Pregatiri pentru Huascaran Povestea romanului care a „calarit” Aconcagua

„M-a fascinat varful Alpamayo prin imaginile descoperite pe internet si reportajele de la televizor. Poate cel mai mult a contat un sondaj printre alpinistii germani care il considera cel mai frumos munte din lume“, spune cu entuziasm Gheorghe Cosa. Vorbeste moale, dar fiecare cuvant rostit, gest sau privire iti arata cat de mult iubeste muntele. Il venereaza.

„Muntele nu se cucereste. El te lasa sa te cateri, sa il cunosti, sa il simti. Are reguli. Daca le-ai incalcat, nu te iarta“, zice alpinistul de 38 de ani.

Hobby devenit sport de performanta

„Aveam 14 -15 ani cand am iesit prima data in Muntii Ceahlau. Mi-a placut. Au urmat apoi alte trasee in Apuseni, Retezat, Parang, Bucegi. Si acum fac astfel de expeditii care imi servesc ca antrenament.

A devenit o traditie in cadrul Clubului Alpin Bacau sa facem pe an doua iesiri: una vara, in special, in Carpatii Meridionali, si alta, iarna, in Muntii Piatra Craiului, chiar inainte de Craciun. Este cel mai bun antrenament pentru a ne mentine in forma. O adevarata placere. Muntii nostri sunt cei mai frumosi din lume. Nu sunt doar stanci. Au copaci, verdeata“, afirma cu patima barbatul.

Amintirile sunt vii. Cel mai mic detaliu este scos la iveala din meandrele mintii …si din sumedenia de albume cu poze. La inceput, alpinismul a fost un hobby pentru el, acum este mai mult decat atat, este o stare de spirit. „Ca sa fii alpinist, trebuie sa fii rezistent. Nu atat de mult fizic, cat psihic. Ai nevoie de tarie de caracter, de multa vointa, de echilibru. Altfel nu faci fata.

Am vazut oameni care nu au putut urca mai mult de o mie de metri“, isi continua el povestea. Asa a reusit sa escaladeze cascadele de gheata din Muntii Tatra (Slovacia), varful Mont Blanc (4810m) din Alpii elvetieni ori varful Matterhorn ( 4300m) din aceeasi zona. In final, marea performanta de anul trecut – ascensiunea vf. Aconcagua ( 6962m) din America de Sud.

Umor cu sunca printre obstacole

„Ca sa escaladezi un munte in exteriorul tarii ai nevoie de finantare. In Romania se obtin greu bani pentru ca alpinismul este privit ca un sport ciudat, practicat de oameni ciudati. In Occident nu-i asa. In scolile de acolo sunt predate ore de alpinism. La noi, insa, putini il inteleg“, zice fixand imaginile din albume. Odata obtinuta finantarea, un alpinist se poate pregati de drum.

Bilet de avion, viza pe pasaport si echipament complet. Ah! In rucsac, ascunsa printre haine, o bucata de sunca, pentru proteine. „Pe munte ai nevoie de hrana care sa reziste la altitudine si nu de alimente cu E-uri, care iti slabesc organismul. Ai conserve, supe concentrate, dar mancarea de baza ramane sunca romaneasca.

Pe Aconcagua, un ardelean a fost singurul care si-a luat o bucata mare de sunca din care am mancat toti. Imi aduc aminte ca la coborare, eram complet epuizat si am mancat cu pofta orezul cu sunca facut de ardelean. Si occidentalii o apreciaza foarte mult. Pe Aconcagua, au fost americanii, iar pe Mont Blanc, canadienii“. Rade in hohote. Dar, nimic nu e usor.

Obstacolele te pandesc la tot pasul. „In timpul unei escaladari, dupa ce ai trecut de 3000 m, la fiecare mie de metri trebuie sa te opresti pentru aclimatizare. Organismul se obisnuieste astfel la presiuni mai mici. Altfel, risti sa nu mai rezisti la efort, sa faci un edem cerebral sau unul pulmonar“. Tace. Secundele trec. „Cel mai dificil a fost varful Matterhorn.

Era vara si din cauza temperaturilor foarte ridicate se produceau avalanse de pietre. Cadeau la un interval de 15 – 30 de minute. Un bolovan mi-a atins rucsacul. Noroc ca eram legat si nu am cazut, desi m-a smuls de langa stanca. In prima zi de ascensiune, la 200-300 m sub varf, 2 alpinisti au murit. Carabinierii italieni au inchis atunci drumul.

Abia dupa trei zile s-a deschis traseul, au fost alte victime, o alta inchidere. Abia a treia oara am reusit sa termin ascensiunea“.

Un varf escaladat, un ideal atins

„Mai aveam putin pana sa ajung pe varful Aconcagua. Am plecat dupa miezul noptii. Asa se face pentru a avea timp sa te intorci spre seara inapoi in tabara, dar si ca sa eviti avalansele. Noaptea, gheata si zapada sunt stabile. Am plecat impreuna cu niste timisoreni. La intoarcere, unul dintre ei s-a ratacit. Am anuntat Salvamontul, dar nu puteau urca pana a doua zi.

Eram 10 in tabara si am inceput sa il cautam. Se intampla dupa 24 de ore de escaladare. Spre dimineata, la o temperatura de aproximativ -20 de grade Celsius, l-am gasit stand impreuna cu trei argentinieni. Erau pititi dupa o stanca“. Pauza. Timpul trece. „A urmat ultima parte. Varful. Cea mai dificila din punct de vedere tehnic din cauza obstacolelor.

Pe Aconcagua au ajuns doar 10 la suta din alpinistii plecati din tabara. Majoritatea s-au intors de la 200, chiar 50 m distanta de varf din cauza epuizarii. Abia puteau merge. Cand am atins varful, am simtit o bucurie imensa, nu pentru ca am ajuns, ci pentru ca mi-am putut invinge propriile limite. M-am gandit la trei lucruri acolo: la Dumnezeu, la familie si… m-am rugat sa ajung intreg jos.

Rangerii, persoanele desemnate cu monitorizarea zonei, s-au mirat de timpul scurt de escaladare reusit. Doar 9 zile. As fi vrut sa urc varful si pe un alt traseu, pe un ghetar, dar nu am mai putut. Se anuntasera doua saptamani de vreme urata“, spune cu mandrie. La plecare cantarea 72 kg. La coborare, cu zece kilograme mai putin. Dupa un repaus de cateva zile s-a intors acasa.

„Cand am ajuns in Romania, am fost asteptati de multa lume – rude, prieteni, alpinisti, ziaristi. A fost extraordinar. Era ceva neasteptat. Lumea se bucura sincer de incheierea cu succes a expeditiei noastre“, sfarseste povestea Gheorghe Cosa.