Formatori și mentori – forme fără fond

Una dintre problemele nici măcar definite corespunzător, iar, pe cale de consecință, cu atât mai greu de rezolvat, din învățământul nostru preuniversitar include formarea profesorilor deja angajați în sistemul public de învățământ. Încă de dinainte de 1989, după o fundamentare științifică care nu poate fi decât presupusă fiindcă urmele ei par a fi dispărut complet din memoria contemporanilor, șterse de valurile istoriei, profesorul urma trei trepte de pregătire, necesare pentru creșterea salariului sau stabilității pe post: examenul de definitivare în învățământ, gradul II și gradul I. Profesorii pensionabili sau în apropiere de pensie din sistemul public de învățământ de acum ne pot povesti, chiar dacă au prins abia ultimul deceniu de ceaușism în calitate de profesori, că nu era atât de ușor ca astăzi ,,să îți dai gradele”. Numărul de locuri fusese la un moment dat restricționat și se impunea un examen inițial de selecție înainte de a se intra în perioada de inspecții propriu-zise și pregătirea pentru proba scrisă finală. Învățământul socialist, ajuns în faza sa optzecistă, de austeritate bugetară strictă, gestiona cu zgârcenie asumată resursele de cadre existente, aglomera clasele și nu mai construia școli. Duritatea examenelor la orice nivel era pe măsură. Orientarea profesională se făcea ,,în jos” spre producție, proletariatul intelectual aflându-se într-o oarecare remisie, cel manual fiind în continuare, în epoca celei de-a treia revoluții industriale, cea digitală, care va exploda global după 1990, piesa de rezistență a regimului, anacronic și surclasat tehnologic pe mari porțiuni. Un profesor își începea activitatea între 20 și 25 de ani și putea spera să își obțină toate gradele didactice, după ce demonstra stăruință, putere sporită de muncă și devotament în carieră, la distanță de cel puțin cincisprezece ani de experiență cotidiană, dovedită la catedră.

După 1989, pe fondul căderii în irelevanță economică a vechii organizări a sistemului public de învățământ, care a început să treacă prin diverse terapii de șoc abia după 1996, perioada de obținere a gradelor s-a scurtat progresiv. Cu ceva muncă și inteligență obișnuită un profesor din preuniversitar își poate căpăta și actualmente gradele didactice în maxim 10 ani. E adevărat că aceeași situație s-a regăsit, cu rezultate nu întotdeauna admirabile, și-n mediul academic, unde de la starea generală de ,,blocare a posturilor” din anii ’80, când nu rareori întâlneam lectori de 50 de ani care scriseseră un raft de cărți, s-a trecut val-vârtej la profesori universitari cu vârsta trecută puțin de 30 de ani și autori ai unor cărți nu numai filiforme, ci și imposibil de găsit prin librării, biblioteci publice sau online. Nu e greu de ghicit că aceasta este starea care a predominat din ultima treime a anilor ’90 până în jurul anului 2010, când a început să se pună timid în discuție deja clasicizatele teme ale imposturii academice, constând din plagiate, adică licențe, masterate și doctorate cumpărate sau subtilizate sub forma de lucrări finale de la unii și alții. De altminteri, explozia doctoranzilor și doctorilor în științe de tot soiul a avut loc în perioada de maximă fertilitate a corupției universitare. Există un raport invers proporțional între numărul de diplome eliberate și calitatea sistemului public de învățământ: cu cât mai puține documente care să ateste finalizarea studiilor, cu atât mai serioasă selecția absolvenților (reciproca e la fel de valabilă). Cu toate acestea, apetitul pentru titluri academice ale anumitor categorii sociale din România ultimelor decenii provine și din parcimonia statistică, întreținută de statul socialist, cu care modelul economic ceaușist producea ,,gulere albe”. Mulți din cei deja angajați și maturi au dat iama în universități (de stat sau private, la zi, la fără frecvență sau la distanță, nici nu contează) după 1989 și și-au agățat titluri pe cartea de vizită pentru că acestea erau bunuri simbolice de mare valoare socială în tinerețile lor, dar și un mijloc de a ascunde realitatea că destui dintre cei ajunși – ușor de spus cum, greu de dovedit în ce fel – în poziții publice și economice de forță relativ recent s-au întâlnit în destinul lor, chiar dacă pentru o scurtă vreme, cu munca normată în fabrica și uzina optzeciste. Despre eficiența mediocră a integrării sociale (locuri de muncă existente) prin accesul facil la diplome universitare după 2007, anul integrării în UE, se vor scrie articole științifice pesimiste în curând, dacă deja nu s-a întâmplat asta.

Întorcându-ne la gradele didactice din sistemul preuniversitar, un prim lucru care trebuie menționat este legat de aparenta logică – aparentă pentru că aceasta are sens doar în paradigma economico-politică de atunci – a acestei formări în anii ceaușismului. Dacă statul strângea cureaua pentru că așa dorea dictatorul sau/și ciracii lui (cât de rațională a fost această mișcare s-a văzut în decembrie 1989), era cât se poate de normal ca sistemul de învățământ să facă economie la pregătirea cadrelor didactice active prin creșterea dificultății de a accede la gradul I. Mai puțini profesori cu gradele facultative luate, mai multe economii din bugetul de stat, fonduri care puteau merge în finanțarea industriei. În momentul actual, al economiei de piață europene, în care forța de muncă întrebuințată, (înalt) calificată ca pregătire, este resursa cea mai de preț a unei societati, logica este inversă: cu cât mai mulți profesori cu gradele luate, cu atât mai competenți vor fi absolvenții la final de fiecare ciclu de învățământ, ceea ce nu înseamnă nicidecum scăderea cerințelor pentru fiecare examen de grad. În orice caz, statul nostru nu are obiceiul de a face risipă de resurse financiare în învățământ, așa că teama posibilă a unei inflații de profesori cu gradul I nu ar trebui să ne ocupe momentan atenția. Drept urmare, ne propunem o analiză critică a mentoratului și formării în cariera de profesor pornind de la grila de salarizare, atitudini și competențe noi în chestiuni pedagogice și didactice, informația științifică accesată pe parcurs.

În calitate de profesor din preuniversitar, vechimea – variabilă separată – contează la fel de mult ca gradul didactic obținut prin examen. Cu cât profesorul este mai tânăr când obține gradul I, cu atât salariul său este mai apropiat de cel al unui debutant în învățământ. Diferențele sunt de câteva sute de lei, care valorează ceva semnificativ din punct de vedere procentual doar din perspectiva angajatului. Este evident că statul poate suporta o diferență de cost de 500 de lei între un profesor în vârstă de 35-40 de ani cu gradul I și unul numai cu definitivat de aceeași vârstă, însă cu vechime egală. Sumele diferențiatoare pot ajunge la 1500 de lei, dar nu mai mult de atât, între profesorii veterani, aflați la final de carieră, dar cu grade didactice aflate la poli opuși (definitivat vs. gradul I). Nu există negociere individuală a salariului în învățământul public, ci doar grile de salarizare, care se stabilesc după un singur criteriu, asemănător celui din ceaușismul optzecist: să scădem cât putem de mult costurile cu resursa umană. De altfel, deși originea divizării profesorilor în funcție de grade este legată de motivarea diferențiată a cadrelor didactice și de formarea lor pe măsura competențelor distincte, realitatea e mai degrabă una de control al salarizării, nu de altceva superior acestei categorii contabile. Fără a pune la îndoială necesitatea unei plăți diferențiate, nu înțelegem de ce se pune accentul în continuare pe definitivat, gradul II și gradul I în învățământ din moment ce se pot găsi alte formule de a motiva financiar profesorii în cadrul sistemului de stat. Am putea avea un salariu decent de la început pentru orice cadru didactic, situat la două salarii medii pe economie nete, iar salariile cu adevărat mari să aparțină unei minorități care probează prin rezultate indiscutabile că merită un spor pentru anumite intervale de timp date. În circumstanțele de acum, profesorul debutant, care nu se poate decât cu dificultate întreține individual într-un oraș mare unde locuiește cu chirie, câștigă la fel ca profesorul cu gradul definitiv, gradele superioare adăugând cel mult între 20% și 30% la salariu, considerând o vechime în învățământ egală. Perspectiva de reglare a salariilor din învățământul de stat preuniversitar a rămas blocată în austeritatea ceaușistă a anilor 1980-1989, cu diferența că acum statul a interiorizat abstinența cu forța a ,,omului gras care stă în cârca omului slab” – cunoscătorii știu la cine ne referim – fără să mai promită în viitorul apropiat nimic în plus față de ceea ce deja face.

În ceea ce privește cunoștințele și atitudinile noi pe care se presupune că un profesor le absoarbe de la un examen de grad la altul, aici discuția riscă să alunece ușor în disperare și ieremiade. Oricine este de specialitate poate evalua ecartul de dificultate care există, de exemplu, la disciplina matematică între examenul scris de definitivat și cel de gradul II. Ceea ce se caută la evaluarea pentru gradul II ca dovedindu-se superior celei de definitivat sunt numai câteva noțiuni și artificii matematice mai grele, de final de liceu teoretic, specializarea real, care să ateste o sferă a cunoașterii ceva mai largi. Aceeași situație predomină și-n raport cu partea de didactică, metodică și pedagogie. De prea multe ori – iar acest fapt se poate lejer generaliza fără riscul de a greși – se cască o prăpastie între ceea ce poate învăța un elev mediu român la școală și ceea ce i se cere profesorului acestuia să știe la aceste examene de grad, care sunt concepute fie pentru elevi exemplari și ireali, fie pentru profesori perfecți și inexistenți în realitate, proiecții psihologice ale celor care scriu subiectele. Decuplarea de la potențialul și nevoile acute ale societății românești nu poate fi mai mare și mai sfidătoare decât atât. Pentru ce i se impune unui profesor de limbi străine, care predă în școala primară sau la gimnaziu elemente de bază sau intermediare ale gramaticii și vocabularului, să cunoască – pe modelul comentariilor (de pe vremuri) din literatura română pentru proba de Bacalaureat – câteva opere ale postmodernismului american sau francez atâta timp cât acest profesor nu le predă vreodată elevilor, cu care se presupune că lucrează zilnic, literatura limbii respective? Nici dacă ar preda într-un colegiu național de elită, asemenea delicii intelectuale rafinate nu ar fi ușor accesibile elevului destoinic și deștept din acea instituție. Pentru ce i se cer soluții teoretice mirobolante, extrem de stufoase ca terminologie acceptată, de a preda și a evalua atâta vreme cât însușirile și nivelul elevului, așa cum se prezintă acestea în școală, sunt cu totul și cu totul paralele cu schemele teoretice propuse de pedagogi și metodiști, experți în științele educației ale căror descoperiri ilustre nu au o bază empirică demonstrată și recunoscută public în societatea românească? Acestea nu sunt întrebări nici măcar retorice, ci se doresc semnale de alarmă. De ce creatorii de conținut didactic și științific elaborează metode de evaluare atât de nerealiste putem doar bănui, dar îl lăsăm pe cititor să își imagineze și singur cauzele carenței de eficiență și bun-simț.

Dar să presupunem pentru moment că examenele scrise pentru grade didactice sunt meșteșugit gândite. Ele testează și discern corect între competențe aflate pe trepte de intensitate diferite. Elevii au parte de profesori admirabili, dacă aceștia au promovat cu brio examenele propuse de sistem. Până și în acest caz, tot nu se înțelege de ce aproape aceeași informație științifică, variind doar ca dificultate și pedanterie a subiectelor, se parcurge începând de la definitivat la gradul I. Nu se pricepe clar în ce sens evoluează un profesor între 20-25 și 35-40 de ani. De cele mai multe ori evaluarea nu este doar staționară în materie de inovație a conținutului între gradele didactice dobândite, ci aceasta este fixistă și la scara deceniilor, ca și cum cunoașterea științifică, chiar dacă aceasta este aplicată la un nivel de început sau mediu în sistemul preuniversitar, nici pe departe de frontieră a cunoașterii, ar sta pe loc. Nici această hibă nu este problematizată în vederea pregătirii la zi a cadrelor didactice. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro