Cum au ajuns altii la lustratie (de Cristian Ghinea)

In Romania, lustratia a ajuns sa insemne simpla interdictie de a ocupa anumite functii. De fapt, in literatura de specialitate lustratia e intregul proces de evaluare a trecutului unor persoane, care poate sa duca sau nu la interdictie.

In aceasta logica, lustratia a inceput in Romania in 1999 prin „legea Ticu” si ar trebui doar sa fie continuata prin proiectul actual.

Inspiratia acestui proiect este legea similara din Cehia (interdictia pentru anumite categorii), pe cind, daca am fi aplicat serios macar legea din 1999, atunci puteam vorbi de ceva asemanator modelului polonez, care doar urmareste aflarea adevarului.

Dar modelul ceh paleste in fata altuia. Fara a avea o lege explicita in afara celei anti-Stasi, Germania de Est a parcurs ceea ce Susanne Karstedt numeste o lustratie naturala (Coming to terms with the past in Germany after 1945 and 1989: public judgments on procedures and justice in „Law & Policy”, January 1998).

Karstedt compara denazificarea cu decomunizarea. Dupa razboi, americanii au dispus inlocuirea tuturor membrilor si sustinatorilor partidului nazist din viata publica si economica, inclusiv reducerea veniturilor si a pensiilor sau chiar confiscarea averilor.

In 1946 denazificarea a fost lasata in grija germanilor, sub supraveghere americana. S-au creat 800 de tribunale speciale. Este clar pentru toata lumea ca decomunizarea a fost departe de aceste proportii.

Au existat interdictii legale pentru ofiterii si colaboratorii Stasi, dar altfel lustratia a decurs natural, spune autoarea, odata ce elitele estice au fost inlocuite rapid prin alegeri, reorganizare administrativa, privatizare si impunerea unor noi cerinte de cariera.

Alfel spus, fara mare tam-tam, nemtii au facut curatenie pe motiv de „incompetenta tehnica”. De pilda, toate facultatile de drept, economie si stiinte sociale au fost desfiintate si doar 5% dintre profesori reangajati.

Insa acolo unde importul de nemti nu a putut fi o solutie, lucrurile au fost mai complicate. Cazurile cele mai dezbatute sint cel ceh si cel polonez (pentru descriere comparativa: Roman David, Lustration Laws in Action: The Motives and Evaluation of Lustration Policy in the Czech Republic and Poland, 1989–2001, American Bar Foundation, 2003).

Cehia a avut cea mai dura lege, interzicind ocuparea unor functii de catre fostii demnitari si colaboratori. Dimpotriva, Polonia a avut o lege tirzie si blinda.

In Cehia, aripa dreapta a Forumului Civic a sustinut legea. Fostii comunisti si fostele partide-satelit s-au opus, acuzind incalcarea drepturilor omului si izolarea internationala a Cehiei care ar urma unei asemenea legi. Initial, parea ca oponentii vor invinge.

Treptat, insa, cei care facusera revolutia de catifea au realizat ca au doar puterea formala, dar nomenklatura controleaza birocratia si afacerile. „Noi nu sintem ca ei”, spunea Havel indemnind la retinere, si a fost ascultat o vreme.

David citeaza insa un alt fost revolutionar: „Nu am vrut sa cream o vinatoare de vrajitoare, dar ne-am subestimat rivalul. Ei au intepretat in stil propriu generozitatea si decenta noastra si si-au folosit pozitiile pentru a submina chiar eforturile noastre de a crea o democratie”.

Apararea democratiei a devenit motivatia principala. Lovitura de stat din 1991 de la Moscova a pus gaz pe foc la Praga si, doar sase saptamini mai tirziu, Cehoslovacia avea legea. A fost atacata la Curtea Constitutionala, dar a trecut fara schimbari majore.

A fost prelungita ulterior de doua ori, in ambele rinduri presedintele Havel s-a opus prelungirii, dar Parlamentul a intors decizia sa. Apropo de dezbaterea de la noi, legea din Cehia nu cere certificate de lustrat cetatenilor nascuti dupa 1971 (minori in ’89).

Legea a ramas neaplicata in Slovacia dupa despartire. In 1990, un anume Vladimir Meciar, abia numit ministru de Interne slovac, a condus trupele de politie care au luat cu asalt arhiva fostei politii secrete. Ulterior, a ajuns la putere eliminindu-si adversarii prin dosare pe care „le gasea pe masa”.

Roman, dar si alti comentatori, explica intirzierea Slovaciei in orientarea spre NATO si UE prin mentinerea vechilor structuri de putere.

Polonia a avut o lege a lustratiei mai tirziu, in 1997. Primii ani au fost marcati de faimosul discurs al generalului Jaruzelski, care cerea trasarea unei linii de demarcatie si izolarea trecutului prin aceasta linie. Doar ca dosarele treceau linia si periodic izbucneau scandaluri enorme, cu diverse liste aparute in presa.

Doua guverne au cazut dupa asemenea scandaluri. Pina in 1997, trei premieri si doi presedinti – Kwansniewski si insusi Lech Walesa – au fost acuzati public de colaborare cu politia politica. Astfel incit principalul argument pentru lustratie a fost: sa terminam odata cu scandalurile.

Altfel, in lipsa unui proces clar de stabilire a responsabilitatii, cei acuzati nu aveau cum sa se apere. Ironia istoriei a facut ca legea sa treaca pe cind la putere era alianta condusa de fostii comunisti, cu partidele dur anti-comuniste aflate in afara Parlamentului.

Poate de aceea, legea poloneza functioneaza mai degraba doar ca un fel de Comisie a adevarului. Daca demnitarii si colaboratorii regimului comunist recunosc, atunci nu li se intimpla nimic. Sint demisi doar daca se dovedeste ca au mintit.

Intr-un alt articol comparativ, care discuta situatia din 15 tari, Natalia Letki (Lustration and Democratisation in East-Central Europe, „Europe-Asia Studies”, no. 4, 2002) leaga lustratia de democratizare.

Ea imparte tarile in doua categorii: „lustrate” si „non-lustrate” si apoi constata ca exista o corespondenta: lustrate – democratie consolidata, respectiv non-lustrate – democratie fragila.

Desi i se poate reprosa ca pune Cehia si Polonia intr-o singura categorie, observatia lui Letki functioneaza totusi cu un amendament: daca ne raportam la eficienta implementarii legii, indiferent de cum arata ea.

Cu alte cuvinte, statele cu democratie consolidata au fost in stare sa isi aplice legile lustratiei la un nivel rezonabil, pe cind statele neconsolidate care au votat totusi asemenea legi au ratat aplicarea lor.

Se poate vedea asta aruncind o privire in Balcani (Disclosing hidden history: Lustration in the Western Balkans, Center for Democracy and Reconciliation in Southeast Europe). Albania a adoptat o prima lege mai degraba bizara in 1993, care ii viza doar pe avocati. A fost declarata neconstitutionala.

O lege comprehensiva a lustratiei a venit in 1995, dar nu a fost niciodata aplicata serios. Ceva asemanator a patit legea bulgara din 1998. Cea sirbeasca din 2003 s-a blocat o buna perioada pentru ca partidele nu s-au inteles la numirea membrilor comisiei de aplicare.

Avind in minte amendamentului propus la teoria Letki, putem vedea latura pozitiva a faptului ca lustratia completa ajunge atit de tirziu in Romania: oricum, abia acum am fi in stare sa o aplicam.