Dreapta? Care dreapta?
ut că mai pot – de acum – să o facă. D-l Tăriceanu a înţeles-o mai bine decât toţi: adevăratul criteriu de departajare al spectrului politic nu e între dreapta şi stânga, ci între faptul de a fi la putere (şi a controla economia şi administraţia) şi faptul de a nu participa la împărţirea resurselor. Pare-se că şi d-na Udrea, deşi mai tânără, învaţă repede această lecţie. Oricât de sublimă ar fi opoziţia, “stabilitatea” unui partid (care nu e altceva decât rezultanta intereselor eşalonului său superior) se dobândeşte la putere. Restul – idealuri, principii, etc. – sunt bune pentru “sorbonarzii” ce învaţă politica din cărţi. Astăzi, când peisajul dreptei ni se arată în toată gloria lui, ne putem întreba dacă această mitică “dreaptă” nu e cumva doar creaţia unei mâini de intelectuali (care au poleit o realitate mult mai cenuşie) şi a dorinţelor noastre de a avea parte şi de altceva decât de rânjetul lui Ion Iliescu.
Nu are rost să ne iluzionăm: în România lui 1989 nimeni nu era de dreapta – dacă prin dreapta înţelegem curentul de opinie bazat pe un ideal conservator şi ideologia pieţei libere. De conservat, nu prea avem ce conserva atunci; cu toţii – poate cu excepţia membrilor CPEx-ului şi a prim-secretarilor de judeţe –, cu toţii doream altceva decât mizeria ultimului deceniu ceauşist. Cât despre piaţă, suna frumos, dar niciunul dintre noi nu o experimentase. Greu de spus, după 25 de ani, ce ne doream atunci. Poate, în adâncul nostru, ne doream socialismul adevărat – acela pe care Ceauşescu şi clanul lui l-au trădat (nu se ştie prea bine când). Ne-am trezit cu toţii, de azi pe mâine, plini de dorinţe şi am început să vociferăm (sau să negociem pe la colţuri) ca toate să ne fie consacrate ca drepturi. Greu de crezut că asta e dreapta. Aveam câţiva oameni care-şi aminteau de un alt fel de politică, ba şi câţiva care mai înţelegeau ce înseamnă idealurile şi principiile. După un sfert de veac, toţi aceştia s-au redus la un singur nume: Corneliu Coposu. Pe de altă parte, aşa cum ni se întâmplă nouă mereu, am fi putut pretinde şi faptul că suntem cu toţii de dreapta; în definitiv eram hrăniţi cu naţionalismul (cvasi-legionaroid în agresivitatea lui) ce-i justifica lui Ceauşescu titlul de “cel mai iubit fiu al poporului”. Acest naţionalism ne-a învăţat să fim împotriva tuturor: a americanilor, a occidentalilor, a ruşilor, a evreilor, a ungurilor, a catolicilor, a neoprotestanţilor, a credinţei, a culturii, a bunăstării şi a tot ce se mai poate imagina. Numai să rămânem “strâns uniţi în jurul comandantului suprem”. Greu de crezut că dintr-o asemenea gregaritate, indusă vreme de decenii, s-ar fi putut naşte, în câteva luni, o dreaptă autentică. Nici cei care – în Occident – învăţau (în anii ’90) din cărţi ce şi cum e cu dreapta n-ar fi putut să le explice conaţionalilor despre ce e vorba. Căci egalitatea de şanse, statul de drept, justiţia, prosperitatea şi alte asemenea valori au acest mare dezvantaj: nu pot fi cu adevărat înţelese dacă nu sunt practicate. Dacă nu le exersăm cotidian, ele nu sunt decât definiţii de dicţionar. Or România era departe de-a le exersa în acei ani. Celor ce se întreabă, acum, ce legătură are d-na Udrea sau D-l Antonescu cu dreapta ar trebui să li se răspundă: exact aceeaşi pe care o aveau d-l Dudu Ionescu sau d-l Patriciu. Să fim serioşi! Dacă vrem să căutăm repere pentru asemenea personaje, e inutil să ne raportăm la Occident; mult mai profitabil ar fi să ne uităm în jur: în Bulgaria, Ukraina, ba chiar şi în temuta Rusie. Pe-aici se poartă moda ca cei îmbogăţiţi “după evenimente” să-şi spună “de dreapta”. Probabil pentru ei dreapta înseamnă therich people; cei cărora un noroc – cu neputinţă de explicat (mai ales în justiţie) – le-a creat impresia unei elecţiuni aparte în virtutea căreia sunt o clasă închisă, cu eticheta ei (care evocă doar aproximativ politeţea lumii bune). Ar fi şi greu, şi inutil să li se explice că în Occident asemenea persoane se numeau, la finele secolului XIX, robber barons şi, în mod manifest, nu aveau nici o legătură cu vechea dreaptă.
Dreapta tradiţională, a Occidentului, e reprezentată de a acea parte a păturii superioare a societăţii care a mai păstrat – după Revoluţia Franceză – ceva din spiritul aristocratic anterior acesteia. Aristocratismul acesta nu poate fi snobat (decât cu riscul caricaturizării); el e sau nu e. Şi, în principiu, nu poate fi decât acolo unde a existat o veritabilă aristocraţie. Cu adâncă tristeţe, dar la noi nu a existat o aristocraţie de titlu. Sigur că am avut familii boiereşti, dar, atât cât pot eu înţelege, respectivele familii funcţionau ca şi partidele politice de azi: după un veac de alianţe şi încuscriri, greu s-ar mai fi putut spune cine erau, de unde veneau şi ce făcuseră efectiv. Fiind dezrădăcinată de Revoluţie, aristocraţia Apusului e – în chip firesc – întoarsă spre trecut. De aici se naşte consevatorismul ei. Acesta nu înseamnă că trecutul trebuie restaurat, ci că trebuie găsit, în prezent, acel echilibru – atât individual, cât şi social – care dădea consistenţa lumii pierdute. Pentru a fi realizat, acest echilibru presupune două tipuri de virtuţi: cele religioase (credinţa şi fidelitatea) şi cele militare (onoarea şi curajul). În acest sens conservatorismul este creştin, familist şi angajat – în mod discret, dar exemplar – în problemele lumii actuale. Virtuţile culturale şi cele economice sunt secunde. Până la Revoluţie, acestea au fost apanajul Stării a Treia, în ce a avut ea mai bun. După marea ruptură, aristocraţia însăşi s-a orientat spre aceste domenii – dat fiind că nu-şi mai putea exercita puterea în sfera politicului – şi le-a practicat (nu întotdeauna în spiritul valorilor sale, însă) creând, prin intermediul lor, un pod către vârfurile burgheziei liberale. Într-un anume fel, atât aristocraţia (care se considera nereprezentată de noua Republică), cât şi marea burghezie (care-şi vedea interesele limitate de decizii politice), aveau un adversar comun: Statul ieşit din Revoluţie. Statul acesta care voia să egalizeze toate condiţiile sociale atât la nivelul drepturilor, cât şi (pe cât se poate şi cel puţin declarativ) la nivelul beneficiilor. De aceea dreapta e antietatistă şi idealul ei (o repetă vocal d-l Cameron) e minimizarea, nu proliferarea reglementărilor. O justitiţie sigură, dublată de gentlemen’s agreement, cât mai multă libertate (care favorizează iniţiativa, ce duce – la rândul ei – la concurenţă), un standard ridicat de moralitate (inclusiv la nivelul implicării sociale) şi o propensiune spre cultura de vârf – acestea ar fi reperele dreptei. De partea cealaltă, stânga vrea un stat puternic, care să aibă grijă de toţi cetăţenii (făcând inutilă caritatea individuală), care să coordoneze economia şi să limiteze derivele sociale (reglementând în detaliu relaţiile dintre membrii societăţii), o justiţie mai curând compasivă, o morală permisivă şi o cultură accesibilă tuturor. Stânga e people. Problema nu e dacă dreapta e bună şi stânga rea – sau invers – ci aceea de-a vedea ce (şi cum) a funcţionat şi poate funcţiona cât mai profitabil în lumea noastră.
Cine citeşte rapoartele boiereşti către puterile străine de la finele secolului XVIII şi începutul secolului XIX (adunate în două volume de Vlad Georgescu) nu poate să nu rămână uimit de un lucru: la noi înşişi marii boieri erau revoluţionari! Voiau să iasă de sub jugul turcului, să capete respectabilitate internaţională, să poată să profite de binefacerile lumii moderne; altfel spus, voiau schimbare. Un veac pierdut (al XVII-lea) şi unul de fanariotism (al XVIII-lea) nu ne făceau elitele să privească spre trecut cu nostalgie. Funcţionarii Fanarului nu erau aristocraţi, iar onoarea ar fi fost cel mai grav impediment în cariera lor. Copiii acestor mari boieri vor da primii reprezentanţi ai Partidului Conservator! Din momentul în care începe viaţa politică în Principatele Unite (după 1859), lor li se vor opune Liberalii. Fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, Eugeniu Carada (şi răposatul Bălcescu) făcuseră Revoluţia de la 1848 la Paris, fuseseră în anturajul “figurilor progresiste”, puteau trece mai curând ca des enragés decât ca reprezentanţi ai establishment-ului. Ce voiau aceşti descendenţi ai micii boierimi şi ai vârfurilor comerciale? Să creeze un stat adevărat, mare, puternic, care – la rândul lui – să creeze o industrie autohtonă graţie căreia să devenim cu adevărat independenţi de controlul difuz impus prin importurile străine. Sună cunoscut? E o idee mai veche cu un veac decât cea al lui Dej (chiar şi-n “independenţă” comuniştii plagiau)! Ceea ce e ciudat e faptul că deşi marii boieri ar fi vrut o “republică aristocraticească” (care să le perpetueze privilegiile feudale), iar liberalii erau republicani de convingere (Carada e notoriu în acest sens), au căzut cu toţii de acord să aducă pe tron un rege străin – un aristocrat autentic, cu educaţie prusacă. A fost singurul nostru conservator veritabil. Şi, ca un paradox, sub el s-a înfăptuit cea mai spectaculoasă modernizare a României. La finele secolului XIX, înainte de-a avea o muncitorime cât de cât articulată, am avut un Partid Socialist. Ideologul lui, Constantin Dobrogeanu-Gherea ne-a dat – cu “Neoiobăgia” – una din cele mai coerente şi mai fecunde explicaţii ale modernizării în lumea noastră. Să mai amintim poporanismul lui Constantin Stere – variantă a narodnicismului rusesc care deschide calea “stângii naţionale”, ce nu se mai revendică, precum Gherea, de la marxism. În ultimă instanţă, nu e şi legionarismul – cel puţin în componenta lui socială – un descendent al narodnicismului? Dar încă înaintea acestuia, Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache (care va fuziona ulterior cu Partidul Naţional din Transilvania, condus de Iuliu Maniu), era perceput în epocă mai curând în proximitatea stângii radicale, decât în mainstream-ul liberal. Abia trecut războiul, când regele Ferdinand îşi respectă promisiunea de a-i împroprietări pe ţărani, e necesar ca Mitiţă Constantinescu să scrie – în franţuzeşte – o carte în care să explice Apusului că o asemenea măsură era necesară în lumea noastră şi nu reprezenta o contaminare bolşevică! În tezele lui Mihail Manoilescu, străinii au întrezărit umbra unei “a treia căi”, dar – la noi acasă – industrializarea, corporatismul şi protecţionismul nu seamănă, încă o dată, cu ceea ce vor face comuniştii (care-i vor reedita, în anii autarhiei finale, principalele opere)? Iar teoriile lui legate de colonizarea internă şi de transferul mâinii de lucru de la sat la oraş (ceea ce gândea şi Madgearu) sunt mai curând de stânga sau de dreapta? Politica centralizată, populistă şi orientată spre finanţarea lucrărilor publice a regelui Carol al II-a seamănă destul de mult cu ceea ce – epuizat valul distrugerii cinzeciste – vor încerca şi comuniştii. Într-o ţară în care, în 1948, aproximartiv 80 la sută din populaţie trăia în mediul rural şi cam tot atât (punând la socoteală şi mahalalele oraşelor) sub pragul sărăciei, fără industrii de anvergură, cu o şcolarizare (ce nu eradicase analfabetismul) majoritar primară, putea avea România o dreapta autentică? Eu unul mă îndoiesc. Din 1829 şi până astăzi problema lumii noastre a fost aceea a modernizării (infrastructurii, economiei, instituţiilor, învăţământului) care, în esenţa ei, e un apanaj al stângii. Diferenţele dintre partide au ţinut de viteza cu care acestea au înţeles să modernizeze lumea românească, de intensia şi de extensia sectorială a acestei modernizări şi, mai ales, de puterea, abilitatea sau norocul unor lideri politici de a-şi impune platforma de idei şi de politici. Dar nu a fost în nici un caz diferenţa între o aristocraţie orientată spre valorile trecutului şi o burghezie (sau o muncitorime sindicalistă) mizând pe adecvarea instituţională în viitor. Toată lumea a dorit o asemenea adecvare, şi pentru toată lumea trecutul a devenit un orizont mito-poetic menit să absoarbă toate frustrările rateurilor modernizării.
Rămâne să spunem un cuvânt şi despre credinţă: preponderent ritualică, legată de viaţa comună şi cotidiană a oamenilor din micile comunităţi rurale, credinţa nu a trecut – decât mod aproximativ – bariera urbanizării. Lumea difuză a oraşului, dizolvarea legăturilor care centrează satul, trecerea la orarul mecanic al activităţilor industriale, şcolarizarea pe modelul raţionalităţii tehnice şi evacuarea “amintirilor pioase” ale copilăriei în profitul “distracţiilor” adolescentine au dat o lovitură decisivă creştinismului românesc legat – timp de secole – de configuraţia rurală în care funcţiona impecabil. Ne-am trezit, în loc, fie cu un creştinism recreat – în mediile culte – pe baza influenţelor străine (şi a cărui intensie e proporţională cu dificultatea de a-l asimila), fie cu un ritualism cvasi-desacralizat şi investit subiectiv. Greu de crezut că toate acestea pot acţiona ca un liant care să păstreze societatea în orizontul dreptei. Biserica însăşi nu are un discurs adecvat lumii urbane, şi propovăduieşte valorile familiei, ale onestităţii şi ale datoriei asumate mai curând mecanic, timorată (în ciuda excesului ei mediatic) de nevoia de a-şi duce existenţa într-o lume care le ignoră suveran. Singurul lucru care ar fi putut evoca o dreaptă tradiţională – credinţa – e într-o disoluţie accentuată. În locul ei proliferează credinţele de circumstanţă care nu au alţi unificatori decât media de masă. Varianta laică a credinţei, patriotismul, a trecut de la dimensiunea reactivă şi agresivă (care-i era cultivată în comunism) la nostalgia expaţilor pentru a sfârşi, inevitabil, în indiferenţa celor pentru care ubi bene, ibi patria.
Unde e dreapta? Despre ce dreaptă vorbim? Fiecare partid nou apărut, plasându-se la stânga celui anterior (e interesantă şi această evoluţie!) l-a numit pe precedentul de dreapta. Apoi comuniştii au numit totul “dreapta”, dând acestui termen conotaţia negativă a fascismului. Evident, interdictul a făcut lucrurile interesante. Şi cum, pe de o parte, comuniştii înşişi mai întredeschideau ocazional fereastra către dreapta interbelică şi pe de alta, după ’89, am descoperit nu doar supravieţuitorii interbelicului, ci şi partidele de dreapta ale Occidentului, ideea dreptei a ieşit din anonimat. Tineri formaţi în marile universităţi ale lumii au venit cu mitul unui “das Ganz Andere” care ne-ar fi permis să ne desprindem de trecut, să ne ancorăm de ceva stabil (de ce, în absenţa unei tradiţii?), să ieşim din preistorie şi să ne începem adevărata istorie (ceea ce e, în ultimă instanţă, tot o formă de revoluţie). E adevărat că viziunea de dreapta aducea o “perspectivă răsturnată” asupra istoriei noastre (deşi rămâne de discutat cât de fecundă istoriografic a fost această perspectivă), însă dincolo de aceasta ce mai oferea? Un partid sau altul şi-a spus de dreapta fie în siajul interbelicului, fie pentru a-şi marca opoziţia atunci când stânga era la putere, fie pentru a se prezenta în lumea bună de la Bruxelles, fie pur şi simplu pentru că era cool (înaintea crizei) să fii de dreapta. Dar nu mi se pare că vreunul dintre ele a asumat ceva din “nobilele idealuri” ale dreptei: onestitatea, fidelitatea, cavalerismul. Cât despre „respectul tradiţiilor”, acesta nu s-a împlinit decât în clipuri publicitare.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro