru că-i vedeam venind dintr-o altă galaxie, plină de probleme, iar tot ce trebuie să facem este să-i ținem la ușă. Nu prea se mai aplică în ziua de azi regula asta de precauție.

1,4 miliarde de oameni din toată lumea au călătorit în afara granițelor propriei țări în 2019, cei mai mulți din motive care nu au legătură cu războaiele, sărăcia etc.

Să zicem că-i luăm la goană pe asiaticii din metrou, dar ce ne facem cu italienii din Centrul Vechi? Și apoi un italian a dus coronavirusul în Maldive, nu un maldivian în Italia.

Lumea este atât de conectată în acest moment încât dacă vezi la tv un chinez care tușește la Beijing este foarte posibil ca la un moment dat să tușești și tu. În loc să schimbi canalul, mai bine îți faci niște provizii bune de batiste.

Să fim mai atenți la predicțiile și analizele oamenilor de știință respectabili din această lume

Chiar și cei mai optimiști cercetători (și l-aș da exemplu aici pe suedezul Hans Rosling care în cartea Factfulness încearcă să demonstreze că, în realitate, există mult mai multe vești bune în lume decât vești proaste) au spus că specia umană ar trebui să se teamă foarte tare de pandemii și de schimbările climatice.

Deocamdată avem virușii din Asia care ne amenință stilul de viață. Probabil că în curând vom vedea pe pielea noastră și ce înseamnă schimbările climatice. Vom mai râde de „încălziști” încă vreun an, maxim doi, până la prima criză alimentară mondială majoră, probabil.

Să învățăm să nu mai fim egoiști și să realizăm ce înseamnă să aparții unei comunități

În general, lumea civilizată, din care credem că facem și noi parte, era până acum la nivelul de acceptare al principiului: „Nu face chestii care să-i afecteze negativ pe ceilalți”. Românii încă nu-l interiorizaseră pe deplin când, brusc, paradigma s-a schimbat. Acum trăim vremuri în care trebuie să aplicăm principiul „fă chestii prin care să-i protejezi pe ceilalți”.

Și nu pot aici să nu dau exemplul polițistului care a venit din Israel, a mințit autoritățile și a infectat alte șase persoane cu coronavirus. Credeți că s-a gândit vreun moment la ceilalți?

Să învățăm că regulile trebuie respectate de toată lumea, nu doar de fraieri

Este evident în acest moment că singura soluție prin care răspândirea epidemiei poate fi oprită este ca oamenii să se izoleze cât de mult pot. E complicat însă să ceri respectarea regulilor într-o țară unde nimeni nu vrea să audă de reguli.

Se închid școlile pentru a-i proteja pe copii de aglomerație, noi fentăm regula cu afterschool-urile. Se închide Italia, noi mințim la graniță că venim de la Cercul Polar.

Apropo de refugiații pe care-i disprețuim atât de mult: cu ce sunt mai demni românii din Italia care mint la graniță că vin din Grecia decât migranții care caută tot felul de subterfugii pentru a ajunge în Europa?

Nu ne place deloc să respectăm regulile: „nu le-am respectat în comunism? Acum e libertate, frate, fac ce vreau!” Faci ce vrei doar dacă trăiești singur, pe vârful muntelui, nu în preajma altor oameni.

Ar trebui să avem încredere unii în alții

Într-o situație de criză cum este o epidemie mortală, relațiile dintre oameni ar trebui să se bazeze pe încredere. Eu am încredere în tine că respecți regulile și tu ai încredere în mine că fac exact același lucru. Nu merge altfel.

Nu merge ca eu să spun la graniță că vin din Italia iar tu să fii șmecher și să minți, iar după ce eu ies din carantină să ne întâlnim la barul satului, iar tu să râzi de mine că am fost prost, pe când tu te-ai descurcat.

Igiena și condițiile sanitare nu sunt fițe, chiar pot să-ți salveze viața

Aș putea să scriu aici despre consumul redus de săpun și de pastă de dinți din România, dar nu asta e adevărata problemă. Problema e că avem bucăți mari din România care nu sunt racordate la apă curentă și canalizate, unde oamenii au WC în curte, pentru că primarii au găsit altceva mai bun de făcut cu banii publici.

Chiar, mă întreb acum cum respectă normele de igienă recomandate de autorități oamenii care trăiesc în asemenea condiții? Cum te săpunești pe mâini cel puțin 20 de secunde dacă nu ai apă?

Autoritățile din România trec printr-un test de încredere

Să ai încredere în autorități e o regulă cel mai greu lucru de respectat, într-o țară în care autoritățile s-au dovedit în nenumărate situații că nu sunt de încredere.

De fapt, autoritățile din România sunt cele care au mai mult de învățat din acest punct de vedere. Oamenii fug din carantină și pentru că se simt pe cont propriu. Nu se duc la spital când au simptome de coronavirus și pentru că știu că într-un spital românesc ai foarte multe șanse să intri sănătos și să ieși bolnav.

Cu toții avem de învățat din epidemia de coronavirus. Oricum, ce trebuie să fie foarte clar este că vorba: „se întâmplă prea departe, ca să mă afecteze și pe mine” tocmai a murit. În lumea în care trăim nu mai există „prea departe”.