Credo: Despre adevarurile factuale si dreptul la apostazie

Sunt momente când adevărurile factuale trebuie accentuate, rostite în chip ne-echivoc și apăsat. Citesc nu o dată uluit ceea ce apare pe diverse forumuri, revărsările de ură, frustrare și resentiment ale unor veleitari bezmetici (când nu sunt plătiți să facă acest lucru). Suntem maculați și insultați, cei care scriem articole de opinie în direcția pro-occidentală, deci democratică și anti-totalitară, de diverși anonimi, ascunși sub pseudonime rizibile, gata oricând să debiteze cele mai abjecte infamii. Canalii cu tupeu se desfată recurgând la invective, calomnii, agresiuni verbale, toxine xenofobe, intelofobe și antisemite. Mai vin și unii care plâng după epoca “demiurgică” lui Ceaușescu (ori după “omenia” lui Dej și “buna-credință” a tovarășei Ana). Din nou, ca de atâtea ori în trecut, extremele se ating.

Sunt lucruri care trebuie reafirmate, mai ales atunci cand sunt resuscitate mizeriile propagandistice proprii fesenismului, el insusi nascut din combinatia toxica comunisto-securista. Cand constati convertirea unor jurnalisti candva onorabili la ideologia ziarelor “Azi” si “Dimineata” de la inceputul anilor 90 iti spui ca traiesti intr-un timp al insanitatii.

Unii am citit carti de Soljeniţin, Koestler, Nadejda Mandelstam, Lev Kopelev, Vasili Grossman, Alice Voinescu, Petre Pandrea, Al. Zissu, Lena Constante, Margarete Buber-Neumann, I. D. Sîrbu, Bellu Zilber, N. Margineanu, Egon Balas, Florin Pavlovici, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, François Furet, Viktor Kravcenko, Whittaker Chambers, Boris Souvarine, Annie Bentoiu, Gyula Hay, Alexander Weissberg, Annie Kriegel, “Cartea Neagră a comunismului” etc și am ajuns, de ani de zile, la concluzia că sistemul comunist a fost ilegitim și criminal. A te despărți de iluzii este un exercițiu dureros, dar pe lungă durată întăritor. A nu-ți truca biografia ține de o minimă pudoare și de auto-respect.

Nu e nici o bucurie că rude ori cunoștințe apropiate ale unora dintre noi au fost implicate în impunerea și/sau perpetuarea dictaturii comuniste. Dar noi răspundem exclusiv pentru ceea ce facem noi. Este un principiu liberal pe care îl consider esențial. Nu există culpe transmise genetic, dupa cum nu există glorii ereditare. În rest, poate că ar merita ca unii dintre cei care se pronunță grăbit și vehement pe aceste subiecte să citească Raportul Final al Comisiei Wiesel precum și Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Nu exista nicio maledictiune care sa te mentina ostatec al unor iluzii si erori de tinerete. Itinerariul spiritual al unui Leszek Kolakowski este cat se poate de revelator. Dreptul la trezire, la apostazie, este unul inalienabil. Este marea lectie a autorilor volumului “Zeul care a dat gres”, aparut la Humanitas in colectia “Zeitgeist”:

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

Recomand aici recentul volum al regretatului filosof, tradus de fiica sa, Agnieszka Kolakowska si aparut la Basic Books. Prima parte a cartii include eseuri faimoase despre marxism, bolsevism, socialism. Titlul este al unei prelegeri tinuta de Kolakowski la o conferinta organizata de Institutul NEXUS, condus de Rob Riemen, autorul cartii despre “Nobletea spiritului” aparuta in romaneste in colectia “Constelatii” de la Curtea Veche.

Nu am nici cel mai mic motiv de identificare cu opțiunile comuniste ale rudelor mele ori ale atâtor altor militanți (pe care i-am cunoscut ori despre care am aflat destule, din cărți, din arhive, din amintirile publicate sau rămase nepublicate). Am citit prea mult despre Războiul Civil din Spania, despre Marea Teroare, despre pactul Molotov-Ribbentrop, despre Katyn, pentru a nu accepta falsele alibiuri care se străduiesc să legitimeze pervers adeziunea la stalinism prin antifascism. Nu toți antifasciștii i-au cântat osanale lui Djugaşvili. Nu toți au aprobat (cu voce tare ori prin tăcere) procesele de la Moscova din 1936-1938 ori pe cele din „democrațiile populare” (Kostov, Rajk, Slansky, Patrascanu). Nu toți au păcătuit prin ceea ce numesc frenezia supunerii.

Nu am ales cartierul în care să locuiesc în junețea mea bucureșteană, am ales însă să plec din el (evident, recurg aici la o metaforă), mi-am urmat drumul în viață în funcție de valorile în care cred: adevărul, libertatea, demnitatea. Comunismul și fascismul, au încercat să distrugă subiectivitatea, ceea ce marele poet polonez Aleksander Wat a numit “omul interior”, dreptul de a fi tu însuți, onoarea. Au comis crime pe care mintea umană nu și le poate reprezenta. Aceste crime au fost înfăptuite de indivizi reali, cu nume precise, cu responsabilități ce nu pot fi contestate. Îmi repugnă negaționismul legat de Holocaust. Nu mai puțin îmi repugnă cel legat de Gulag.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro