Eclipsa Americii si explozia Orientului

Înaintarea, până acum de neoprit, a combatanţilor Statului Islamic în Irak şi Levant ameninţă nu doar fragilul guvern al lui Nouri al-Maliki, ci întreaga politică de un deceniu a Americii în Orientul Mijlociu. Astăzi e mai puţin interesant dacă “ulii” lui George W. Bush au pornit mânaţi de imperativul (deopotrivă civic şi religios) al extinderii păcii şi democraţiei în întreaga lume, sau doar de considerente economice, legate de controlul – şi eventual monopolul – fluxurilor petroliere din zonă. Ceea ce acum e destul de manifest este faptul că, oricare le-ar fi fost atunci interesul, astăzi s-au ales cu foarte puţin. În schimb aproape întreg spaţiul MENA li se înfăţişează ca o zonă destabilizată.

Alungarea dictatorilor din Irak, Egipt, Libia şi a emulilor lor din Tunisia şi Yemen, precum şi tentativa (tot mai mult eşuată) de a-l disloca pe stăpânul ereditar al Siriei nu a adus nici un fel de prosperitate şi de democraţie în regiune. Dimpotrivă: colapsul puterii autocratice a lăsat în urmă societăţi divizate, reduse cel mai adesea la clanuri înarmate în zilele rebeliunii, care înţeleg să acceadă la putere după vechile obiceiuri ale triburilor războinice. Acest război fratricid, ce nu pare a avea un sfârşit prognozabil, lasă în urmă economii ruinate, oraşe distruse (mai ales la nivelul reţelelor de servicii şi în particular al şcolarizării), nenumărate victime (preponderent civile şi mai ales din rândul femeilor şi al copiilor) şi favorizeză dezvoltarea unui sentiment al disperării. Acesta e abil speculat de jihadul radical, care – asemeni lui Lenin cu un veac în urmă – promite singurele lucruri pe care oamenii locului şi le mai doresc: pacea şi pâinea. Până la urmă o dictatură, oricât ar fi ea de brutală în raport cu orice opoziţie posibilă, are – din punctul de vedere al majorităţii populaţiei – un avantaj incontestabil: deţine monopolul folosirii forţei.

Din acest punct de vedere, între războiul nesfârşit al tuturor împotriva tuturor şi dictatură, oamenii comuni din Irak, Siria sau Libia – care nu sunt nici mai răi, nici mai buni decât cei din alte părţi ale lumii – ar sfârşi prin a prefera dictatura. Cu atât mai mult cu cât aceasta vine ambalată într-o retorică puritană şi justiţiară, menită a contrabalansa destructurarea relaţiilor umane pe care o favorizează distrugerea instituţiilor şi iminenţa sfârşitului pe care le instituie războiul total. Paradoxul experimentului american (şi vest-european, dacă ne raportăm la Libia) în Orient este acela de-a le fi arătat oamenilor de acolo că exită nu ceva mai bun decât dictaturile în care au fost închişi timp de decenii, ci ceva mai rău decât acestea.

De aceea opţiunea clară a egiptenilor pentru mareşalul al-Sisi ca preşedinte (opţiune suspectă – dată fiind reîntoarcerea la tradiţia, ce părea depăşită odată cu revolta din piaţa Tahrir, a preşedinţilor militari), este, pentru egipteni o modalitate de-a evita războiul civil, cu toate consecinţele lui. E de aşteptat ca al-Sisi să nu fie acceptat în mod unanim de către întreaga populaţie; foarte probabil Frăţia Musulmană va reveni la clandestinitate şi la gherilă (şi, în aceste condiţii, se va radicaliza şi mai mult), dar liniştea impusă de un preşedinte ce controlează ţara manu militari va profita majorităţii populaţiei şi în special burgheziei urbane (ale cărei principale domenii de activitate sunt comerţul şi serviciile), care e grupul social cel mai înclinat către o politică melioristă. Invers, ideea unui parlament “de largă reprezentare” în care să se regăsească toate tendinţele şi grupurile religioase, politice, etnice şi sociale care – în timp – să convertească în competiţie parlamentară (având ca miză modernizarea ţărilor lor) conflictele ce le animă endemic pare, din ce în ce mai mult, o simplă dorinţă pioasă. Ea nu a dus la ceva funcţional nici în Afganistan, nici în Irak, nici în Libia, nici în Egipt, nici nicăieri în lumea bulversată de intervenţiile americane şi de “primăvara arabă”.

Vreau să fiu bine înţeles: nu fac aici o apologie a dictaturii (“luminate” sau nu) şi nici nu consider ţările arabe incapabile de o viaţă democratică normală. Dar nu pot să nu constat că, dincolo de nişte “recomandări” generoase şi o groază de bani (investiţi – paradoxal! – tocmai în armatele respectivelor ţări), America şi Occidentul nu au nici un plan secund pentru situaţia în care “implementarea” sfaturilor lor eşuează.

În schimb au probleme – mai ales America – la ele acasă. Cum să justifici câteva mii de morţi şi investiţii (în război şi apoi în reconstrucţia Irakului) de câteva mii de miliarde (!) de dolari, în condiţiile în care, astăzi, situaţia nu e deloc stabilă şi poate degenera oricând într-un rău cel puţin de aceeaşi anvergură cu cel al lui Saddam Hussein? Cum i se poate explica cetăţeanului american care nu ştie unde e Irakul pe hartă o asemenea colosală risipă de fonduri şi de vieţi omeneşti? Ba pe deasupra s-o mai şi dublezi cu cea din Afganistan! De aceea, oricât de ciudat ar părea, şi poziţia preşedintelui Obama este logică: ar fi preferabilă o dezangajare cât de rapidă, cu trecerea grijilor legate de securitate în responsabilitatea noilor armate pregătite pe bani americani. Problema e că aceste armate – acum se vede suficient de bine acest lucru – sunt mai curând de operetă. Oamenii s-au înrolat în ele nu ca să apere guvernarea d-lui al-Maliki, ci ca să-şi câştige existenţa (şi s-o asigure pe cea a familiilor lor) în condiţiile unei economii suspendate de războiul civil. Dorinţa lor e aceea de-a trăi, nu aceea de-a muri, şi nici aceea a unui război civil, astfel că, în bună logică orientală, la ceasul deciziei se situează de partea celui mai puternic. Or dorinţa, tot mai precipitată, de dezangajare a americanilor arată – în chip manifest – că aceştia nu sunt, şi mai ales nu vor fi, cei mai puternici pe teren. Oricât ar suna de banal, în oraşele ameninţate de rebeliunea SIIL, nuanţele declaraţiilor înalţilor responsabili ai Departamentului de Stat american nu interesează pe nimeni. Acolo singurul lucru care contează e intervenţia efectivă a americanilor sau avansul radicalilor suniţi.

Faptul de-a nu interveni, înseamnă un singur lucru: că americanii sunt absenţi din peisaj. În ceea ce-l priveşte, preşedintele Obama a mai făcut încă o dată (dacă mai era nevoie) dovada retoricii de Harvard: într-o singură frază a spus şi da, şi nu. Da, americanii ar putea acţiona “inteligent” (cu ajutorul dronelor), nu, nu vor interveni la sol, cu soldaţi. Oare intenţionează preşedintele american să folosească cu adevărat dronele? Dacă da, o asemenea declaraţie nu-l ajută prea mult: de-acum înainte rebelii se pot înconjura de scuturi umane, punând toate victimele pe seama americanilor. Nici apelul la rezistenţa şiiţilor al premierului irakian nu prea denotă o gândire clară, căci nu face decât să schimbe semnul viitorului război civil: în loc să avem suniţi contra şiiţi, vom avea şiiţi contra suniţi. Experienţa siriană ne arată totuşi că, la nivelul faptelor (distrugeri, crime de război, etc), cele două tabere sunt greu de distins. Şi apoi, un imbroglio în plus: şiiţii sunt aliaţii duşmanului Americii – Iranul, iar suniţii sunt dependenţi de prietena Americii – Arabia Saudită!

O opţiune şiită în plus a administraţiei de la Washinton ar îndepărta-o şi mai mult de linia tradiţională a prieteniei cu Arabia Saudită şi ar determina-o pe aceasta din urmă să pluseze în sprijinul islamiştilor radicali ce se revendică de la cel mai pur şi dur wahabism. Dincolo de toate, am putea asista la o răsturnare a alianţelor nu doar spectaculoasă, ci şi ininteligibilă: America asociindu-şi Iranul şi (de ce nu?) Siria lui Bashar al-Assad pentru a crea o “ligă şiită” care să blocheze islamismul sunit! Dacă aceasta va fi oferta americană în zonă, atunci – cel mai probil – marea putere va sfârşi ca o victimă a jocului de alianţe levantine. După ce se va alia cu toţi, va descoperi că nimeni nu mai are încredere în ea.

*

Dar care-i sunt, acum, opţiunile? Prima dintre ele ar fi intervenţia rapidă şi radicală pe teren. E de prevăzut că rebelii suniţi se vor retrage în zonele sigure şi se vor dizolva în populaţie, fiind – într-o lume bazată pe solidaritatea de clan – extrem de dificil de eliminat pe propriul lor teritoriu. E, în fapt, situaţia Aganistanului, care – şi el – e tot o povară pentru americani. Sacrificarea lui al-Maliki şi opţiunea pentru o “coaliţie mai largă”, iarăşi e greu de spus ce va aduce. Între suniţi şi şiiţi e un război ce datează din secolul al VIII-lea şi, încă, fiecare caută să-l supună pe celălalt. Iar în această ofensivă, calea militară e preferată celei parlamentare. În plus, perpetuarea acestui război pe perioada administraţiei americane şi, apoi, a “democraţiei” sprijinite de americani nu prea sugerează că o altă variantă politică, compusă tot americani, ar avea o soartă diferită. În cel mai bun caz s-ar obţine un armistiţiu de moment, pe care ambele părţi se gândesc doar cum să-l încalce mai repede. S-ar putea ajunge la soluţia al-Sissi: concentrarea forţei în mâna unui om al armatei, capabil să impună şi să menţină ordinea. Oricât ar părea de ciudat, aceasta e soluţia cu cele mai multe avantaje de moment.

Americanii se pot retrage pe poziţia (plăcută lor) de consilieri, le va fi mai uşur să acţioneze asupra unei camarile restrânse decât asupra unei mulţimi nediferenţiate şi vor putea deschide afaceri şi linii de ajutoare imediat ce armata locală va prelua controlul situaţiei. Riscul, evident, este acela de-a crea un nou Saddam. Din păcate şi aici americanii au o lungă experienţă cu dictatorii pe care i-au sprijinit (pentru că se declarau anticomunişti) în timpul Războiului Rece şi pe care, apoi, din cauza exceselor la care ajunseseră, tot ei au trebuit să-i debarce. Varianta ocupaţiei Irakului e cea mai puţin probabilă: e greu de crezut că America mai are energia şi banii pentru încă o ocupaţie de durată. Şi apoi acest colonialism – fie el şi generos (având ca miză formarea unui corp civic şi a unui nucleu parlamentar) – nu e deloc în tradiţia Americii. În alte vremuri l-a respins la englezi sau francezi; e puţin probabil să-l adopte acum. Mai ales că preţul lui e o ură – cel mai adesea concretizată în rezistenţă – a populaţiilor locale.

Opţiunea cea mai puţin raţională ar fi aceea a împărţirii Irakului pe criterii confesionale. Această idee wilsoniană aplicată aiurea nu doar că ar arunca în aer întregul Orient, dar ar şi crea sanctuare legale pentru toţi teroriştii. Iar aceştia nu ar vedea în ele decât punctele de pornire a marelui jihad şi a recuceririi celorlalte stătuleţe. O asemenea “logică” ar întoarce întregul Orient Mijlociu în secolul VIII. Deja statutul aparte al kurzilor din nordul Irakului a creat suficiente tensiuni (în mod particular cu Turcia – multă vreme aliat indefectibil al Americii în zonă). Mai e o variantă de luat în calcul, aceea a privatizării întreprinderilor falimentare din Est: de-a ceda unui alt ofertant întreprinderea cu toate datoriile ei. America se poate retranşa într-o zonă asigurată, lăsând acces liber altor competitori globali (China, Rusia, Turcia) în teatrele de război. Nu e, în mod cert, o soluţie onorabilă şi poate avea riscul de-a aduce în joc pe cineva care nu va mai vrea să plece de acolo, dar – în acelaşi timp – poate avea avantajul de-a deplasa problemele Americii pe umerii altora. Nici aceasta nu pare, totuşi, o soluţie, căci oricare ar fi puterea care va prelua rolul Americii, va găsi în aceste războie de uzură raţiunea (şi mijloacele) de a-şi pregăti şi dota armata la un nivel pe care doar americanii îl au azi. În fine, e şi varianta cinică: aceea de-a-i lăsa (şi, eventual, încuraja) pe toţi să se lupte până când vor fi într-atât de epuizaţi încât să accepte orice soluţie – în speţă pe cea americană. Numai că e greu de spus când anume se va ajunge la acest nivel; experienţa Afganistanului arată că oamenii locului nu se descurajează cu una, cu două.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro