Admirabilii necunoscuti (de Razvan Exarhu)
Am intalnit o doamna in varsta in cel mai nepotrivit loc in care poti incepe o conversatie de politete cu o persoana trecuta de o anumita suma de ani, adica in sala de asteptare a unui cabinet stomatologic.
Era destul de incovoiata de ani, folosea un baston, parea usor ametita de tratament si cred ca si de pret. Desi avea multe motive sa semene cu toti pensionarii acriti si ipohondri din lumea intreaga, zambea si fara sa fi inhalat gaz ilariant. Am purtat o conversatie adorabil de aberanta, pornind de la o jachetica a carei maneca stanga se ferea sa fie imbracata.
M-am oferit sa o ajut, m-a refuzat multumindu-mi si a invins finalmente jachetica. Am discutat apoi despre cat de docila a fost pana la urma, despre cat de mult se zbat altele si cat e de important sa ai o jachetica pe care sa o cunosti de mult timp si sa se bucure atunci cand o mai salvezi din bezna sifonierului ca s-o scoti la plimbare.
Sunt convins ca i-am pierdut deja pe cititorii care si-au batut nevasta, cainele, hamsterul si vecinii dupa ce a pierdut Steaua, poate si pentru ca nu prea folosesc jerseuri fine, jachetele in general.
Dar sa fim sanatosi si sa ne intoarcem la batrana doamna careia i-am recomandat, ca sa isi faca viata si mai frumoasa, sa isi cumpere un autobuz numai pentru ea, cu care sa se plimbe pe unde pofteste, incetinind uneori in statii, fara sa opreasca desigur, pentru ca speranta unui loc jos moare ultima.
M-a intrebat cum ma numesc, mi-a spus ca exista si o strada cu numele meu, i-am adus aminte de stralucitul meu inaintas, Constantin Esarcu, si de Ateneul pe care o sa mi-l revendic, ca sa-l daram si sa fac o parcare mare si frumoasa.
Sau, ma gandesc acum, poate sa fac alt Ateneu, dar mai mare, ca sa incapa lumea cand scapa de la slujba de la Catedrala Neamului. Pe scurt, ne-am distrat grozav, am batut campii uluitor de firesc, doamna a ras cu lacrimi, iar eu nu m-am putut abtine sa nu ma mir de cat de usor comunici cu un om al carui umor, a carui empatie naturala anihileaza tot ceea ce altii numesc soarta cruda si nedreapta.
Cu atat mai tare m-a incantat aceasta intalnire, cu cat sunt un atent observator al lipsei de disponibilitate a oamenilor pentru ceilalti si, mai ales, pentru ei insisi.
Sa iti pierzi umorul e aproape ca si cum ti-ai pierde viata. Sa nu ai umor echivaleaza, cred, cu o calatorie pe viata la clasa a treia. Sa-ti cultivi seriozitatea, problemele si dispretul pentru gesturile incarcate de placerea improvizatiei e ca si cum ai dormi de mic la reanimare.
Stiu ca nu am dreptate, stiu ca e si oameni care are decat probleme si am varsat o lacrima in sinea mea afland ca sinistratii au gasit putina putere sa se intristeze pentru infrangerea stelistilor. E de cercetat atractia speciei umane locale catre morbid si deznadejde, poate si plecand de la reflexul cainilor de a se tavali cu mult entuziasm in rahat si hoituri.
Ce ciudat e ca unii nu-si pretuiesc viata decat daca e un chin, numai daca e rasucita si complet golita de seninatate si placere chiar de ei insisi.
Revistele lucioase ar trebui sa publice nu teste despre cat de mare e libidoul pechinezului persoanei iubite. Ar fi mult mai indicate niste chestionare despre cat de admirabil este fiecare dintre noi in ochii celorlalti. Poate asa sa obtinem si un portret-robot al omului admirabil si sa nu mai creada lumea ca intre A. Plesu si A.
Mutu si mai departe se intinde un pustiu populat de blonde cu caracter materialist.
Daca ar trebui sa scriu compunerea libera cu tema „cum vad eu un om admirabil”, as zice cam asa: Ar trebui sa aiba umor si multa autoironie, sa fie detasat, bonom, sa faca bine ceea ce face, sa se bucure de intalniri si sa stie sa guste aromele tari ale lucrurilor mici.
Cioran care, contrar aparentelor, era un tip foarte simpatic, povestea ca, dupa parerea lui, singurul tip care a inteles (asa, in general, cum sta chestia pe lume) era cel mai mare betivan din Rasinari.
Asta simplifica suficient problema, astfel incat fiecare sa inteleaga ce vrea, ca bautura e destula si orice necunoscut e admirabil daca plateste.