A fost sau n-a fost? UE și valul contestatar de la alegerile europene

Pe scurt:

1. A fost sau n-a fost „tsunami”? A fost zdrobită sau confirmată direcția UE din ultimii ani? A rezistat centrul politic sau nu? Depinde cum citim rezultatele. Pentru unii, dreapta a răvășit scena politică în majoritatea democrațiilor UE, pentru alții coaliția centristă are încă majoritatea, deci UE are legitimitatea de a continua politicile de integrare.
2. S-ar putea ca și unii, și ceilalți să aibă dreptate. Pe de o parte, popularii europeni de la PPE, principalul grup din Parlamentul European, au crescut semnificativ, bazându-se și pe o creștere solidă a CDU/CSU în Germania, la 31%, practic mai mult decât toată coaliția de guvernare de centru-stânga a lui Scholz, formată din trei partide. PPE, cu o politică ceva mai evidentă de centru-dreapta decât pe vremea Angelei Merkel, va forma coaliția majoritară la Bruxelles și va da din nou șefia Comisiei Europene. Pe de altă parte, dacă ne uităm la tendințe, da, dreapta necentristă (nu aș spune extremistă) a crescut cel mai mult dintre partidele europene, semnalizând o schimbare a atitudinii multor alegători față de unele politici fanion ale UE din ultimii ani, precum migrația și Green Deal.
3. Presa mainstream greșește folosind excesiv eticheta de „extrema-dreaptă”. Asta enervează oamenii și nu face decât să întărâte și mai mult votul spre dreapta al celor nemulțumiți de tendința în scădere a nivelului lor de viață, în multe țări din Europa de Vest. Votează spre dreapta exact ca frondă politică, pentru a-i vedea umiliți pe cei care îi numesc „extremiști”. Nu oricine critică direcțiile și politicile Bruxelles-ului este de extremă dreapta. Dincolo de „centrul-dreapta” cu care ne-am obișnuit (de exemplu, CDU/CSU sau PPE la nivel european), trebuie să acceptăm că există și dreapta pur și simplu. Giorgia Meloni nu este de extremă-dreapta, oricât s-ar strădui politicienii și jurnaliștii de stânga să o încadreze acolo. Meloni înseamnă dreapta italiană conservatoare și atât. Nu îi includem pe toți în aceeași categorie.
4. Discuția despre centrism (cu versiunile centru-dreapta și centru-stânga), dreapta, stânga și extremele dreaptă și stângă trebuie revizitată și nuanțată. Mai degrabă, de exemplu, are NFP din Franța (Noul Front Popular, cu comunistul Melenchon acolo) atribute de extremă stângă decât Meloni de extremă-dreapta. Bun, o discuție mai complicată este despre RN-ul lui Le Pen și Bardella sau PVV-ul olandez al lui Wilders, dacă sunt la limita dreptei democratice sau sunt clar în extrema-dreaptă. De la Bruxelles, par de extremă-dreapta, știm formulările standard progresiste. Dacă vorbești însă cu francezi și olandezi în carne și oase, care trăiesc din salarii și din mici afaceri de familie, din ferme agricole sau muncă grea la oraș și s-au săturat să finanțeze din munca lor „fantasme ecologiste electrice” și cheltuieli nesfârșite pentru asistați sociali și imigranții ilegali, atunci aceste opțiuni politice nu mai par chiar de extremă dreapta. Votanții partidelor de dreapta ar vrea să vadă guvernele ținând cu ei, cu cei care muncesc, nu cu asistații sociali și imigranții ilegali. Dar pentru cei care trăiesc din muncă, viața este tot mai scumpă și își permit tot mai puține, comparativ cu acum 10-15-20 de ani (din Germania și Franța până în Belgia, Olanda și Austria), în timp ce guvernele progresiste inventează tot mai multe beneficii sociale și „pachete verzi” costisitoare și nesustenabile economic. Lăsați etichetările din birouri, cu extrema dreaptă și iliberali peste tot, și vedeți ce spun oamenii aceia acolo. Sigur că unii sunt extremiști și hateri și trebuie izolați cu fermitate, dar nu toți cei care critică UE sau propun schimbări de politici ale Bruxelles-ului sunt extremiști.
5. De departe, Macron și Scholz au fost cei mai devastați electoral, ajungând în situația stânjenitoare de a conduce primele două mari țări ale UE de pe micul piedestal al unei susțineri populare de circa 15%. Macron-eroul a reacționat impulsiv, dramatic și riscant, dizolvând Adunarea Națională și aruncând Franța și posibil UE în criză politică majoră (zicând că o salvează), în timp ce contabilul liniștit și amabil Scholz se face că nu a observat nimic și încearcă să-și continue guvernarea încă un an, până la alegerile federale din septembrie 2025. Cu „lame ducks” la guvernare la Paris și Berlin, motorul franco-german al UE va trebui să evite pantele și curbele periculose și să ruleze încet prin parcare, până la clarificarea situației în democrațiile lor.
6. Ultima observație majoră este că, odată trecute alegerile europene, trebuie să înțelegem că, din acest moment, marile pericole pentru UE nu vor veni din noile raporturi de forțe din instituțiile europene (unde se va reuși, din fericire, formarea unei noi coaliții pro-europene), ci din capitalele statelor membre, acolo unde toamna care vine ne-ar putea arăta cel puțin patru noi premieri de dreapta ceva mai contondenți în relația cu UE, respectiv în Franța, Olanda, Austria și Belgia, ca să nu mai vorbim de actualele guverne din Italia, Ungaria și Slovacia, cu care deja ne-am obișnuit. Lăsați deci grijile cu Parlamentul și Comisia, aici va fi OK, atenție în anii următori la Consiliul European și Consiliul UE! Ne place sau nu, UE este o uniune de state, nu de cetățeni și de funcționari europeni. Le spun asta inclusiv prietenilor din Republica Moldova și Ucraina, care se văd în UE în 2030. Atenție la schimbările de poziție care pot veni dinspre statele membre, chiar dacă instituțiile de la Bruxelles continuă să le dea semnale încurajatoare privind lărgirea UE la sfârșitul acestui deceniu. Nimic nu poate trece de Consiliul UE, dacă o parte din statele membre nu doresc, indiferent de mersul negocierilor.
7. Întrebarea esențială pentru viitorul UE ar fi aceasta – este valul contestatar din 2024 la nivelul său maxim de potențial sau va crește în continuare, la următoarele alegeri? Dacă, așa cum se speră, creșterea curentului eurosceptic s-a oprit aici, ei bine nivelul actual este încă gestionabil iar UE va supraviețui. Dacă însă creșterea valului nu s-a oprit…

*

A fost sau n-a fost? Nici la aproape două săptămâni după alegeri, nu ne este clar. Ne va fi probabil mai clar pe 7 iulie seara, după alegerile anticipate declanșate riscant de Macron în Franța, și după ce vom vedea la lucru noile guverne din Olanda (foarte curând), Franța (sfârșit de iulie), Austria (după 29 septembrie) și Belgia (negocierile vor dura mult, ca de obicei). Vor face acestea masă critică de blocare a ambițiilor UE sau nu?

Va trebui să vedem totodată cum se va așeza dreapta în Parlamentul European. Unită sau nu? Chiar dacă nu vor fi uniți, vor acționa în comun sau nu? ECR și ID depășesc și grupul SD (Socialiștii) și Renew, ultimele două fiind în scădere pronunțată, ca și Verzii.

Vor colabora până la urmă între ele „doamnele de fier” ale Europei, Le Pen și Meloni (despărțite, totuși, de multe chestiuni importante, cum ar fi poziția față de Rusia), sau coaliția centristă condusă de PPE va avea înțelepciunea de a începe să integreze treptat dreapta conservatoare (italiană și nu numai) în forme gestionabile de colaborare politică la Bruxelles? Sunt semne că AfD-ul german ar vrea înapoi în ID, după ce l-au exclus pe politicianul idiot care a declarat că „în SS erau și tipi de treabă”, declarație care a înfuriat-o electoral pe Le Pen, cum altfel?

Franța este deci pe avarii. Macron ar mai fi putut desigur conduce cu roțile dezumflate câțiva ani, dar a tras pe dreapta. Probabil că are în vedere miza politică nr. 1 dintotdeauna în cea de-a cincea Republică Franceză, alegerile prezidențiale din 2027, și se gândește că trei ani de guvernare ar putea eroda-o pe Marine Le Pen. Dar cu ce preț, pentru Franța și UE, ar fi această predare tactică a guvernării către RN?

Mai există și teza că Macron mizează pe înfrângerea RN în alegerile naționale anticipate, pe motiv de sistem electoral francez cu două tururi. Dar oare este convins Macron că va mai funcționa filtrul tradițional al turului al doilea, împotriva partidului familiei Le Pen? Dacă acum va fi invers, iar în turul al doilea, între un candidat RN și unul al Frontului Socialisto-Comunist, francezii vor alege să vină RN să facă ordine? Nu putem deloc exclude varianta ca RN să câștige și în turul al doilea de la parlamentare, cel decisiv (pe primul, din 30 iunie, îl câștigă sigur), iar tânărul și carismaticul Jordan Bardella să devină premier. Dacă își va rupe picioarele ca alt tânăr-minune al dreptei, austriacul Kurz acum câțiva ani, rămâne de văzut.

În Germania, AfD a crescut din nou. Nu spectaculos, ca la francezi, unde RN a obținut 32%, dublu față de Macron, dar a crescut de la 11% la 16,5% în cinci ani. Așa, așezat, nemțește, continuu. Crește și tot crește. Se vorbea acum câteva luni de 20-22%. A fost mai puțin, din fericire, dar a fost creștere, iar semnalul politic contează. Încercați să vorbiți cu un german care a votat AfD. Nu sunt toți neonaziști rași pe cap și duși cu pluta. Sunt printre ei oameni care trăiesc din muncă, din salarii, din mici afaceri de familie. Cu siguranță nu sunt șomeri și asistați social și nu sunt neapărat nici analfabeții Germaniei, așa cum votanții lui Le Pen nu sunt neapărat ratații societății franceze. Ar fi bine să renunțăm la etichetări simpliste.

În Olanda, Geert Wilders și PVV au ieșit pe locul al doilea, la mică distanță în urma social-democratului Timmermans, dar creșterea PVV este impresionantă față de alegerile europene din 2019, de la 0 la 7 mandate. De departe, cea mai mare creștere.

Creșteri importante ale dreptei și extremei drepte sunt și în Belgia și Austria. Foarte probabil, peste câteva luni îi vom vedea la guvernare, în formate de coaliție.

În România, dezamăgirea este mare, în primul rând pentru că suntem fără soluții politice serioase și credibile. Opțiunea anti-occidentală a crescut oficial la 15+5%, în total 8 mandate de deputați europeni, dar 20% nu este un scor din cale afară de mare, dacă ne uităm în curțile altora. Mai gravă, repet, este concluzia că nu avem cu ce partid să votăm iar dacă statistic raportăm 80% mandate pro-europene la Bruxelles, este pentru că aici îi includem pe pro-europenii Tudose, Firea, Grapini, Manda. Asta este.

Tabloul final al alegerilor europene se va completa atunci când vom vedea la lucru noua coaliție și noua formulă a echipei de conducere. În principiu, nu ar trebui să ne arătăm îngrijorați de Comisie și Parlament, lucrurile vor merge mai departe în aceleași linii mari, cu ajustările și corecțiile necesare la unele politici ale UE care au nemulțumit. Bun, au ratat ieri un consens-fulger privind numirile, dar asta numai pentru că au greșit tactic și stilistic, cei mari neglijându-i pe cei mici și punându-le în față varianta negociată de greii UE. La fel s-a întâmplat și în 2019, dar atunci Macron era puternic și i-a mers. Acum Macron e slab în țara lui și trebuie să respecte pe toată lumea la UE, el reprezentând un partid micuț, în declin. – Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro

VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB.