Acum 76 de ani, lumea intreaga era socata de tragedia din Vinerea Mare;

18 aprilie 1930 a fost o zi de vineri – Vinerea Mare de dinainte de Pasti. In micuta biserica din lemn din satul Costesti, judetul Arges, preotul si multimea de enoriasi se pregateau pentru slujba de Denie. Sa fi fost ora sase seara, cand s-a intamplat tragedia. 118 copii – aproape toti copiii satului – au pierit in cumplitul incendiu care a cuprins si a mistuit, in cateva minute, bisericuta.

Virgil Ionescu avea, atunci, sapte ani, acum are 83, dar amintirile acelei seri sunt vii, ca la inceput. Acum, continua demersul inceput de tatal sau pe langa Patriarhie: vrea sa obtina martirizarea celor care au pierit „in” si „pentru” credinta, la Costesti.

In 1930, biserica din Costesti avea deja o varsta ce depasea veacul. Construita numai din barne de lemn, isi primea credinciosii in numai 24 de metri patrati. Nu avea usa, ci numai tocul de la usa, lat de 60 de centimetri, cat sa treaca o persoana. Ferestrele erau inguste si ferecate cu gratii de metal.

In seara aceea, inainte de slujba, satenii au discutat cu preotul, incercand sa-l convinga sa tina slujba afara. Ei erau aproape 200 de oameni, biserica era foarte mica. S-a ajuns la un compromis: in biserica aveau sa stea numai copiii – elevi de scoala primara si elevi de liceu, cel mai mic, o fetita de numai opt ani – iar parintii si bunicii sa stea afara.

Virgil Ionescu isi aminteste bine de 18 aprilie 1930… Slujba incepuse de cateva minute. Dascalul a aprins o lumanare si a asezat-o in sfesnic. Flacara, la inceput plapanda, a crescut si a aprins o coroana din celuloid ce statea deasupra sfesnicului. Focul a fost stins iute de dascal, strivit in batai din palme, starnind zeci de scantei.

Una singura s-a inaltat si a patruns, printre crapaturi, in podul bisericii, locul unde erau stranse, de ani si ani, coroanele vechi. In cateva clipe, podul era in flacari – incendiul a izbucnit violent, „ca si cum ai turna gaz in soba” – iar, inauntru, copiii nu banuiau nimic.

La inceput a fost fumul – ine-cacios, otravitor – care i-a invaluit, asfixiindu-i, lesinandu-i. Asa erau de multi, incat nu aveau loc sa cada. A urmat panica, o panica ingrozitoare, care i-a ucis pe toti intr-o biserica fara usa, din care se puteau salva lesne, fara exceptie.

Cum asa, de ce nu au iesit prin deschizatura aceea, fie ea si ingusta?, vine intrebarea fireasca.

„Primii care au realizat ce se intampla au fost cei de afara, parintii, povesteste in continuare Virgil Ionescu. Ei s-au imbulzit la usa, incercand sa intre, sa-si salveze copiii. Ei se impingeau sa intre, copiii se chinuiau sa iasa si nu reuseau, tocmai din cauza parintilor lor, care le blocau iesirea. Au murit toti, 118 copii, tot tineretul satului”.

Fara scapare

Singurul dintre cei de afara care a reusit sa intre si sa iasa, apoi, a fost Dumitru – cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei Ionescu. Inauntru avea trei frati, iar cel mic, Virgil, era acasa pedepsit de mama, pedeapsa care l-a salvat.

Dumitru a dat cadavrele de la intrare la o parte si a intrat in biserica, cautandu-si disperat fratii. A apucat sa-l vada pe preot, prabusindu-se, ultimul, cu fiul sau mic in brate si Evanghelia la piept. Acum nu mai era nimeni in picioare, numai un morman de carne de om arzand. Dumitru a fugit spre ferestre si s-a straduit sa smulga grilajele.

Carnea palmelor a ramas acolo, sfaraind pe metalul incins. Fumul il ineca, iesirea parea de neajuns, cand turla bisericii s-a prabusit. Barnele grele din lemn in flacari l-au lovit in spate, stergandu-i ceafa. Dumitru a fost „scuipat” afara cu cinci cadavre in brate. Cu arsuri grave, Dumitru a mai trait doua luni. Printre cei morti era si Ilarie, rasfatatul familiei Ionescu.

Elev eminent la Liceul Militar din Cernauti, Ilarie urma sa fie ales pentru a-si continua studiile la Palatul Regal. Avea numai 16 ani.

Martor ocular

Biserica ardea, consuman-du-se incet ca o lumanare. Afara, pe iarba, parintii isi plangeau copiii. Iata cum povesteste scena un martor ocular al tragediei, ziarist la „Universul” (numarul din 24 aprilie 1930 – n.r.): „O femeie isi pierduse toti cei cinci copii ai sai. Aliniase cadavrele pe iarba, in ordinea varstei. Iaca pe Ancuta, spunea ea, asta e Marioara, el e Nicolae.

Ancuta nu avea cap, o bucata din sira spinarii esia din gulerul bluzei. Marioara avea numai craniul. Nicolae avea teasta capului sparta, fara creer. Si femeia se silea, in halucinatia ei, sa dovedeasca cu fotografiile aduse de acasa ca aceia si nu altii sunt copiii ei”.

In Costesti, la putin timp dupa cumplitul incendiu, a urmat un val de sinucideri. Parintii isi pierdusera cate patru, cinci copii si se considerau vinovati. „Dupa foc, tata a luat pistolul si a plecat in padure sa se impuste. In ziua aceea, de dimineata, fratii mei se razgandisera, nu mai vroiau sa mearga la biserica.

Tata a venit de la restaurant, cand a auzit clopotele bisericii, i-a imbracat si i-a trimis pe toti la slujba. I-a trimis la moarte. Pana la urma, a trait pentru Dumitru, sa-l ingrijeasca”, spune Virgil Ionescu. Apoi isi aminteste cum a scapat el: „Eu eram mic atunci si faceam taraboi ca vreau si eu la biserica. Mama s-a suparat, mi-a dat doua la fund si m-a inchis in grajd”.

Blestem divin?

Din biserica nu a mai ramas nimic, a fost rasa de pe fata pamantului. Un obiect insa a ramas intact, un obiect din hartie: Sfanta Evanghelie. S-au facut multe speculatii, s-au gasit motive, unele firesti, altele nefiresti, pentru explicarea catastrofei.

Singura ipoteza care a dainuit este legata de religie si despre ea vorbeste Virgil Ionescu: „Pe vremurile acelea se obisnuia ca, in anii secetosi, sa vina in satele afectate un sobor de preoti de la Patriarhie cu moastele Sfintei Filofteia. Preotii oficiau slujbe in camp, iar cand ii apuca seara prin vreun sat innoptau, impreuna cu sfintele moaste, in biserica locului.

Chiar cu un an inainte de tragedie, in vara, moastele au stat in biserica din Costesti. Se povesteste insa ca, dupa ce au plecat de la noi din sat si au ajuns inapoi la Bucuresti, preotii insotitori ai moastelor au observat ca fusesera furate doua salbe din aur aflate alaturi de relicvele sfinte. Dumnezeu s-ar fi suparat tare pe satenii din Costesti si i-a pedepsit, luandu-le copiii”.

Putin dupa si in prezent

Tragedia din Costesti a facut inconjurul lumii. Au venit ajutoare din toata tara, din toata Europa, din Statele Unite ale Americii. Regina Maria si principele Mihai au venit la inmormantarea celor disparuti, iar doamna de onoare a Majestatii Sale, Simone de Lahovary, s-a ocupat personal de starea lui Dumitru, singurul supravietuitor.

Simone de Lahovary coresponda cu Maria, mama lui Dumitru si a lui Virgil, trimitandu-i regulat vesti de la Paris, locul unde era tratat – din dispozitia Reginei Maria – fiul Mariei Ionescu. Presa vremii – „Realitatea ilustrata”, „Adevarul”, „Dimineata” – a surprins atunci imagini cutremuratoare de la nenorocirea din Vinerea Mare.

O capela a fost construita pe locul in care a fost biserica arsa. A fost construita si o biserica noua, din caramida. Virgil Ionescu continua acum demersul inceput de tatal sau pe langa Patriarhie: vrea sa obtina martirizarea celor care au pierit „in” si „pentru” credinta la Costesti.

Si un alt aspect interesant: in partea locului s-a impamantenit o vorba-blestem, despre provenienta careia putini tineri mai stiu. Vorba asta suna cam asa: „Sa traiesti, ca popa din Costesti!”.