Această spaimă numită anxietate

​Nu e om viu să nu fi simțit groaza că trebuie să iasă în lume. Și acolo afară, să țină piept temutei lumi. Groaza creaturii că trebuie să își facă debutul în necunoscut, să își zidească căsuța, firea, sinele, autonomia, să perseverseze în mijlocul haosului ori prea vast, ori prea oprimant e atotprezentă. Cum Dumnezeu să nu ți se taie picioarele? În necunoscut te așteaptă propria singurătate. În necunoscut te așteaptă noi neputințe. Mai bine aici, cu vechile și familiarele neputințe. Aici unde exist cu chiu și vai, dar chiul și vaiul au granițele lor bine bătătorite. Afară e mult mai greu.

Afară ți se cere să exiști în condiții exterioare, potrivnice ție. Doamne, ce bine e să exiști in condiții propice ție. Să nu te pască niciun pericol. Să nu te solicite nicio cerere. Să nu te jeneze, să nu te lezeze, să nu te jignească nicio condiție externă, străină ție. Ce bine e să fie totul una și aceeași substanță cu tine însuți. Înăuntru e cel mai bine. Mai bine înăuntrul tulburării de anxietate generalizată decît afară, în lumea înconjurătoare. Mai bine în capul înfricoșat și ostenit decît între semeni, între colegi, decît în alt oraș, decît în altă relație, decît afară în libertate. Afară nu există libertate, afară există expunere. Asta înseamnă afară în primul rînd – așezarea ființei mele la vedere, supunerea ființei mele la pericole, frustrări, solicitări și deziluzii. Afară sunt gol. Vreau înăuntru. Afară voi fi înghițit și mai rău de viu. Mai bine să fiu înghițit de viu dinăuntrul anxietății mele înfrigurate. Mai bine să îmi zvîcnească pieptul, mai bine să mi panicheze inima, mai bine să mă ascund, mai bine să evit la nesfîrșit, mai bine să fug decît să rezist în lume. Mai bine aici, după gratii. Mai bine aici, în mica mea închisoare pe care o știu pe de rost, aici unde oprimarea s-a convertit de mult în gardian și se au ca frații. Mai bine în certitudinea neputinței decît acolo în incertitudinea posibilității.

Groaza că mîine trebuie să merg iar la jobul cel nou. Posibilitatea pură ce bîntuie această noutate din viața mea mă face să mă cîrcesc. M-aș face mic pînă la inexistență. Ce bine e să fii nimic. Pe nimic nu îl paște pericolul. El nu trebuie să se întemeieze pe sine. Colegii aceia noi și groaznic de străini. Locul acela nou. Cît de nefamiliar și ostil e noul. Cît de amenințătoare sunt legile nenumite care îl guvernează. Puterea uriașă a celorlalți. Și slăbiciunea mea. Această străinătate numită realitate exterioară (mie). Superiori, reguli, manageri, tați, mame, colegi, cerințe, task-uri. Imprevizibilul. Incertitudinea. Toate nu fac decît să (mă) înghită. Realitatea exterioară e tiranică. Această tiranie numită viață. Nu pot, strig disperat în sinea mea. Nu sunt echipat! Ei sunt mai tari la existență (la existat) decît mine. Ei pot! Ei știu ce au de făcut. Ei sunt competenți la existat. Ei știu să prospere, să reziste condițiilor implacabile și să nu fie striviți. Ei au apetența supraviețuirii. Eu nu pot să supraviețuiesc singur în lume. Eu nu fac față autonomiei. Renunț, vreau înapoi.

Înapoi unde?

Înapoi la odihnă. Mă simt ostenit. Cum o fi locul acela în care nu te mai temi? Cîtă dulceață e în lipsa fricii. Cum o fi să nu te temi?

În anxietate stai să fii mîncat de viu. În anxietate preconizarea și anticiparea anihilării consumă tot (toată cărnița ontologică). Nu mai urmează nimic. În așteptare se topește ființa. Anxietatea e anticamera finală. După anxietate nu urmează adevărata groază fiindca adevărata groază e tocmai anxietatea. În camera de așteptare te ia naiba (neființa). În anxietate nu poți trăi autonomia de sine. Nu poți fi. Fără bază, rătăcești într-o permanentă Străinătate. Nu există familiar care să iti dea siguranță existențială. Ești singur într-o lume străină și ostilă.

– Nu am veleități de a supraviețui, îmi spune un pacient. Nu am experimentat prea mult independența. Mi se pare că folosesc o unealtă foarte rară (un aparat foto) la presat flori.

– Adică, îl întreb?

– Nu îl folosesc la capacitate maximă.

– Și lucrul acesta este dureros?

– Da, că simt că nu îmi ating potențialul.

Pacientul meu exprimă perfect cum anxietatea împiedică afirmarea ființei omului. Ne trebuie ceva dîrzenie ontologică ca să nu ne irosim. Ca să nu folosim unealta cea rară la presat flori și plante. Sau cine cine, poate că e o formă supremă de grație să nu te zbați în continuu, să nu activezi ca nebunul în cîmpul realizării, actulizării, îmbunătățirii. Poate are și chinul meritul său.

Anxiosul nu are o relație reală cu viitorul. Nu se mișcă înspre el, ci stă locului, de unde îl anticipează în permanență fiindcă îl consideră amenințător iar pe sine neputincios. Anxiosul e un individ captiv într-un prezent care nu se termină niciodată fiindcă se raportează la un viitor în care nu îndrăznește nicicum să pătrundă. Nici pe cal, nici în căruță. Nu merg la întîlnirea aia c-o să mă fac de rușine. Nu o îmi zic părerea fiindcă ceilalți o să mă privească dezaprobator. E groaznic să îți tremure vocea. O să mă fac de rîs. O să își dea seama că nu sunt bun de nimic. Și uite așa, anxietatea dă naștere marelui evitant. Bravo, evitantule, patria ta e anxietatea! Sigur, evitarea îl salvează de viitor. Evitarea desființează acea întîlnire preconizată a fi umilitoare și distructivă. Evitarea desființează viitorul. Dar viitorul nu poate fi desființat, el stă să vină (fără încetare). Desființată cu adevărat, din păcate, e participarea noastră, deschiderea noastră reală către realitate. Evitarea și fuga desființează pozitia noastră personală în lume.

Evitarea e perfidă. Mă scapă de acțiune, dar nu mă întregește. Fuga și evitarea (aceste surori gemene ale anxietății) aduc o răsplată dulce-amară. Dacă evit, scap de povara care mi se arată în perspectivă. Această evitare e întărită prin consecințele ei. Dar evitarea mea nu anulează (problema) și nici nu o rezolvă. O lasă acolo nerezolvată și întoarce privirea de la ea. Lucrurile continuă să se petreacă și cînd îmi întorc privirea de la ele. Ca orice întărire negativă, evitarea aduce roade pe căi clandestine. Îmi potolesc angoasa ca un bișnițar. Îmi potolesc frica împrumutîndu-mă de la cămătari. Condiționarea operantă (așa o numesc behavioriștii/comportamentaliștii) merge pe legea efectului. Dacă rezultatul e satisfăcător, o s-o fac iar. Și iar. Dacă rezultatul e satisfăcător, repet acțiunea. Dacă evitarea îmi aduce o liniște de moment, o să evit iar. Și iar. Voi trăi din aceste liniști de moment. O să trăiesc (psihic) de pe-o zi pe alta. Evită și mîine ce ai evitat cu succes azi. Ehe, nu stau chiar degeaba, pun și eu osul la propria mea întemnițare. Cooperez cu sabotarea și îi dau numele meu: autosabotare. Cum spuneam, rezultatul meu (obținut prin fugă sau evitare) o fi el valoros (e bine să scap de-o grijă: nu pot să fac chestia aia, așa că renunț), dar nu e muncit. Nu am niciun merit în liniștea asta temporară pe care am obținut-o evitand viitorul amenințător. Liniștea mea e pe bază de împrumut. Și dobînda liniștii împrumutate crește, crește și depășește toate posesiunile mele reale. Dacă evit locul acela, dacă evit confruntarea aceea, cu siguranță că evitarea o să se generalizeze, pe lîngă situația x, o să evit situația x1, și situația x2, și x3… și uite așa o mă trezesc înconjurat din toate părțile, afundat în datorie (psihică). Sunt pîrlit. Izolat pînă-n gît. Și cu anxietatea (tot) la ușă: cioc, cioc. Am evitat cu succes orice ofertă de viață … și n-am scăpat. Nu am dobîndit nici cea mai mică libertate. Am impresia că sunt totuși liber să evit. Îmi spun “Nimeni nu mă poate obliga să iau parte la o realitate neplăcută”. “Rămîn acasă”. “Nu mă duc”. “Nu mă duc la examen.” “Nu mă duc la concurs”. “Nu mă duc la întîlnire”.

Nu mă duc c-o să mă certe și nu suport sentimentul ăla de vătămare. Nu îmi zic părerea că o să rîdă de mine și o să mă respingă. Respingerea e intolerabilă. Stau acasă. De acord, spune clinicianul. Dar să spunem lucrurile pe numele meu: Stau în temniță. Ce-ți trebuie ție viitor, cînd ai frica asta care să îți țină companie? Mai bine în frică, decît afară. Afară nu are margini. Frica are margini. E din cap pînă în picioare. E pielea ta cea de toate zilele.

Evitantul timid suprainvestește lumea. El este prins între anticiparea anxioasă și visarea idealizantă. O atitudine se soldează cu evitare, cealaltă cu deziluzie. Cu cît evită mai mult, cu atît cade în visare mai tare. Fie se retrage pe margine (în indecizie), fie se aruncă în imaginație. Vorba unui pacient “Abia așteptam să plece de lîngă mine ca să pot reveni la ea cea din imaginație”. Prezența ei reală îl intimida și îl crispa. Plecînd de lîngă el, el se putea destinde și putea interacționa cu ea pe calea reveriei. Dar realitatea e suprainvestită în ambele cazuri. Să crezi neîncetat ca trebuie să treci testul lumii, să te ridici la înălțimea ei (cînd lumea de fapt nu are nicio înălțime) ca sa nu fii respins și ridiculizat, înseamnă să pui prea mult preț pe criteriile celorlalți. Timidul e e profund convins că nu poți fi timid & competent social în același timp (“Eu sunt în esență neinteresant, lumea va vedea prin mine și cînd vedea prin mine, va descoperi că nu am nimic de oferit, cand va descoperi ce impostor sunt, mă va respinge și mă va pune la punct și va fi firesc sa procedeze așa”, “Dacă mă plac, mă plac fiindcă si-au facut o impresie greșită, nu pentru ca eu pot fi plăcut”). Mult imaginata și proiectata respingere critică îl împiedică să acționeze în realitate.

Abordarea cognitivă analizează procesarea anxietății. Cum procesează individul anxietatea? Pasul 1: Mediul înconjurător (interior) e scanat după indicii de amenințare. Pasul 2: Instalarea comportamentului de căutare a siguranței. Între stimul și acțiune se interpun convingerile individului hipervigilent. Indivizii anxioși au o afinitate pentru amenințare. Ei manifestă o atenție selectivă, în tulburarea de panică, de pildă, senzația fizica (pe baza schemelor mentale) e interpretată în concordanță cu schema amenințării: “Palpitațiile sunt semne că voi avea un atac de cord”. “Mîna amorțită înseamnă că am o tumoră cerebrală”. “Senzația asta de greață… o să îmi fie rău, o să vomit.” “Emoția asta puternică… o să mă facă să îmi pierd controlul… o să înnebunesc”. Vedem că dincolo de senzația fiziologică primară, stă mintea care interpretează această fiziologie, amplificînd-o: ea pune amprenta de alarmă pe aceste senzații și le transformă în atac de panică. Atacul de panică e al minții. Mintea catastrofează “valoarea” informațională a stimulilor interni.

Schemele cognitive (faimoasele ustensile ale cognitiviștilor) tematizează vulnerabilitatea personală (“Sunt slab. Nu voi fi în stare să fac față unui eveniment negativ”), intoleranța la incertitudine (“Dacă pot reduce îndoiala și temerile cu privire la situația negativă, ii voi face față mai bine”), metacogniția îngrijorării (“Dacă mă îngrijorez, înseamnă că mă aplec asupra problemei”, “Dacă situația ar fi controlabilă, as putea să îmi controlez și eu gîndurile”) și amenințarea: individul anxios crede că evenimentele negative care îi pot amenința viața sunt mult mai probabile în cazul lui decît în cazul altora. Individul anxios crede că dacă va trece printr-un eveniment negativ acesta va avea un efect catastrofal asupra lui. “Dar dacă…”.

Sunt slab, neajutorat, inadecvat și nu am resurse personale să fac față unei lumi amenințătoare și ostilă mie.

Cum pot face din ceva inevitabil ceva promițător și neamenințător? Numai și numai mergînd țință spre acel inevitabil viitor. Cu cît mă îndrept spre el, cu atît fac parte din el, cu atît îmi fac o idee mai clară despre el, cuatît am un acces nemijlocit (REAL) la acest viitor. În afara acestei interacțiuni, nu îmi pot face o idee clară (pragmatică). În afara acestei interacțiuni, am doar o intuiție și o poziție vagă. E fix ce îi trebuie anxietății: vagul, nedefinitul: “Dar dacă…”?

Pacienta mea L. se teme să iasă afară din casă. Îi dau dreptate, e plin de lupi în cartierul Tudor:

– Dar dacă o să ieși seara prin cartier și o să te atace lupii sau panterele care stau cocoțate pe bancomate și se furizează printre magazine alimentare?

– Nu înțelegi că mi-e frică?! Cum să ies in cartier dacă mi-e frică?

– Frică de?

– Că o să mă sufoc de la atîția oameni și o să fac un atac de panică! O să îmi pierd cunoștința, o să leșin și o să ajung la spital! Măcar să mă asigur că am lenjerie curată.

– Păi, iată, pantera e leșinul. Nu îți rămîne decit să ieși in cartier și să leșini. Și cînd leșini, mă suni urgent!

– Pe bune, nu îmi vine să rîd… Cum, Doamne iartă-mă, să te sun daca sunt leșinată?!

(Zîmbim amîndouă)

– Frica ne mănîncă de vii dacă nu rîdem de ea.

– Știi care e părerea mea?

– Care?

– Ești sigură că vrei să o afli?

– Da, m-am obișnuit să am un psiholog care nu îmi ține niciodată partea.

– Adică un psiholog care nu îți cîntă în strună. Un psiholog care nu îi cîntă în strună fricii tale.

– Deci?

– Cred că îți convine să îți fie frică. Așa poți să spui: eu sunt cea care moare de frică. Măcar ai acest sentiment care îți dă certitudine: știi cine ești. Dacă ai da drumul fricii, cu ce ai rămîne? Ce ești dacă nu mai ești cea fricoasă? Să nu îți fie frică înseamnă să nu îți pese de tine. Dacă mi-ar păsa de tine, aș înțelege că îți este imposibil să ieși din casă, nu-i așa?

– Da.

– Dacă cei dragi te-ar iubi cu adevărat, ți-ar vedea frica, neajutorarea, lipsa de speranță și nodul în piept. Dacă renunți la nodul in piept, renunți la singurul obiect care certifică că tuexiști. Dacă nu îți mai e frică, ce-o să îți mai poarte de grijă? Măcar gîndul la spaimă e ca o prezență. E ca o haină care îți ține de cald. Paltonul îl poartă spaima. Un viitor fără amenințări e ca o prăpastie fără fund. E ca un loc pustiu în care nu ți se acordă nicio importanță. Un loc pustiu în care nu contezi. Daca ți-e frică, înseamnă că îți pasă de ține. Izolîndu-te în casă, îți ții partea: tu ești cea care moare de frică, cineva trebuie să ia în serios această frică, nu? În frică lucrurile sunt sigure și cărarea e e bătătorită: pe acolo N-O să mă duc, pe dincolo N-O să mă duc. O să mă duc pe numai pe-aici, pe fîșia aceasta foarte îngustă și sigură. Posibilitățile sunt nesfîrșite și se învecinează atît de strîns cu nesiguranța. Dacă o să cazi în propria ta libertate ca-ntr-o prăpastie fără fund? Frica știe ce are de făcut.

– Ce are de făcut?

– Frica are de făcut un singur lucru: să îi fie frică. Ce remediu mai bun împotriva incertitudinii decît frica de incertitudini? Cum incertitudinea poate imbrăca forme infinite și cum frica e numai una, înseamnă ca avem o soluție unică la o infinitate de situații: să îți fie frică de tot. Gata, ai scăpat!

Clinicienii observă că atunci cînd pe pacient îl doare ceva, anxietatea lui dispare. Tulburarea de conversie. Îmi amorțește mîna. Mă doare la inimă. Mă doare rău spatele. Simptomul e anxietate într-o formă structurată. Boala mă scapă de ieșitul ăla în lume de care spuneam la început. Mă absolvă de responsabilitate. Cum să mă descurc în lume, nu vezi că îmi amorțește mîna, că nu pot să respir, că am palpitații? Boala îmi conferă protecție. În boală sunt la adăpost de lumea reală. În plus, simptomul de conversie îi permite anxietății să se localizeze într-o zonă bine definită. În loc de frici vagi și conflicte interioare nelămurite, o durere clară și precisă. Odată cu durerea, mă localizez și eu. Uite, ăsta sunt eu. Ăsta e locul meu în lume. Degetul amorțit, durerea de piept, atacul de panică. Odată cu restrîngerea suferinței (nevrozei) la un punct bine definit, apare și soluția. Durerile de burtă, de spate, de inimă au rezolvare. 1) sunt reale (palpabile), pe cînd anxietatea nu e niciodată palpabilă iar eu pot să fac figură de fals bolnav, 2) îmi dau siguranță (ele se pot rezolva și dacă găsesc leac pentru vintre, sunt vindecat). SImptomul aduce anxietatea (= frică fără obiect) în realitatea comună. O obiectivează. Obiectivînd-o, o legitimează.

Cînd îi spun pacientei mele că o înțeleg de ce nu vrea să iasă afară, prin cartier, fiindcă sunt lupi, zîmbește, dar recunoaște că nu îi convine atitudinea mea. Îi minimalizez frica. I-o arunc în derizoriu. Cît timp e vagă, ea pare înfricoșătoare. Mi-e frică de mor, dar nu știu de ce. Cu cît e mai înfricoșătoare, cu atît e mai legitimă iar fricosul e mai demn de milă. Umorul însă desființează compătimirea. Umorul e de la egal la egal, nu de la fricos la salvator. Cînd spun de lupi, frica aceea vagă și generalizată trebuie să facă un pas înapoi și să își recunoască catastrofarea.

Cînd copilul mic se confruntă cu apariția unui nou frate și părinții lui îl trimit la bunici pentru cîteva luni, la sosirea mamei cu noul născut, copilul dezvoltă o frică “nejustificată” de tractor. Groaza aceasta de tractor îi permite copilului să fugă în brațele ocrotitoare ale mamei unde își găsește alinare. Și atunci înțelegem că la baza fricii nu stă tractorul, ci frica de pierdere a iubirii părinților. Dacă părinții înțeleg că nu tractorul e de vină, ci sentimentul de izolare sau respingere pe care îl trăiește copilul cel mare, pot îmbrățișa această temere, demonstrîndu-i că e nejustificată. Dedicîndu-i-se copillului, frica de tractor dispare. Oricît l-ar fi expus pe copil tractorului, anxietatea reală nu ar fi fost supusă extincției, ci s-ar fi mutat asupra unui alt obiect. Dar această deplasare a fricii nu e specifică numai copilului mic. Oricît as expune-o pe pacienta mea “lupilor” din Tudor, nu o s-o “vindec” de anxietate. Frica ei de a ieși în cartier ține de o frică mult mai mare. E o frică născută din atașamente problematice, din nesiguranțe cronicizate în timp și e o frică născută din frica ființei pe care o paște (dintotdeauna) neființa, vorba existențialiștilor. Ca să scape de frică nu e suficient să iasă în lume. E nevoie să coboare înăuntrul ei. În subterană, în prăpastie ca Prîslea cel voinic, în burta rechinului ca Pinocchio.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro