"The Reader", intre Sibiu si Holocaust

Hanna, eroina din „The Reader”/”Cititorul”, s-a nascut la Sibiu/Hermannstadt. Optiunea ii apartine scriitorului Bernhard Schlink, dupa a carui carte (de fictiune), publicata in 1995, s-a facut filmul. Motivatia ar fi ca, nascandu-se in afara Germaniei, eroina n-ar fi stiut de exterminarea evreilor a caror unealta a devenit. Filmul lui Stephen Daldry, pentru care Kate Winslet a primit Oscarul, intra vineri, 20 martie, si pe ecranele romanesti.

Ca problematica Holocaustului n-a fost epuizata o dovedeste faptul ca filmele, cartile si lucrarile despre Holocaust nu inceteaza sa apara. Spre deosebire de alte filme din ultimii ani ( „Ultimele zile ale lui Sophie Scholl” sau „Operatiunea Valkyrie”) care arata ca in Germania a existat o miscare de rezistenta impotriva lui Hitler, ecranizarea romanului lui Bernhard Schlink (intampinat in 1995 cu reactii mai mult pro, dar si contra), muta discutia pe terenul celei de-a doua generatii.

Acum cativa ani, Editura Trei a publicat in traducere o carte foarte interesanta, scrisa de un psihanalist israelian, Ilany Kogan, nascut in Romania. „Strigatul copiilor muti” nu era prima lucrare de acest gen care aparuse in mediile stiintifice internationale, dar era prima carte publicata in Romania care demonstra ca traumele supravietuitorilor Holocaustului s-au transmis copiilor acestora.

Exemplificand cu studii de caz, autoarea te facea sa intelegi un lucru cumplit: copiii celor care s-au intors din lagarele de exterminare au preluat trauma acestora chiar daca parintii nu le-au povestit niciodata prin ce au trecut. Tragedia s-a transmis prin sange.

Peste ani, deveniti maturi, acestia au dezvoltat probleme psihice care numai in analiza si-au dovedit sursa. (Vasile Dem Zamfirescu spunea in prefata cartii ca trebuie sa ne punem serios problema cu ce traume se va confrunta generatia a doua de dupa comunism. Simptomele se vad deja.).

Michael, adolescentul care in 1958, la varsta de 15 ani, traieste o torida poveste de amor cu o femeie de 36 de ani, despre care afla peste opt ani ca a fost gardiana la Auschwitz, nu apartine acestei a doua generatii. Un calcul simplu ne arata ca se nascuse in timpul razboiului.

Dar scriitorul Bernhard Schlink si regizorul Stephen Daldry fac din el exponentul generatiei baby boom din Germania care intampina dificultati in a-si rezolva relatia cu vinovatia tarii lor pentru Holocaust.

Romanul lui Schlink, tradus in 37 de tari si ajuns pe lista de bestseller-uri din „New York Times”, ofera inca din titlu un subiect de meditatie. Titlul sau orginal, „Der Vorleser”, denumeste de fapt o persoana care citeste cu voce tare. Este ceea ce indeplineste Michael ca ritual erotic cu Hanna, mai erotic decat baia (prin care ea il infantilizeaza, spalandu-l).

Peste ani, in timpul procesului la care sunt judecate mai multe gardiene printre care si Hanna, Michael (ajuns student la Drept) isi da seama ca iubita lui era analfabeta. Analfabetismul era pentru ea o rusine si un secret chiar mai mari (si imposibil de acceptat public) decat faptul ca a trimis oameni la moarte, dar lasa loc speculatiilor asupra vinovatiei celor care n-au stiut in slujba carui diavol s-au pus.

Acesta e si principalul cap de acuzare al celor care critica romanul. In film, analfabetismul Hannei devine aproape un artificiu dramaturgic, o pirueta stilistica – pe fondul unei povesti si al unei tratari lipsite de fast, aproape austere. In fapt, analfabetismul nu e o justificare pentru participarea la crima; el ar trebui luat ca o metafora a nestiintei.

Astfel se poate intelege mai usor de ce Hanna isi asuma vinovatia si prefera sa fie condamnata la inchisoare pe viata pentru ca, in cei 20 de ani pe care-i petrece inainte de a se dispune eliberarea ei sa invete sa citeasca si sa inteleaga citind (in cartea lui Schlink – nu mai tin minte daca si in film – nu doar „Doamna cu catelul”, dar si cartile unor supravietuitori ai Holocaustului, printre care si Elie Wiesel.).

Hanna nu are cum plati decat devenind constienta de greseala ei, dar daca ea reuseste cumva sa faca pace cu sine, Michael ramane sfasiat intre neputinta de a o ierta pe Hanna, neputinta de a nu se simti si el vinovat si neputinta de a inceta s-o iubeasca. Nu va fi in stare sa-si asume cu totul niciuna dintre ipostaze.

Similar, nici generatia a doua a celor nascuti in Germania dupa Holocaust nu se poate inca impaca cu sentimentul de vinovatie. Schlink vorbeste in carte despre relatia dintre a-i invinovati pe cei care au comis crime impotriva umanitatii si neputinta de a intelege participarea la crime.

Ca si romanul, filmul lui Stephen Daldry (prezentat la Berlinala in afara competitiei si nominalizat la cinci Oscaruri) preia structura in trei parti desfasurate in trei perioade diferite de timp. Adaptarea cartii a presupus, fireste, ca Michael sa fie interpretat de doi actori diferiti.

Este insa dificil sa-ti imaginezi ca David Kross (care a asteptat sa faca 18 ani pentru a putea filma scenele de sex cu Kate Winslet) se va transforma peste ani in Ralph Fiennes. E ca si cum ai avea de-a face cu doua persoane diferite care poarta acelasi nume.

Pe de alta parte, lipsa unei alchimii intre David Kross si Kate Winslet face aceasta pasiune destul de neverosimila. Cum cu pasiunea incepe filmul, cei care nu sunt convinsi de ea vor avea un handicap.

Filmul, ca altele din zilele noastre, nu are un stil propriu. Nu il veti recunoaste in el pe acel Stephen Daldry din „Billy Elliott”, iar daca il recunoasteti pe cel din „The Hours” asta se datoreaza dispunerii pe mai multe straturi temporale.

Probabil ca daca, asa cum fusese programat initial, Anthony Minghella ar fi regizat filmul, ar fi fost cu totul altceva. Drepturile de ecranizare au fost cumparate de Miramax Film in 1996, la un an dupa aparitia cartii. (Atat Minghella cat si Sydney Pollack, coproducatori ai filmului, s-au stins anul trecut, ca intr-un fel de sacrificiu pentru film).

Jucandu-se cu mai multe planuri temporale, scenaristul David Hare si-a asumat riscul ca firul sa se rupa de la o epoca la alta. Abordarea epurata de melodrama a lui Daldry scuteste filmul de note false, dar scoate in evidenta ineficacitatea scenariului de a evidentia adevarata drama si, mai ales, de a-si face vizibila problematica.

Filmul ar putea fi considerat ca se sprijina pe o problema de analfabetism si pe imposibilitatea personajului feminin de a constientiza crima infaptuita.

In rol secundar, in film apare si Alexandra Maria Lara care joaca rolul Ilanei Mather, supravietuitoarea care serveste ca martor principal al acuzarii (dupa nume s-ar parea ca si ea era nascuta in Romania). Peste ani, personajul ei (jucat de Lena Olin) va refuza sa acorde iertarea Hannei, iar aceasta intalnire dintre ea si Michael este insuficient tratata pentru a putea lamuri un spectator tanar in privinta legaturii ei cu subiectul filmului.

Cel mai bun lucru al filmului nu mi se pare nici interpretarea lui Kate Winslet, nici economia de mijloace care place unora dintre spectatori, ci faptul ca te trimite la carte in dorinta de a aprofunda lucruri care ti-au fost oferite fragmentar. Da, „Cititorul” iti face pofta sa citesti cartea, ceea ce nu e putin lucru.

„Cititorul”/”The Reader” – de Stephen Daldry, cu: Kate Winslet, Ralph Fiennes, David Kross, Bruno Ganz, Lena Olin, Alexandra Maria Lara. Ruleaza in Romania din 20 martie.