Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate. O analiză de Alexandru Dodan

Ceea ce frapează dincolo de ororile provocate direct de război – într-un Occident dominat puternic (chiar obsedat pe alocuri) în ultimii ani de o gândire critică şi auto-critică – este absența aproape completă a identificării corecte a „Federației” Ruse de astăzi, de către mediile politice, analitice, academice, media etc. occidentale, ca ultimul imperiu colonial multinațional de sorginte europeană.

Alexandru Dodan este un diplomat român cu 26 de ani de experiență în domeniul relațiilor internaţionale, dintre care 20 ani în serviciul extern al MAE. A efectuat 4 misiuni diplomatice externe de lungă durată, ca adjunct al ambasadorilor României în Danemarca/Islanda, Grecia, Maroc/Mauritania şi Marea Britanie, iar în centrala ministerului a lucrat la Direcția Europa de Vest, Divizia SUA–Canada, Divizia Afaceri Politice, Direcția Analiză şi Direcția Strategii Diplomatice şi Planificare Politică. Este licențiat (1996) al Facultății de Istorie din cadrul Universității București, specializarea istorie contemporană universală, cu o teză privind economia şi societatea SUA în perioada 1945–1960. – Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român. –

„Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Așa că, după roadele lor îi veți recunoaște” (Evanghelia după Matei, 7: 18-20)

“Violența nu prosperă şi nu poate prospera de una singură; ea este inevitabil împletită cu minciuna” (Aleksandr Soljenițîn)

Agresiunea armată inițiată de Rusia împotriva Ucrainei la 24 februarie 2022 nu se va termina la fel ca cele din 1991 (împotriva Republicii Moldova), 2008 (împotriva Georgiei) sau 2014 (tot împotriva Ucraina). Războiul pornit de Rusia este, de această dată, prea mare – geografic, dar şi prin obiective – pentru a fi „îngheţat” prin metodele ei precedente. Nici măcar Moscova nu mai dispune de „frigiderul geopolitic” necesar pentru a-şi răci propriul război fierbinte, iar Occidentul, de această dată, pare decis să reziste. Fie Ucraina va câştiga militar, va elibera toate teritoriile sale internațional recunoscute, şi tranziția reală spre un nou regim va începe la Moscova, fie Ucraina va fi copleșită militar sau redusă la teritoriile sale vestice, caz în care Occidentul va trebui să treacă permanent pe picior de război, nu neapărat „rece”.

Principala asemănare între medicină şi relațiile internaţionale constă în aceea că şansele de vindecare, respectiv de rezolvare a unui dosar de politică externă, sunt aproape nule în absenţa unui diagnostic corect. La 14 septembrie 2022, preşedinta Comisiei Europene, dna. Ursula von der Leyen, în discursul anual privind Starea Uniunii (Europene), a admis, implicit, eroarea gravă de diagnosticare făcută în cazul Rusiei, afirmând că „ar fi trebuit ascultate vocile din interiorul Uniunii, (…) din Europa Centrală şi de Est, care au avertizat că Putin nu se va opri„. Desigur, o recunoaştere a erorii este, oricând şi de departe, preferabilă perseverării în acea eroare. În acest caz, înţelegerea de către membrii central-est europeni ai UE a faptului că stăpânul de la Kremlin nu se va opri, respectiv că nu se mulțumi cu rapturile teritoriale din 2014 şi cele anterioare, avea la bază înţelegerea faptului că regimul pe care Vladimir Putin îl patronează nu se putea opri datorită însăși naturii sale profunde.

Nu este surprinzător faptul că statele central-est europene membre ale UE, după trauma istorică suferită ca urmare a plasării lor cu forța, timp de 45 de ani, în sfera de influenţă a URSS, au în prezent o mult mai bună înţelegere a naturii regimului politic şi economic de la Moscova, deci şi asupra intențiilor sale reale. Mai surprinzătoare, deși nu inexplicabilă, a fost raportarea din ultimele două decenii a majorităţii elitelor politice, dar şi a celor economice, academice, intelectuale, mass media din statele occidentale la regimul Putin. Fiind vorba de erori foarte grave, politice, economice, juridice, intelectuale, de securitate şi, nu în ultimul rând, de logică elementară, erori care au contribuit, cel puţin indirect, şi pe o durată neîntreruptă de peste 20 de ani, la atingerea de către decidenţii de la Moscova a unui nivel de auto-încredere suficient pentru a risca declanşarea unui război având ca obiectiv de etapă lichidarea statalității Ucrainei sau transformarea ei în stat vasal, este nevoie de depășirea nivelului acceptării indirecte a erorii politice, nivel atins de preşedinta Comisiei Europene la 14 septembrie 2022, şi intrarea în zona unei analize serioase a „politicii răsăritene” a UE, şi a politicii față de Rusia a fiecărui stat membru în parte, cel puţin din ultimii 20 ani, analiză care să fie finalizată cu concluzii având utilitate operaţională clară de politică externă. Nu este vorba de un exercițiu academic: de această analiză depinde însăși supraviețuirea lumii libere.

[…]

Drumul spre război sau „doctrina Beatles – Sinatra” (Back in the USSR, but in My Way)

“În țara noastră (URSS) minciuna a ajuns nu numai o categorie morală, ci şi un stâlp al statului” (Aleksandr Soljenițîn)

Din perspectiva dreptului internațional şi sistemului relațiilor internaționale faptul evident şi indubitabil este că la 24 februarie 2022 statul oficial denumit „Federaţia Rusă” a lansat o agresiune militară directă, neprovocată şi premeditată împotriva Ucrainei, un stat vecin independent, suveran şi recunoscut internaţional în cadrul unor frontiere clare. Prin aceasta, decidenţii politici de la Moscova au încălcat flagrant şi brutal Carta ONU, la care Federaţia Rusă, ca stat succesor al URSS, este parte semnatară. Încercarea de „formalizare” ilegală de către puterea de la Moscova, în octombrie 2022, a unui rapt teritorial obținut prin forța armelor, a plasat această agresiune într-o poziție unică după 1945: este prima anexiune teritorială încercată unilateral, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, de un stat membru ONU, în disprețul şi cu sfidarea întregii comunități internaționale.

Aceasta nu a fost, desigur, prima încălcare de către URSS/Rusia a Cartei ONU, sau a tratatelor, convențiilor, acordurilor, protocoalelor etc. semnate de-a lungul anilor şi care sunt privite la Moscova, în perfectă continuitate după 1917, mai ales ca mijloace tactice în războiul, fierbinte, cald, rece sau hibrid, cu Occidentul, nicidecum ca instrumente legale de consolidare a păcii, stabilității şi dezvoltării internaționale. Diferența majoră, prin raport cu toate celelalte încălcări de către URSS/Rusiei a dreptului internațional este dată de gravitatea pasului făcut de Kremlin la 24 februarie 2022, mai ales prin posibilele lui consecințe, printre care se află şi escaladarea spre un conflict global, de tipul celui din perioada 1939 – 1945, însă la un nivel mult mai periculos având în vedere existența actuală a unor vaste arsenale nucleare.

Agresiunea împotriva Ucrainei a fost una premeditată şi planificată din timp, chiar dacă, din fericire pentru restul lumii şi după cum s-a văzut ulterior, în mod incompetent. Desfășurarea masivă a armatei ruse, începând cu mijlocul anului 2021, pe poziții avansate în proximitatea frontierelor Ucrainei, şi în Crimeea ocupată, a amintit izbitor de concentrarea majorităţii Armatei Roșii, în primăvara–vara anului 1941, în proximitatea frontierelor de vest ale URSS, şi ar fi trebui, în sine, să convingă capitalele occidentale de intenția Moscovei de a declanșa un război de agresiune. În mod curios însă, circa 85% din opiniile emise, mai ales în Europa, înainte de 24 februarie 2022 de analiștii, experții, comentatorii de politică externă, jurnaliștii, membrii diferitelor think tank-uri şi chiar politicieni şi diplomaţi, au înclinat (explicit sau mai prudent) spre concluzia unei cacealmale instrumentate de V. Putin pentru a smulge noi concesii în „dosarul ucrainean”. Diferenţa de circa 15% a fost acoperită preponderent de experți din SUA şi UK şi din zonele militară şi cea a serviciilor de informații, unde s-a înţeles mai bine (şi mai repede) faptul că o desfăşurare militară avansată de tipul celei a Rusiei înainte de invazie nu se poate face doar pentru o „intimidare” cu scopul obţinerii de concesii politice. Declarații relativ recente, precum cele făcute (octombrie 2022) de Joseph Borrell, șeful diplomației UE, care a reproșat ambasadorilor UE că n-au prezis agresiunea Rusiei asupra Ucrainei şi singurele avertismente primite la Bruxelles au fost cele primite din SUA, sau precum cele făcute (noiembrie 2022) de fostul premier britanic Boris Johnson, care a descris „starea de negare” în care s-au aflat decidenţii din Franța, Germania şi Italia în pofida acumulării semnelor prevestitoare ale invaziei rusești, dincolo de nuanțe şi de controversele şi nemulțumirile provocate, ilustrează o situației cât se poate de reală: la nivelul Europei, mai ales al Europei necomuniste înainte de 1990, există o problemă gravă de înțelegere a naturii profunde şi reale a regimului politic de la Moscova, dar şi o problemă la fel de gravă de raportare la Rusia. Agresiunea rusească lansată la 24 februarie 2022 a atenuat oarecum aceste probleme, dar nu le-a rezolvat, nicidecum definitiv. În câteva capitale vest-europene, dincolo de exprimarea (cât se poate de reală a) solidarității UE/NATO în fața agresiunii şi de angajarea în sprijinul victimei acestei agresiuni, Ucraina, este evidentă şi menținerea deschisă a opțiunii politice de conciliere cu regimul Putin, fapt evidențiat de emiterea periodică de mesaje publice care lasă de înţeles că ar putea fi luată în considerare satisfacerea unor condiții ale regimului Putin considerate „rezonabile” (presupunând, desigur, că Moscova ar putea deveni „rezonabilă” şi ar putea avansa termeni „rezonabili” de încheiere a păcii, ceea ce este o ipoteză mai degrabă fantezistă), dar şi de o abia mascată nostalgie după vremurile „business as usual”, când concernele/corporațiile din respectivele state vest-europene făceau profituri uriașe în/cu Rusia (fără să se întrebe de ce Moscova era așa de „soft” cu ele şi le permitea să aibă astfel de succes în „afaceri”, şi evident fără să le pese vreodată de răspuns chiar dacă şi-ar fi pus vreodată această întrebare).

Revenind la perioada imediat premergătoare invaziei din 24 februarie 2022, concluzia că decidenţii de la Moscova au luat decizia de a declanşa un război ar fi trebuit să devină indubitabilă cel mai târziu la 17 decembrie 2021, când a avut loc un eveniment care a încapsulat mai multe elemente deopotrivă inedite şi excepționale: pe site-ul Ministerului de Externe al Rusiei au fost publicate (inclusiv în limba engleză!) proiectele celor două „acorduri de securitate” Rusia – NATO, respectiv Rusia – SUA, a căror încheiere Rusia a solicitat-o ca „ultimă soluţie” de satisfacere pe cale politico-diplomatică a „preocupărilor sale de securitate”.

În primul rând, a frapat atunci metoda. Într-un sistem politic dominat de secretomanie şi opacitate instituţională şi oficială, în care existența protocolului secret al Pactului Ribbentrop – Molotov a fost negată oficial 50 de ani, şi în care orice exprimare liberă a unei opinii neconvenabile Kremlinului poate atrage unui cetăţean sau unui ONG acuzația de „agent străin” (cu consecințe imediate extrem de grave), publicarea a două proiecte de acorduri internaţionale pe teme de securitate excepțional de sensibile (inclusiv în limba engleză!), înainte de a avea loc negocieri diplomatice reale cu puterile occidentale cărora documentele le erau în mod evident destinate, a fost un gest cu adevărat excepţional, care ar fi meritat o analiză mult mai aprofundată. O astfel de „transparență”, din partea statului rus, ar fi trebuit să fie super-suspectă din start.

În al doilea rând, au frapat obiectivele tactice. Anunțarea publică de către Rusia, înainte de intrarea în aparent doritele negocieri cu SUA şi NATO, mai ales pe o platformă maximalistă de tipul „take it or leave it„, a anulat din start orice şansă a unei soluţii negociate şi a reprezentat o manevră aproape transparentă de a camufla un ultimatum în „invitaţie la negocieri”. Prin publicarea proiectelor de „acorduri” înainte de prezumabilele negocieri, Kremlinul a încercat să întindă diplomațiilor SUA şi NATO o capcană similară cu cea întinsă de URSS, în vara anului 1939, diplomațiilor britanică şi franceză (simulând un fals interes pentru un „pact de apărare mutuală” cu Londra şi Parisul, pentru descurajarea revizionismului agresiv al Germaniei naziste, de care nu era defel interesat, Stalin a atins dublul obiectiv de a alarma Berlinul că va fi izolat de celelalte mari puteri europene şi a pregătit astfel „perdeaua de ceață” necesară negocierii în culise a Pactului Ribbentrop–Molotov). În 2021, diplomațiile SUA şi NATO au fost puse în dilema fie de a refuza „negocierile” în acele condiții, cu riscul instrumentalizării de către V. Putin a unui astfel de refuz ca pretext de atacare a Ucrainei, fie de a accepta „negocierile”, cu riscul de transmite semnalul fals că măcar unele dintre solicitările Rusiei din respectivele proiecte de „acorduri” ar fi, chiar şi parțial, acceptabile. În cele din urmă, s-a mers pe a doua variantă, fie şi pentru faptul că aproape toți aliații NATO din Europa central-răsăriteană au înțeles exact contextul, şi faptul că înțelegeri internaționale de genul celor din 1938, 1939 şi 1945, peste capul lor şi cu ele în rol de victime, nu mai sunt astăzi posibile, în nicio circumstanță.

În al treilea rând, au frapat obiectivele strategice ale Rusiei conduse de V. Putin, perfect vizibile în cele două proiecte de „acorduri de securitate”. Ceea ce Rusia a solicitat atunci ultimativ Occidentului, în primul rând SUA, nu a fost numai refacerea de facto a URSS – renunțarea „definitivă” de către Ucraina la aderarea la NATO (și UE) şi „demilitarizarea” acesteia ar fi echivalat cu revenirea de facto a acestui stat la statutul R.S.S. Ucrainene din componența URSS, respectiv un stat cu suveranitate partajată cu Rusia şi aflat la discreția Moscovei; ar fi deschis calea aceluiași scenariu şi pentru alte state independente apărute după dizolvarea URSS, începând cu Republica Moldova şi Georgia – dar şi refacerea sferei de influență a Moscovei în Europa central-răsăriteană, obiectiv inerent solicitării de retragere a prezenței militare a SUA/NATO din statele care au aderat la Alianță după 1997, cu alte cuvinte a solicitat pentru aceste state, deci inclusiv pentru România, un regim de suveranitate limitată. Alegerea reperului 1997 nu a fost întâmplătoare: cererea Moscovei a vizat astfel toate statele foste membre ale Tratatului de la Varșovia, dar şi Lituania, Letonia, Estonia, Croația, Slovenia, Muntenegru şi Macedonia de Nord, însă nu şi teritoriul fostei Germanii de Est, asimilat la Germania de Vest în 1990 („concesie” acordată cu „generozitate” Germaniei, stat pe care s-a bazat, în mare măsură, strategia Moscovei privind UE şi NATO începând cu anul 2000).

Rezultatul acelor „propuneri” ultimative şi publice ale Moscovei este binecunoscut, şi nici nu ar fi putut fi altul. În condițiile persistenței sindroamelor „Munchen 1938” şi „Yalta 1945” în mai multe capitale occidentale, tracțiunea politică a curentului favorabil unei „noi” înțelegeri cu Moscova a fost de la început foarte slab, chiar dacă orientarea neo-conciliatoristă era încă bine reprezentată la acel moment în câteva capitale europene, şi nu este complet dispărută nici astăzi. Un rol în ajungerea la deznodământul cunoscut l-a jucat şi maximalismul solicitărilor Moscovei – practic, revenirea la status quo ante 1997 în relațiile cu Occidentul – dar şi caracterul ultimativ şi public al prezentării acestor solicitări. În plus, şi deloc în ultimul rând, SUA sunt deja angajate într-o competiție geopolitică globală cu China, cu miză colosală pentru viitorul lumii, iar în aceste condiții era oricum exclus din start, în orice caz şi în orice scenariu, ca Washingtonul să ia în considerație satisfacerea unor astfel de solicitări aberant-maximaliste ale Moscovei, care ar fi antrenat nu doar riscul major de a convinge Beijingul că a sosit momentul unei acțiuni decisive vizând reconfigurarea ordinii internaționale definită în 1945 şi revizuită în 1989-1991, dar şi riscul de a-şi afecta grav nu numai sistemul de alianțe din Europa (NATO), dar şi cel din zona Asia–Pacific.

Rezumând, V. Putin a solicitat SUA şi NATO ceva ce, foarte probabil, știa că nu va obține prin diplomație, convins fiind că se află într-o situație clasică de tipul win–win: dacă ar fi primit (aproape imposibil) ceea ce cerea, era cu atât mai bine pentru el; dacă nu, refuzul occidental urma să devină pretext al declanșării războiului de agresiune (botezat „operațiune militară specială”), atât pentru opinia publică din Rusia, cât şi pentru statele aliate, prietene sau „predispus favorabile” Rusiei. La baza acelui demers s-a aflat calculul conform căruia Rusia poate lua oricum cu forța ceea ce i s-ar refuza la „negocieri”.

Calculul s-a dovedit fundamental greșit, Rusia aflându-se astăzi, la peste 10 luni de la declanșarea agresiunii împotriva Ucrainei, împotmolită într-un război „clasic” pe scară largă pe care l-a pierdut deja din punct de vedere strategic. Istoria a consemnat, desigur, mai multe exemple de mari puteri care au comis erori grave similare şi şi-au negociat o ieșire cât de cât „onorabilă” din consecințele propriilor erori. Problema esențială în cazul acestui război este că Rusia de azi este o mare putere diferită de toate celelalte dinaintea sa, şi că principalul vinovat de declanșarea lui – V. Putin – nu dă nici cel mai vag semn că ar fi dispus să admită că a făcut o eroare şi că războiul nu poate fi câștigat, situație din care rezultă pentru el (nu neapărat identic şi pentru statul rus) câteva opțiuni, de la „foarte proaste” spre „catastrofale”:

(1) Poate mobiliza şi mai drastic resursele economiei şi societății rusești (ceea ce V. Putin a anunțat deja la 22 decembrie 2021, sub șocul vizitei pe care președintele Ucrainei o efectuase la Washington în ziua precedentă şi a rezultatelor acesteia) şi încerca să prelungească cât mai mult posibil războiul la nivel tactic, în așteptarea alegerilor prezidențiale americane din noiembrie 2024, sau în speranța fracturării UE sub presiunea crizei costului vieții. Este o opțiune care va antrena aproape sigur continuarea expedientelor pseudo-militare care presupun crime de război comise de Rusia împotriva civililor şi necombatanților din Ucraina, de genul atacării infrastructurii civile de electricitate, apă şi încălzire în plină iarnă, vizând un colaps societal şi un exod în masă, care să permită cel puțin Rusiei să cucerească în 2023 un teritoriu semi-părăsit, dacă ucrainenii s-au „încăpățânat” să refuze integrarea în „lumea rusă”;

(2) Poate escalada „controlat” războiul prin recurgerea la proceduri de „război clandestin” (hibrid) în Ucraina (a se vedea toată tevatura făcută de Moscova în legătură cu pretinsele „arme nucleare murdare” ale Ucrainei, dar şi valorificarea ocupației militare obținute în zona centralei nucleare de la Zaporojie pentru un șantaj nuclear cvasi-permanent la adresa Europei şi Ucrainei) sau pe teritoriile statelor UE/NATO (s-au consemnat deja un atac „misterios” asupra gazoductelor North Stream 1 & 2, un atac informatic asupra căilor ferate din Germania şi, mai recent, atacuri cu scrisori capcană şi bombe asupra ambasadelor ucrainene şi europene), sperând că prin astfel de atacuri greu atribuibile va contribui la apariția/creșterea ostilității opiniilor publice occidentale față de continuarea sprijinului statelor lor pentru Ucraina. O componentă distinctă de escaladare „controlată” o reprezintă şi forțarea angajării depline a Belarusului în război (în sensul angajării armatei de uscat în confruntări directe cu Ucraina, pentru că altfel acest stat este deja beligerant de partea Rusiei), singura problemă rămasă aici pentru Moscova fiind că deși Belarus este de facto stat vasal Rusiei, A. Lukașenko nu are deloc sentimentul că şi el, personal, ar trebui să fie vasalul lui V. Putin, de unde rezultă probabil şi intensitatea diplomatică fără precedent care a avut loc recent pe axa Moscova – Minsk; ;

(3) Poate risca „aruncarea” războiului la scară globală prin recurgerea la armamentul nuclear sau altor arme/metode (mai) uşor atribuibile de distrugere (sau crime) în masă, în speranța, dată de disperare, că prin extinderea numărului de state beligerante s-ar putea extrage din capcana strategică în care singur a intrat. Este opțiunea cea mai catastrofală, dar probabilitatea ei depinde de un relativ consens, la Moscova, cu privire la prezența, sau nu, a unei amenințări existențiale la adresa sistemului de putere (nu doar la adresa lui V. Putin), precum şi de evaluarea aceluiași sistem cu privire la riscul de izolare internațională completă a Rusiei într-un astfel de caz.

În orice scenariu imaginabil însă, pentru V. Putin nu mai există opțiuni politice convenabile de ieșire din război, pentru a nu mai vorbi de opțiuni favorabile, ceea ce, în condițiile gradului (încă) foarte ridicat de identificare a sistemului prin liderul său şi absenței oricăror mecanisme legale de succesiune la vârf, antrenează cele mai grave pericole cu care s-a confruntat comunitatea internațională după 1962 (criza rachetelor din Cuba).

Un imperiu colonial multietnic (aproape) invizibil şi, până recent, (aproape) fără critici

“Orice se adaugă adevărului se scade din adevăr” (Aleksandr Soljenițîn)

Bestialitatea cu care armata rusă își desfășoară operațiunile militare în Ucraina – incluzând aici bombardarea nediscriminatorie a infrastructurii civile (locuințe, mijloace civile de transport, obiective fără niciun rol în susținerea efortului de război al armatei ucrainene, inclusiv spitale şi maternități), bombardarea deliberată a infrastructurii civile de bază (centrale electrice şi rețele de distribuție a energiei electrice, centrale de apă etc.) vizând în mod clar prăbuşirea nivelului de trai al populației civile, pe timp de iarnă, la „standarde” medievale (ceea ce, în termeni de dicționar politic şi militar, înseamnă nu doar crime de război, ci şi terorism de stat), abuzarea, torturarea şi violarea civililor din zonele ocupate, uciderea inclusiv a copiilor şi femeilor însărcinate, deportarea forțată a civililor ucraineni în Rusia şi adopțiile forțate, maltratarea prizonierilor (combatanți capturați în uniformă ucraineană) şi tratarea acestora ca „teroriști” etc. – șochează orice observator onest al conflictului prin încălcarea fățișă, masivă şi sfidătoare a tratatelor şi convențiilor internaționale privind relațiile între state, drepturile omului, purtarea războiului etc., iar într-o perspectivă mai largă reconfirmă descendența directă a clasei conducătoare actuale a Rusiei din nucleul de conducere al URSS, în special din „instituția” fundamentală a acesteia.

Ceea ce frapează dincolo de ororile provocate direct de război – într-un Occident dominat puternic (chiar obsedat pe alocuri) în ultimii ani de o gândire critică şi auto-critică, cu accente uneori radicale, față de trecutul colonial al fostelor imperii europene, dar şi față de așa-numitul „neocolonialism” definit ca menținere a fostelor colonii în dependență şi subordonare şi după dispariția imperiilor teritoriale vest-europene – este absența aproape completă a identificării corecte a „Federației” Ruse de astăzi, de către mediile politice, analitice, academice, media etc. occidentale, ca ultimul imperiu colonial multinațional de sorginte europeană, care nu doar se agață cu disperare de acest statut, dar a lansat şi un război clasic de cucerire a unui stat căruia îi refuză, deschis şi de la cel mai înalt nivel, dreptul la existență independentă şi suveranitate statală (emblematic în acest sens a fost articolul „Despre unitatea istorică a rușilor şi ucrainenilor”, publicat de V. Putin la 12 iulie 2021, un vestitor propagandistic al iminenței războiului, rareori analizat însă din acest unghi – una dintre puținele excepții fiind Atlantic Council, care a văzut corect în articol un „revelator al ambițiilor imperiale” ale Moscovei).

În cazul cancelariilor occidentale, această timiditate de raportare la Rusia în cheie anticolonialistă şi antiimperialistă poate fi parțial înțeleasă: în afară de propria istorie colonială, complicată, în cazul unora dintre aceste state, dezmembrarea fostelor imperii coloniale europene, spaniol, portughez, olandez, german, belgian, francez şi britanic nu a lăsat în urmă, în statele independente succesoare din Africa, Asia sau America de Sud, nici silozuri cu rachete balistice intercontinentale cu ogive nucleare, nici alte mii de arme nucleare stocate prin depozite mai mult sau mai puțin cunoscute. Din acest punct de vedere, cel al gestionării riscului de proliferare necontrolabilă a arsenalului nuclear rusesc (sau a unei părți a acestuia), o anumită prudență în a „lovi” propagandistic în „pântecele moale al Moscovei”, ca ripostă la dezinformarea sistemică practicată de Kremlin, cu argumentele antiimperialismului şi anticolonialismului, este până la un punct de înțeles.

La nivelurile societăților civile (ONG-uri, think tank–uri etc.), mediilor academice şi universitare, şi mass media, care nu poartă răspunderea directă a deciziilor politice şi militare, timiditatea este însă mai puțin comprehensibilă. Direcția principală a dezbaterilor, mesajelor şi narațiunilor generale în aceste medii este una de evitare a oricărei asocieri între critica imperialismelor şi colonialismelor din istoria europeană modernă (într-adevăr criticabile şi condamnabile postum, cu condiția respectării adevărului istoric şi evitării forțării unor concluzii motivate de ideologii actuale şi care riscă alterarea rezilienței mecanismelor democratice occidentale) şi acest ultim tip de imperialism şi colonialism, european şi el dar contemporan, care acționează acum „la vedere”, sub ochii întregii lumi, respectiv cel al Rusiei în Ucraina. Dispensa excepțională de la rigorile „gândirii (istorice) critice” şi „corectitudinii politice” de care Moscova încă beneficiază din partea majorității intelighenției occidentale la indicatorii „imperialism” şi „colonialism” – altfel extrem de sensibilă chiar şi în abordarea unor evenimente istorice de acum 500 de ani –, după 10 luni de război de agresiune în care zeci de mii de oameni şi-au pierdut viața, milioane au fost transformați în refugiați şi multe mii au fost abuzați în mod abominabil, iar civilii necombatanți au fost luați ca ținte de armata rusă, nu din greșeală ci în mod deliberat şi programatic, nu poate decât să amintească de o frază celebră inclusă de Aleksandr Soljenițîn în memorabilul său discurs rostit la Universitatea Harvard în 1978: „În țările noastre din Est, comunismul a suferit o înfrângere ideologică completă; este zero sau mai puțin de zero. Cu toate acestea, intelectualii din Vest încă îl privesc cu interes şi simpatie, şi exact din acest motiv avem această imensă dificultate a Vestului în a se opune Estului”.

Ieșirea din abis

„A coexista cu comunismul pe aceeași planetă este imposibil. Fie se va întinde, precum cancerul, şi va distruge omenirea, fie omenirea va trebui să scape de el (dar şi atunci va avea de îndurat un îndelungat tratament pentru tumorile secundare)” (Aleksandr Soljenițîn)

După 10 luni de confruntări armate pe teritoriul Ucrainei, concluzia este evidentă: Rusia nu poate câştiga războiul pe care l-a declanșat, în sensul că a pierdut orice speranță de a atinge măcar obiectivul politic inițial al agresiunii armate, respectiv integrarea Ucrainei (cu tot cu ucraineni) în „lumea rusă”, cu forța la nevoie. Pe de altă parte, conducerea politică de la Moscova nu poate admite această evidență şi demara, în consecință, negocieri reale pentru o pace cu Ucraina, pentru că, neavând de fapt nicio legitimitate democratică, percepe orice pas înapoi ca o amenințare existențială la adresa regimului extractiv-oligarhic, leninist-kleptocratic, neo-feudal şi absolutist-despotic pe care îl patronează şi girează. Este limpede că o pace negociată, în orice termeni ne-am putea-o imagina, va consemna o Ucraina ieșită definitiv din orbita Rusiei, democratică, cu o identitate națională masiv consolidată de război şi liberă pe destinul său, ceea ce ar constitui o atracție irezistibilă pentru rușii – slavi de Est şi ei – rămași „de cealaltă parte”, cu iluziile, așteptările, speranțele şi încrederea spulberate în mii de cioburi, laolaltă cu visul imperial al lui V. Putin de refacere a URSS sub alt nume. Or, așa ceva V. Putin nu va accepta niciodată după ce a trecut Rubiconul vieții sale la 24 februarie 2022, indiferent de ofertele presupus subtile şi amatoristic livrate via mass media, care continuă să-i parvină de la unii lideri vest-europeni, pentru simplu, banalul şi uşor observabilul motiv că el nu are nevoie de promisiuni de „reintegrare economică cu Europa” (a avut deja această „jucărie” şi nu i-a fost de ajuns), nici de „garanții de securitate” (lăsând la o parte uriașele sale probleme interne, singurul stat din lume care poate pune Rusiei probleme reale de securitate națională şi statală este China), nici de avansuri privind „neumilirea”, care încurcă politica cu șansonetele pariziene (acest sentiment îi este complet necunoscut, el însuși formându-se într-un „corp profesional” destinat călcării în picioare şi umilirii, în deplină impunitate, a celor lipsiți de apărare), ci are nevoie să „livreze” ceea ce şi-a propus acum 10 luni: o restaurare imperială. De aceea, cea mai importantă întrebare, de departe, în acest moment este dacă ceea ce-i este, evident şi în orice caz, inacceptabil lui V. Putin nu ar putea fi acceptabil altor personaje de la vârful piramidei puterii din Moscova. De răspunsul la această întrebare depind natura şi durata războiului în curs.

La baza eșecului militar al Rusiei s-a aflat o planificare operațională bazată pe o eroare catastrofală de calcul inițial, vizând preluarea controlului asupra întregii Ucraine, prin înlocuirea Administrației alese liber şi democratic de la Kiev cu una formată din pioni şi vasali ai Moscovei. Metoda aleasă a vizat, în linii mari, reeditarea „operațiunii militare speciale” din 20–21 august 1968 din Cehoslovacia, când Administrația comunistă reformistă condusă de Alexandr Dubcek a fost înlăturată brutal de la putere prin invazia militară a URSS şi aliaților ei de atunci, cu excepția României.

Dacă planul ar fi reușit, o nouă „administrație” instalată la Kiev şi formată din executanți fideli ai ordinelor Moscovei ar fi trecut imediat la implementarea „viziunii” expuse de V. Putin în articolul din 12 iulie 2021, ceea ce ar fi însemnat de facto o alipire a întregii Ucraine la Rusia, având însă avantajul politic al evitării unei anexiuni teritoriale explicite, mult mai costisitoare în termeni de imagine internațională, şi mai ales avantajul preluării dintr-o lovitură a centrului vital al statului ucrainean şi reducerii drastice a șanselor coordonării unei rezistențe naționale eficiente la invazie. La rezistențele inevitabile, dar necoordonate, pe care populația civilă ucraineană le-ar fi opus în cazul succesului Moscovei de a „prelua de la centru” toată Ucraina, armata rusă şi celelalte „instituții” erau desigur pregătite la recurgă la „metodele” care ies acum la iveală, pe măsură ce armata ucraineană eliberează localitățile din sudul şi estul țării ocupate în primele luni de război (camere de tortură care îmbină sinistru practici medievale cu tehnologia modernă, deportări, răpiri, folosirea armamentului greu împotriva țintelor civile).Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro