VIDEO "Vei lua parte la ceva ce nu poti vedea in niciun alt loc din lume"
Sunetul gros al tobelor se aude de la distanta. Grabesc pasul pe strada marginita de blocurile gri ale Teheranului si ajung din urma procesiunea de Muharram. Versurile cantate curg dintr-o portavoce montata pe un Renault vechi care inainteaza incet. In fata lui sunt copiii, tobele si barbatii. In spate umbla femeile in chador. Toti in negru.
E doliu in Iran, a sasea zi din perioada sfanta in care siitii comemoreaza martirajul lui Hussayn, nepotul Profetului Mohammed. E ziua in care voi fi martor la cea mai intensa manifestare religioasa pe care am vazut-o vreodata.
Amir este unul dintre cei insarcinati de oficialitatile de la Teheran sa se ocupe de grupul jurnalistilor romani. E un tanar de 27 de ani, rotund, cret-barbos si curtenitor. A terminat Stiinte Politice si nu este platit pentru a avea grija de programul nostru. Dar spera ca va fi angajat la una dintre institutiile aflate in subordinea Ministerului iranian de Externe.
In a sasea zi de Muharram m-a intrebat daca nu vreau sa-l insotesc seara, dupa terminarea programului oficial, la „jelania de Muharram” organizata intr-un campus studentesc din nordul Teheranului. „Vei lua parte la ceva ce nu poti vedea in niciun alt loc din lume”, mi-a spus. Mii de tineri merg de Muharram in acest campus pentru ca acolo predica un teolog faimos.
Stau alaturi de Amir intr-un taxi blocat in traficul apocaliptic din Teheran. In ciuda autostrazilor suspendate care traverseaza orasul dintr-un colt in altul, tot nu e suficient spatiu pentru masinile celor 8 milioane de locuitori. Ploua marunt peste bannerele negre intinse deasupra strazilor si inscriptionate cu unduirile verde intens ale caracterelor farsi. Toate spun povestea martirajului Imamului Hussayn, nepotul Profetului Mohammed.
Steag de Muharram si chipul lui Hussayn pe masina de cusut
In anul 680, Hussayn a refuzat sa-l recunoasca drept conducator (calif) al comunitatii islamice pe Yazid, unul dintre membrii dinastiei sunite a omeiazilor. Armata omeiada, condusa de comandantul Shimr, a reusit sa o infranga la Karbala pe ce a Imamului Hussayn, toate rudele de parte barbateasca ale celui din urma fiind ucise. Profetul isi avertizase printr-o viziune nepotul, pe Hussayn, ca va fi ucis. Dar din dragoste pentru dreptate si adeptii sai (siiti), Hussayn a mers la Karbala si a luptat eroic, fiind in final decapitat chiar de catre Shimr, comandantul ostirii omeiade.
Ii spun lui Amir ca as vrea sa filmez rugaciunea de Muharram la care mergem. „Nu e o rugaciune, e altceva. E o jelanie, o comemorare”, imi spune Amir. „Sa filmezi nu vei putea, doar fotografii.” Ceremonia va incepe cu invataturile faimosului predicator, la care Amir isi doreste foarte mult sa ajungem, iar in a doua parte se vor stinge luminile si va incepe jelania propriu-zisa.
Nu inteleg exact fervoarea cu care Amir vorbeste despre aceasta „jelanie”, dar nu insist cu intrebari pentru ca deodata, taxiul in care ne aflam este lovit usor din spate de o alta masina. Taximetristul coboara, verifica caroseria si pornim din nou. Suntem depasiti de masina care ne-a lovit si cei doi soferi se saluta politicos. Amir comenteaza imbufnat: „S-ar putea sa nu mai prindem invatatura predicatorului.”
Femei asteptand rugaciunea in Iran
Siismul a fost impus ca religie oficiala abia in 1501, de catre sahul Ismail, intemeietorul dinastiei Safavide, care a reusit sa reuneasca sub aceeasi conducere Iranul. Atunci a devenit siismul „strans legat de independenta politica a Iranului si Muharram-ul un instrument de unire a conducatorilor cu poporul impotriva sunitilor”(Roy Mottahedeh).
Dupa 45 de minute ajungem in sfarsit in nordul Teheranului, acolo unde locuieste elita capitalei iraniene. Amir nu mai are rabdare si coboram din taxi in plina strada. Mergem printre masini, cu pasi mari si tanarul persan incepe sa negocieze: „Ceremonia la care vei participa e ceva intim, ceva foarte special. As vrea sa-ti fac o oferta: sa stai impreuna cu mine inauntru, in mijlocul nostru si sa incerci sa simti ce se intampla, nu sa faci fotografii. Oricum luminile vor fi stinse si blitz-ul ar putea sa-i deranjeze pe unii.”
Ploua marunt, s-a facut intuneric si undeva pe stanga vad silueta luminata a unui minaret. Dintr-un difuzor se aud cuvintele lansate peste oras de catre faimosul predicator. „Acolo e”, imi arata Amir o alee lunga plina de bannerele negre inscriptionate cu unduiri verde intens.
Tineri iranieni rugandu-se de Muharram
Ne facem loc printre cei care intindeau covoare pe alee pentru credinciosii care nu mai avusesera loc in husseinie (cladirea speciala in care se tin astfel de ceremonii de Muharram). Ne facem loc printre credinciosii care erau deja asezati pe covoarele intinse in noaptea iraniana de 8 grade. Printr-o usa laterala, primiti de amicii lui Amir, ne inghesuim inauntru dupa ce ne descaltam. Apuc sa vad, doar pentru cateva secunde, o mare neagra de oameni (toti poarta camasi, tricouri si pantaloni de doliu). Apoi se stinge lumina. Amir imi face semn sa ma ghemuiesc alaturi de el.
[Aici poţi asculta fundalul sonor original al acestui reportaj în timp ce citeşti. Vei auzi scandările, cântecele şi ţipetele de jale ale credincioşilor. Click pe butonul play.]
Descarca fisierul audio in format MP3
E bezna, doar inspre intrarea din fata stralucesc cateva becuri puternice. Sutele de corpuri emana o caldura lipicioasa. Brusc simt in ureche rasuflarea calda a lui Amir care-mi sopteste repezit: „Trebuie sa intelegi ca tot ce se va intampla e un act de iubire pentru Hussayn. Nu il iubesti pe Hussayn asa cum iti iubesti mama. Sau asa cum iti iubesti prietena. Il iubesti asa cum te iubeste si el pe tine: pana la moarte. Si tocmai de aceea plangem pentru Hussayn. Si cu cat auzim mai multe detalii despre sacrificiul lui, cu atat vom plange mai tare.”
Stau ghemuit pe intuneric alaturi de alte o mie de corpuri de barbati. Din fata, o voce baritonala incepe sa cante calm niste versuri in farsi. Basii acestei voci trec din boxe direct in oase. Toti barbatii din jur si-au lasat capul in palme. Vocea baritonala isi continua serpuirea cantata si prin oasele mele. Barbatul din fata mea incepe sa planga. Apoi si cel din dreapta. Vocea baritonala creste in intensitate si, ca un val, plansetul se raspandeste in intreaga adunare. Devine vaiet.
Ochii au inceput sa mi se obisnuiasca cu intunericul. In fata mea sta un tanar slabanog, cu ochelari. La auzul vocii groase isi loveste cu palmele capul proaspat tuns. Barbatul care canta este un rowzeh-khan: unul dintre studentii invatati, dar nu teologi, care a primit onoarea sa recite povestea sacrificiului lui Hussayn, asa cum este ea scrisa in carti precum „Gradina Martirilor” sau „Potopul de lacrimi”.
Vaietele barbatilor cresc, cresc si se transforma in bocete. Vocea rowzeh-ului este si ea plina de lacrimi. Canta despre despartirea dureroasa dintre Hussayn si rudele sale, care vor fi ucise de dusmani imediat dupa ce-l vor parasi sau chiar in bratele lui. Un miros intepator si greu de sudoare, ciorapi si covoare ma patrunde odata cu bocetul multimii. Caci nu oameni bocesc in husseinia studentilor. Ci multimea.
O multime condusa de povestea cantata a mortii lui Hussayn. O multime cu o mie de capete care se loveste cu palmele peste ţestele goale, plange si urla (“atunci cand auzim mai multe detalii”). Urla pe o mie de tonalitati si simt un gol in stomac, si simt cum mi se ridica parul pe sira spinarii, si simt ca aproape devin si eu parte din multime. Sunt singur in mijlocul multimii care plange cu o mie de capete.
Femei in Teheran
Acum rowzeh-ul povesteste cum Hussayn a ramas singur, ranit de nenumarate sageti dar inca neatins de sabie sau sulita, caci numerosii sai dusmani se temeau de vitejia si sfintenia singurului nepot in viata al Profetului Mohammed. Emotia multimii creste si scade condusa de intensitatea cantecului recitatorului. O crestere constanta, cu doar cateva pauze de respiratie.
Acum Imamul Hussayn spune prin gura rowzeh-ului: „Sunt ucis pentru ca ei sa poata plange.” Caci si al patrulea Imam a grait mai apoi ca „fiecarui musulman care a varsat lacrimi pentru uciderea lui Hussayn si a prietenilor sai, Dumnezeu ii va face loc in camerele inalte ale paradisului.”
Deodata bocetele se opresc. Multimea se ridica in picioare. Capitanul dusmanilor, Shimr, aflat pe un cal negru il inconjoara de doua ori pe Hussayn spunandu-i: „Sunt un om mizerabil, fiul unui barbat mizerabil”. Hussayn ii raspunde lui Shimr: „Tatal meu mi-a spus ca cineva cu faţă de caine ma va ucide.”
Incep sa aud un urias zgomot pleznit, aproape gros dar nu chiar. La inceput nu-mi dau seama ce se intampla. Apoi vad cum, intr-un ritm tribal cand mai rapid cand mai lent, multimea incepe sa se loveasca cu palmele peste piept. Si Shimr incepe sa-l loveasca pe Hussayn, recita rozweh-ul, dar loviturile sale nu au efect atunci cand il ating pe gat si in locurile unde Profetul, bunicul sau, l-a sarutat.
Student iranian stropind multimea cu parfum dupa jelania de Muharram
Stau inmarmurit si singur intr-o incapere unde o mie de piepturi devin tobe vii pentru un mars funebru cantat in memoria lui Hussayn, „Stapanul Martirilor”. Loviturile sunt lansate de sus, in cadere si cu putere, ca un avion in picaj peste inimi. Suna tare, suna gros, suna plin de energie fanfara formata din o mie de tobe toracice. Si Shimr il loveste acum pe Hussayn din spate si Hussayn se prabuseste mort, cu capul retezat.
In intuneric se intampla totul si multimea urla acum cuprinsa de durere „Yā Hussaaayn! Yā Hussaaayn!” si undeva in mijlocul multimii un tanar in tricou alb (singurul in alb) isi aplica loviturile, sare hipnotic si urla in contratimp „Yā Hussaaayn!” Trupurile multimii joaca un salt sfarsit pe genunchi, tobele-toracice suna si mai puternic, si mai rapid, slabanogul din fata mea sare cu bratele ridicate spre cer de unde, uneori, o palma i se pravaleste puternic pe obraz. E palma lui.
Acum Shimr galopeaza spre corturile familiei lui Hussayn si le da foc. Multimea se lasa in genunchi, bratele se ridica in aer a durere, stropi de parfum sunt aruncati de animatori peste multimea aburita de transpiratia loviturilor auto-aplicate. Caci o mie de tineri se lovesc, de peste o ora, in ritm sustinut, peste piepturi si peste ţeste. “Nu obosesti atunci cand faci asa ceva pentru Hussayn”, avea sa-mi explice Amir, ”caci el este cel pe care il iubesti mai mult decat orice”.
Studentul Ali, unul dintre organizatorii Muharramului din campusul din Teheran
Uimirea mea initiala s-a dus, la fel si curiozitatea, dar au ramas respectul invecinat cu o teama stranie. „Suntem oamenii lui Hussayn si aceasta este epoca noastra”, scria intr-o poezie primul sah siit, Ismail. „In devotiunea noastra suntem slujitorii Imamului. Numele nostru este adept si titlul nostru martir.”
Mii de capete se leagana alaturi de mine intr-o transa care elibereaza o energie uriasa, aici sub cupola protectoare a husseiniei, in intunericul umed si plin de corpuri, acolo unde se intampla toate lucrurile intime ale omenirii. “Nu e o rugaciune, ci e un bocet, o jelanie pentru Hussayn”, imi va spune Amir. Cata energie zace in aceasta multime cu o mie de capete: e tanara, e educata, e hranita cu emotie, e vie, vie si tare precum tobele-toracice lovite intr-un ritm rapid vreme de o ora.
Se termina. In luminile aprinse multimea se desface transformandu-se in o mie de studenti cu ochelari, unii slabanogi, altii grasani, toti barbosi, cu cosuri si maini de intelectuali. Se opresc sa discute, se imbratiseaza, isi zambesc, transa a ramas undeva in urma, in intunericul umed si negru. “Relaxare simt dupa o astfel de seara”, imi spune Amir. “De fapt relaxare nu e cuvantul potrivit. Mai degraba seninatate si calm. Ca dupa o eliberare. Priveste-i pe oamenii din jur: niciunul nu e deprimat. Acesta nu e un simplu planset. Caci cea mai senina senzatie pe care am simtit-o vreodata, aici e.”
Ceaiul de Nazar si portretul lui Hussayn pe fundal
Iesim pe alee. Tinerii beau acum ceai si mananca prajiturele sfinte date ca “nazar”. Sunt organizati bine: unii dirijeaza multimea, altii impart ceaiul si spala paharele. Sunt foarte curiosi si bine-primitori. Fac fotografii si in jurul meu se face un cerc de peste 10 tineri care incearca sa lege o conversatie, desi engleza nu-i ajuta. Ali, un student de 21 de ani la management economic imi spune ca se bucura ca am venit la ei sa-i cunosc. Ma invita sa fotografiez cortul unde se strang donatii pentru palestinienii din Gaza si afisele intinse pe marginea aleii campusului. Sunt ironii la adresa consumerismului vestic sau jigniri aduse „regimului sionist” de la Tel Aviv.
Cu cateva ore mai devreme, un jurnalist iranian imi explicase ca religia si politica sunt conectate in Iran pentru ca toti il asteapta pe Mahdi, Imamul disparut, care va stabili un stat islamic ideal si orice cleric poate fi politician, asa cum Profetul nu a fost doar lider religios, ci si unul politic. In Islam, comunitatea e mai importanta decat libertatea individuala, in timp ce in Occident s-a pus prea mult accent pe libertatile individului in detrimentul comunitatii. Incep sa realizez ca nu voi putea intelege vreodata islamul politic cu mintea unui crestin din secolul 21.
Postere anti-sioniste in campusul studentilor din Teheran
La plecare Amir ma intreaba ce am simtit. Incerc sa-i raspund politicos si inlocuiesc cuvintele „teama si respect” cu „invidie pentru niste oameni care au o credinta atat de puternica”. Amir insista sa vin cu el si in seara urmatoare. Ezit. Ma priveste cu prietenie si o umbra de compasiune: “Acum ai vazut cat de diferiti suntem? Din cauza asta politicienii nu se pot intelege. Pentru ca nici macar nu-si dau seama cat de diferiti suntem.”
Mai puteti citi pe HotNews.ro alte doua reportaje din Iran:
[Un video care prezinta scene asemanatoare, dar nu atat de intense precum cele descrise mai sus, a fost filmat in Iran de jurnalista Jessica Mudditt in 2009, sursa fiind aici.]
INTERVIURILE HotNews.ro