Religia in scoala. Cateva clarificari necesare
Dezbaterea publică referitoare la statutul orelor de religie în școală a scos din nou în evidență – cu câteva excepții notabile – că nu am depășit încă stadiul prearistotelic de gândire: sofismele predomină asupra logicii, decupajele ideologice din realitate sunt preferate faptelor, efuziunile emoționale sunt mai prețuite decât analiza lucidă, demagogia are mai mare trecere decât adevărul, atacul la persoană ține loc de argument. În acest context, cred că merită prezentate, totuși, câteva idei simple și clare, cum ar spune Descartes, pentru a ajuta părinții în luarea deciziilor referitoare la disciplina „Educație religioasă”.
1. Disciplina școlară „Educație religioasă” este diferită de religie. Religia este un fenomen social, cu sisteme de practici și ideologii care nu depinde de școală. Niciuna dintre marile religii nu s-a creat, nici nu s-a propagat, printr-o programă școlară; ele au apărut și s-au dezvoltat înainte de apariția vreunei forme de învățământ obligatoriu. Așadar, a pretinde că ne-obligativitatea orelor de religie în școli aduce o gravă atingere religiei este o aberație și logică, și factuală; ignoră toate datele istorice. Sau, altfel spus, cei care sunt împotriva obligativității orelor de religie nu sunt împotriva religiei.N-are legatura una cu alta, sunt doua teme diferite. Nu mai faceți sofisme (acesta e de tipul ignoratio elenchi) și nu-i mai jigniți pe cei care își exercită dreptul la alegere, spunându-le că sunt împotriva religiei. Religia, ca și etica, se învață în afara orelor de curs, prin alte mecanisme decât învățarea școlară. E suficient să vedem cine sunt cei care umplu bisericile: cei care, pe vremea lui Ceaușescu, n-au avut nicio oră de religie în programa școlară!
2. Disciplina școlară „Educație religioasă” nu ne face mai religioși. Religiozitatea este o atitudine și o stare sufletească. Ea se poate obține prin experiențe de viață, prin contactul cu modele exemplare, prin efort personal de reflecție asupra transcendentului. După cum se poate obține și comtemplând cerul înstelat, un răsărit de soare, miracolul nașterii unui om (Deus sine Natura – Dumnezeu sau Natura sunt aceeași entitate, spunea Spinoza). Religiozitatea este adesea, nu întotdeauna, un lucru foarte bun. Ea poate fi salvatoare în adaptarea la situații limită, ea te poate scoate dintr-o criză existențială, te poate face să speri când nu mai ai speranțe. E adevărat, însă, că uneori religiozitatea poate produce și fanatism și inchiziție.
Nu există însă nicio dovadă empirică pe baza căreia să spunem că studierea religiei în școală crește religiozitatea. Dacă ar fi așa, atunci cei de 20-30 de ani, care au la activ 12 ani de religie obligatorie prin programa școlară ar trebui să fie mult mai religioși decât cei care n-au făcut disciplina Religie la școală. Or, realitatea arată invers: că cei care n-au beneficiat de studiul formal al religiei, în timpul comunismului, sunt cei mai religioși. În anii ’40, în Marea Britanie s-a introdus religia ca obiect de studiu obligatoriu. Efectul? În 1940 erau 142.294 de tineri care urmau ritualul de confirmare la biserică; în 1997, după peste 50 de ani de religie ca disciplină școlară, numărul acestora scăzuse la 40.881, adică de peste 3 ori mai puțini! (a se vedea J. White: Should religious education be a compulsory school subject? În British Journal of religious Education, April, 2011). Ceea ce spun cercetările empirice știu și teologii, de multă vreme, anume că studierea aprofundată a teologiei nu întărește credința religioasă. Ei înșiși au făcut distincția între dogma (= experiența religioasă) și kerigma (= învățarea publică dată de Biserică) și au arătat că experiențierea mistică a Divinității e superioară studiului scolastic al lui Dumnezeu. Trăirea, nu conceptul, aduce alinare. (a se vedea, spre exemplu, K. Armstrong, Istoria lui Dumnezeu, Nemira, 2009).
Deci, religiozitatea e bună, dar ea este o trăire personală, care nu se dobândește prin studiu după programa școlară! A nu opta pentru ora de religie nu înseamnă că-ți împiedici dezvoltarea propriei religiozități. Încetați să mai echivalați disciplina „Religie” din curriculumul școlar cu religiozitatea; sunt două lucrui diferite.
3. Disciplina școlară „Religie” nu te face mai etic. Nici orele de Etică nu te fac mai etic. Zeci de studii arată că cei care studiază Etica devin mai eficienți în rezolvarea dilemelor etice din manuale, dar nu sunt mai etici în comportamentul lor cotidian.Daca nu te intereseaza datele experimentale, e simplu sa te uiti in jur si sa vezi cite lepre cultivate sunt! Cu atât mai puțin Educația religioasă din școală poate determina comportamente etice. Se pretinde acest lucru, dar nu s-a demonstrat niciodată empiric acest lucru. Pretenția nu este o dovadă, ne spune logica elementară. De altfel, oricine poate verifica acest lucru. Dacă religia din curriculumul școlar produce comportamente etice, atunci tinerii care au studiat-o 12 ani ar trebui să facă dovada unor comportamente mai etice decât părinții lor, care n-au avut această șansă. Or, realitatea nu este așa: nu sunt nici mai etici, nici mai puțin etici decât părinții lor la vârsta de acum sau la orice altă vârstă. Similar, ar trebui ca țările unde Religia este disciplină obligatorie (de exemplu, Anglia) să fie mai etice decât cele care nu o au în program sccolra (de exemplu, Franța). Or, nu este așa. Am putea face multe raționamente de tip reducere la absurd, prin care să demonstrăm că pretenția că studiul religiei în școală generează comportament etic este falsă.
De altfel, nici măcar Religia, ca set de dogme, nu este o condiție necesară a eticii. Cultul pentru lucrul bine făcut, pentru Adevăr, Bine, Frumos, Libertate se poate dobândi și dacă ești ateu sau agnostic. Să pretinzi că religia e fundamentul Eticii înseamnă să negi toată isotria filosofiei, să spui că Aristotel (Etica nicomahică) sau Kant (Cultul rațiunii practice) nu au existat. Etica, atât ca atitudine sau comportament, cât și ca teorie, n-are nevoie de religie și, cu atât mai puțin, de ore de religie obligatorie în programa școlară. Să spui că cei care frecventează ora de educație religioasă sunt virtuoși, iar cei care nu frecventează această oră au apucat pe calea pierzaniei (i.e. sunt ne-etici) este o aberație și logică, și factuală.
4. Stabiliți câtă educație religioasă e necesară și suficientă. Actualmente, în programa școlară, disciplina „Educație religioasă” apare din clasa pregătitoare până în clasa a douăsprezecea. Deci, 13 ani de studiu, săptămână de săptămână. Prin comparație, psihologia se studiază 1 an, logica – 1 an, filosofia – 1 an, educația civică – 1 an, economia – 1an. Acestea sunt discipline școlare foarte importante pentru dezvoltarea ca om și cetățean responsabil a elevului. Da, dar dacă ne uităm la timpul alocat, studiul Religiei este de 13 ori mai important! Pe ce bază? Pe nicio bază, așa au scos-o politicienii din pix. Dar dacă nu există dicernământ într-o parte, măcar să fie în cealaltă, a părinților, care să judece chibzuit câtă educație religioasă e necesară și suficientă pentru copiii lor . Iar dacă copiii lor sunt mai mari, n-ar fi rău să-i consulte. Niște copii care sunt socotiți suficient de maturi ca să-și aleagă singuri facultatea, cred că sunt suficient de maturi să se pronunțe și referitor la materia opțională – Religie.
Lupta pe care o duce acum Patriarhia și cei aliniați în spatele ei nu este pentru obligativitatea disciplinei Religie, ci pentru obligativitatea a 13 ani de studiere a Religiei în școală. Dacă mâine s-ar decide ca această disciplină să fie studiată obligatoriu un an – ca psihologia, logica, filosofia, economia, educația civică, Biserica ar fi și mai nemulțumită decât este acum. Căci ea are alte interese, care se văd ușor pe sub sutană.
Am scris aceste rânduri pentru părinți, pentru a-i ajuta sa ia o decizie în cunoștință de cauză. Am simțit că iar se încearcă manipularea lor grosolană, în dispreț total față de logică și de date empirice. Ceea ce nu este corect!
INTERVIURILE HotNews.ro