Adevarul minciunilor (de Iulian Comanescu)

Basmele si povestile culte sunt, prin definitie, ceva arhaic si incremenit in cartile copilariei, dar zapaceala informationala in care ne balacim ne deturneaza atentia de la istoriile care se spun chiar in tara noastra si aproape sub ochii nostri (neatenti), in timpurile noastre.

Cam in aceleasi vremuri in care noi scriem aceste randuri, la hipodromul din Ploiesti se intampla lucruri ciudate: caii de sex barbatesc (ca in curse nu alearga iepele?) se imperecheaza intre ei.

Iar asta nu e nimic, daca ne gandim la faptul ca sub un viaduct din Ploiesti a fost prins un sofer masturbandu-se. „Prins” e impropriu spus, fiindca onanistul invederat (deja) si inveterat (de mult) a facut ce-a facut si s-a fofilat pana la Ramnicu Valcea, unde, sub un alt viaduct… si fara nici o balerina langa el…

De aici, a ajuns intr-o gazeta locala, pentru a fi preluat, ca intr-o partida de biliard, „cu manta” (bietele viaducturi), din nou, de presa centrala. Care cita de data asta, ca autoritate, gazeta locala.

Cam tot prin acelasi leat, controlorii RATB, pe care nici eu, nici tu, cititorule, nu i-am mai vazut de mult fiindca ne-am luat masina in leasing – o alta poveste si asta – au prins in tramvai, pe scaunele alea mono din mijlocul vagonului, o gaina fara bilet. Vietuitoarea a fost amendata, desi nu era, saraca, vinovata de infractiune.

Vinovat era taranul care a urcat-o in autobuz, n-a taxat decat un bilet si s-a descotorosit de ea, la vederea controlorilor. Sau era tramvai?

Prea putin conteaza. As putea sa va mai spun despre gaina care naste pui vii, dar e o poveste prea cunoscuta pentru ca sa o adaug aici. Sau ca sa mai fie poveste. Ati priceput unde bat: prin 1992, Ion Cristoiu a dat drumul unei gazete pe nume „Evenimentul zilei”, care relata toate cele de mai sus.

Gazeta ajungea in scurt timp la tiraje astronomice (600 de mii de exemplare), in anii in care si ziarele feseniste, si cele taraniste erau in picaj. Intelectualitatea constipata isi dadea ochii peste cap, iar publicul neintelectual jubila.

Ramas azi fara iepuri in joben, batranul magician al zatului, calandrului, quadratului si ramei impunea, in rasparul onorabilitatii, o publicatie vie, distractiva, mincinoasa, deocheata si insolenta. S-a spus despre el ca a umplut presa de sange, crime si violuri. E atestat istoric ca a impus din nou forma stirii telegrafice, fara carcei anticomunisti sau bale pro-Iliescu.

Insa mie, unuia, fabulos mi se pare felul cum Cristoiu a exploatat… fabulosul.

Gaina cu pui vii, soferul de sub viaduct si caii din Ploiesti sunt doar cateva personaje din basmul vesel, sadic si acultural al lui Cristoiu. Lor li se adauga vaca din Spania, care s-a sinucis aruncandu-se intr-o rapa fiindca a fost violata de un magar. Si tanarul din Iasi care a ajuns la spital fiindca a vrut sa omoare un tantar.

Iar asta, nu pentru ca tantarul a ripostat, ci fiindca peretele era de carton, iar tanarul a cazut peste o pereche care facea sex in apartamentul alaturat si a mancat o bataie sora cu moartea si matusa cu ghipsul.

Si asa mai departe, la infinit. Sau cel putin vreo cativa ani.

Pare ciudat ca atatea gogomanii au vazut „lumina” tiparului. Pare la fel de ciudat ca le-a citit cineva. ?i cel mai ciudat pare ca dumneavoastra, publicul select de „Dilema”, le cititi acum cu un zambet in coltul gurii. Dar nu e asa.

Cum ne invata McLuhan, mediul e mesajul. Aceeasi stire, intamplare, imagine inseamna altceva daca e mutata din ziar la o televiziune de acolo la o revista glossy, iar de pe un glossy, pe Internet. Dar – am mai spus-o undeva – mediu de comunicare nu inseamna musai ceva concret: o foaie tiparita, un ecran TV sau deja mai putin palpabilul Web.

Medii de comunicare au fost, la limita, si sezatoarea, si snoava, si bancul, si zvonul securist. ?i cronica, gustata in epoca nu numai in ipostaza moldoveneasca, a lui Ureche, Costin si Neculce, ci si in cea „tabloida”, „barfitoare”, a muntenilor mai putin iubiti de istoria literaturii, dar mai savurosi prin epitet si gogosile calomnioase pe care le vindeau.

Avem prin urmare o serioasa traditie a neseriozitatii, un sol fertil pentru intuitia de acum vreo 14 ani a lui Cristoiu. Cred – e drept, fara studii care sa-mi confirme impresia – ca nimanui nu-i pasa de gradul de adevar al povestilor din „Evenimentul zilei”, versiunea unu.

Cred ca toata lumea se distra, fara sa-i pese prea mult de faptul ca „Evenimentul” le vindea gogosi sau de criteriile de adevar de sorginte anglo-saxona din presa serioasa: doua surse independente si credibile si asa mai departe.

Dar, pana la urma, specificul romanesc nu e nici chiar atat de specific. Cine se scandalizeaza de „teatrul sangelui” (sau al fabulosului, cred eu) pus in scena de Cristoiu in anii ’90 se poate documenta in materie de legende si mituri urbane sau poate rasfoi un tabloid strain. Gogosi se vand peste tot.

Specialistii finlandezi sunt foarte prolifici in sondaje, sursele-bine-informate-care-doresc-sa-si-pastreze-anonimatul vorbesc la mobil de rup cu ziaristii si-asa mai departe.

Singura care nu pare a se simti prea bine e ordonanta neagra a generalului Washington, despre care Mark Twain a descoperit pe la sfarsitul secolului al XIX-lea ca a murit de vreo 20 de ori prin diferite gazete americane, la intervale de zeci de ani.

Iar cercul se inchide chiar in anii ’90, cei in care Cristoiu scotea pui vii din joben. In aceiasi ani, presa occidentala a inceput sa pedaleze puternic pe concepte de tipul info-tainment-ului, tabloidului sau al asa-numitelor „new news”. Exemplul citat de manualele de comunicare este cel al lui Bill Clinton, care se lanseaza in campania electorala cantand la saxofon.

Sau, daca vreti, in termeni epici, deturneaza fabula catre o alta morala. Asa ca nu e cazul sa ne mai rusinam de gaina cu pui vii, chiar daca nu avem nici motive sa fim mandri. Heraclit, Apostolul Ioan si Hegel ne invata ca daca nu s-ar povesti, n-ar fi.