Din nou la teatru, la Timișoara. Dragonul de Evgheni Schwarz

În aprilie 1963, la scurtă vreme de la înființare, Teatrul de Comedie din București marca o etapă importantă în procesul de reteatralizare a teatrului, odată cu spectacolul cu piesa Umbra a lui Evgheni Schwarz, în regia lui David Esrig. Umbra a fost ceea ce se cheamă un spectacol controversat, așa cum avea să fie un an mai târziu Cum vă place de la Bulandra. Un fel de luptă între clasici și moderni, însă fără intensitatea celei din cazul spectacolului lui Ciulei. Poate fiindcă, orice s-ar spune, Schwarz nu e Shakespeare. Cum-necum, montarea lui David Esrig a rămas, indubitabil, un spectacol etalon. La care s-au raportat toate versiunile ulterioare date piesei pe scenele noastre. Din păcate, nu foarte multe.

Nu de foarte multe puneri în scenă a avut parte în teatrul românesc și Dragonul. Valoarea de spectacol etalon a dobândit-o versiunea realizată de Victor- Ioan Frunză la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Rareori, un spectacol de absolvență a provocat atâta entuziasm, motivat, desigur, tânărul regizor fiind un număr relativ consistent de ani identificat cu această opera prima. Interesant e că Frunză nu a mai revenit niciodată asupra textului. Ar fi interesant dacă ar face-o cu atât mai mult cu cât, în cazul lui, revenirile nu sunt niciodată în nici cea mai mică măsură copy paste-uri.

Pare-se că procesul elaborării textului Dragonului a fost destul de îndelungat. După unele surse bibliografice, Schwarz ar fi început lucrul la piesă încă din anul 1940, adică înainte ca Germania lui Hitler să fi atacat URSS. Spre totala surprindere a “ marelui strateg” I. V. Stalin. În 1943, piesa, în fine, a fost gata. Schwarz a prezentat-o drept basm. A avut grijă să boteze două personaje cu nume cu mare ecou din literatura franceză a Evului Mediu. Pe primul, un om matur, relativ supus, până la un moment dat împăcat cu soarta, cu istoria și, mai ales, cu dictatura l-a numit Charlemagne. Numai că acest Charlemagne nu e nicidecum mare. Nu e prezentat deloc a fi à la barbe fleurie¸ Are mai mult de două sute de ani cum are modelul din cântecele de gesta franceze, are, pesemne, peste patru sute. Este de profesie arhivar, știe și a văzut multe. Deține condiția de martor. Îi sunt la îndemână toate decretele date și încălcate de Dragon în cei patru sute de ani de când s-a instalat și a cerut să fie privit drept salvator în orașul ai cărui locuitori se comportă precum oamenii transformați în rinoceri din piesa lui Ionesco.

Nu știu dacă Ionesco a cunoscut scrierea lui Evgheni Schwarz, însă sunt mai mult ca sigur că Lancelot, resuscitat din romanele celtice, din aventurile Cavalerilor Masei Rotunde (Lancelot ou le chevalier à la charrette), își va găsi peste ani echivalentul în Béranger. Lancelot din piesa lui Schwarz nu rămâne însă la nivelul declarat, verbal al luptei totalitarismului. Pentru el, lupta înseamnă acțiune. Eroism și sacrificiu deopotrivă. Lancelot îl provoacă la luptă pe Dragon, îl și învinge, însă fiind grav rănit, moare, iar cu victoria lui se împăunează Primarul care se va comporta ca un nou Dragon. Confirmând astfel avertismentele primului. Care exact pe asta a constat. Pe lașitatea și puținătatea memoriei contemporanilor. Pe buna cunoaștere a felului de a fi al oamenilor pe care îi terorizează, dându-le uneori iluzia că le face bine, pe ușurința și lașitatea cu care aceștia se adaptează cu dictatura, cu servitutea.

Schwarz și-a prezentat deopotrivă scrierea drept una antihitleristă, sperând că astfel îi va fi mult mai ușor să obțină dreptul de reprezentare. Iată însă că după numai două spectacole (la noi, în 1972, Revizorul lui Pintilie a avut parte de trei), spectacolul cu Dragonul a fost interzis. Cenzura sovietică a intuit că scrierea lui Evgheni Schwarz este nu doar una antihitleristă, ci antitotalitară. La fel cum vor fi Rinocerii lui Ionesco.

Deși în caietul-program al spectacolului regizat la Teatrul German din Timișoara, regizorul Yury Kordonsky vorbește despre un dictator fascist, montarea sa este una mai mult decât una în care e pus la zid hitlerismul. E una clar antitotalitară. În înțelesul superior al textului. Lancelot (Harald Weisz) sosește în oraș, este bine primit în casa arhivarului Charlemagne (Robert Bogdanov-Schein), omul fără însușiri care acceptă statutul de salvator al Dragonului (Ioana Iacob) până în clipa în care află că următoarea victimă a acestuia va fi propria fiică (Isa Berger). Atmosfera din oraș e una rece. Parcă am fi undeva în acea Boemie în care va plasa Camus acțiunea Neînțelegerii. Charlemagne nu are cum să nu îți amintească de servitorul din piesa lui Camus. Totul e cenușiu, hainele, spațiul (decoruri și costume: Ioana Popescu, light design: Cosmin Anania, video-design: Cristian Ienciu), totul se consumă în sunet militar de tobe (muzica:Sorina Savii și Lucas Kohl). Unicul semn al vieții autentice e existența unui motan (Alma Diaconu).

Dragonul află vestea sosirii străinului. Și aici, surpriza. Nu e cum și-l imagina acesta.Își face apariția de undeva din public (să fie oare indiciul că fiecare dintre noi am putea deveni un Dragon, tot la fel cum în fiecare dintre noi are ceva din schilodul Richard?), are o înfățișare cum nu se poate mai omenească. Pare a fi conștient de propriile vulnerabilități, dă nenumărate semne că își presimte înfrângerea. Se teme. Frica lui e pur omenească. Recurge la tot felul de tertipuri, e gata să-și încalce propriile legi și decrete.

Interesant e că în spectacolul de la Teatrul German de Stat din Timișoara, nu Dragonul e cel mai dezgustător, cel mai fără de minte. Ioana Iacob spune excelent monologul cu valoare de avertisment, admirabil completat cu momentul îmbrățișării cu schepsis dintre Dragon și Lancelot- ambii vor fi sortiți morții, unul învingător, altul învins, cu toate că și învingătorul va fi un învins moral și asta din cauza lașității celor pentru care se sacrifică. Ci primarul (Alexandru Mihăescu) și Heinrich (Marc Ilich). În clipa în care va prelua puterea, în care va fi noul Dragon, Primarul se va comporta asemenea lui Hitler ( precum Führerul ține discursuri isterice), Heinrich va deveni un fel de Goebbels. Cum nu se poate mai șocantă este atitudinea populației care vine la luptă ca la un party sau la un meci. Foarte bune costumele din această secvență. Remarcabilă este și scena revoltei lui Charlemagne și a Elsei.

Yury Kordonsky optează pentru revenirea lui Lancelot și pentru un final relativ optimist. Omenirea are totuși încă o șansă. Cu condiția să nu își suspende, să nu își închirieze pe nimic conștiința proprie.

Ar mai fi de relevat două lucruri. În primul rând, apariția unui nou centru de interes în preocupările regizorale ale lui Kordonsky. Preocuparea pentru teatrul politic. Dragonul fiind continuarea unei tendințe ce s-a manifestat, cel mai recent, cu ocazia spectacolului cu Băieții de zinc de la Bulandra. Semne erau deja și dinainte În al doilea rând, cu trei notabile excepții – Ioana Iacob, Harald Weisz și Isa Berger- nici un alt actor dintre cei prezenți pe afișul Dragonului nu a făcut parte din distribuțiile celor două mari spectacole montate de regizor la Timișoara. Sigur, o bună parte dintre cei pe care i-am admirat fie în Pescărușul, fie în Eréndira, au părăsit Teatrul în anii în care acesta mai-mai că era pe punctul de a-și pierde rostul. Noii veniți primesc acum o șansă. După părerea mea, au avut și știința, și înțelepciunea de a o fructifica. E bine. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro