Adopțiile internaționale de maidanezi, între legende urbane, conspirații și adevăr: „Nu ajung nici la 1% din câinii din adăposturi”
Moartea tragică a Anei Oroș, mușcată de câini în zona Lacul Morii, a readus în spațiul public un subiect care, de regulă, este fie ignorat complet, fie exagerat intenționat: adopțiile, internaționale și locale, de animale fără stăpân. HotNews.ro a vorbit cu câțiva reprezentanți ai unor ONG-urilor recunoscute în domeniu pentru a afla cine și de ce adoptă câini fără stăpâni și dacă se îmbogățește cineva de pe urma acestei activități.
Într-o lume civilizată, probleme precum abandonul câinilor ar fi, dacă nu străine de-a dreptul, cel puțin excepții. La fel cum nu ar trebui să existe situațiile în care oamenii mor sfâșiați de către câini la marginea unui lac dintr-un mare oraș european.
Iar într-o astfel de lume, știrile de dimineață n-ar începe cu un meci de ping-pong între autoritățile care își pasează responsabilitatea de la una la alta.
Problema câinilor fără adăpost s-a intensificat la începutul anilor 2000, mai exact în 2001, când Traian Băsescu, primar al Bucureștiului atunci, a început un război împotriva lor. Până în 2007, majoritatea bugetului primit de la autoritățile locale mergea către uciderea câinilor maidanezi, lucru care nu a rezolvat deloc problema, după cum urma să constatăm câțiva ani mai târziu.
România a adoptat, ca în multe alte cazuri, o poziție opusă față de alte state europene care au trecut prin probleme similare în trecut. Așadar, până în 2011, aproximativ 144.339 de câini au fost omorâți în Capitală, potrivit unui raport Stray AFP, platforma destinată organizațiilor care se ocupă de problema câinilor și a pisicilor care trăiesc pe stradă.
În 2013, moartea lui Ionuț Anghel, băiatul care a fost omorât de câini într-un parc din București, a dus la divizarea societății între cei care iubeau câini și cei care îi urau, iar eutanasia a fost practic singura opțiune pentru autoritățile responsabile la acel moment.
Au urmat ani în care societatea civilă a încercat să lupte pentru schimbarea mentalității colective, iar lucrurile păreau că se îndreaptă înspre mai bine. Cu toate acestea, zece ani mai târziu, lucrurile se repetă în aceeași manieră.
Numărul mare de câini care trăiesc pe stradă și în adăposturile din țară au determinat mai multe asociații sau ONG-uri să încerce să rezolve ele problema. Una dintre soluțiile cu care au venit este cea a adopțiilor internaționale, o variantă care ajută atât animalele, cât și oamenii preocupați de bunăstarea lor.
Prin această metodă, câinii sau pisicile care nu își găsesc casă în România, pot să ajungă în țări precum Germania, Anglia, Finlanda sau Olanda. În oricare dintre ele e ceva comun ca oamenii să vrea să împărtășească apartamentul cu un animal, face parte din felul în care ei dau înapoi pentru comunitate.
În același timp, în România, unii politicieni încă pare că nu înțeleg pe deplin procesul adopțiilor internaționale, care ajung simple mijloace politice în situații de criză. HotNews.ro a stat de vorbă cu mai multe persoane care se ocupă de adopții internaționale de câini în România, pentru a ne explica cum se desfășoară întregul proces, cât de mulți câini își găsesc casă într-un an și ce le iese lor din asta. Că tot sunt suspectați că fac o grămadă de bani din adopțiile de câini fără stăpân.
Câinii nu sunt pur și simplu urcați într-o dubă și trimiși în altă țară
Dacă în cazul animalelor de companie care călătoresc cu stăpânul, situația este destul de ușoară și nu au nevoie decât de un pașaport eliberat de un veterinar autorizat și de vaccin antirabic, la câinii care sunt adoptați lucrurile stau puțin diferit.
Spre deosebire de legendele și miturile urbane, câinii nu sunt trimiși într-o dubă cu însemne false, fără nicio verificare. Asta se datorează, în mare parte, legislației europene, care nu permite acest lucru. Platforma TRACES, a Comisiei Europene, îți dă posibilitatea să vezi unde se află câinele pe care l-ai trimis, prin intermediul microcipului.
Patrupedele care pleacă din România spre adopție trebuie să fie complet vaccinate, sterilizate și testate pentru alte boli, pe lângă pașaportul aferent. Însă, înainte de toate astea există o întreagă procedură la nivelul asociației sau ONG-ului care se ocupă de asta.
Claudia Dumitru, membru fondator ELI for Animals, a explicat că orice animal trece printr-un proces lung până ajunge să fie adoptat. Există site-uri, precum Dogs Blog, unde persoane din alte țări pot intra ca să adopte un cățel.
„În momentul în care găsesc un potențial adoptator, se face o verificare la domiciliu. Este chemată toată familia, toți trebuie să fie de acord. Se pun întrebări de tipul „Aveți copii? Cum știe copilul să se descurce singur cu câinele? Cât timp îl lăsați singur acasă? Cine are grijă de el când plecați în concediu? Dacă sunt pregătiți să investiți într-un training pentru câine și așa mai departe. Se fac niște lucruri ca pentru un viitor membru al familiei”, povestește Claudia Dumitru.
Contractul de adopție este strict, iar în cazul în care membrii familiei constată că nu pot să mai țină animalul, el va ajunge din nou la agenție. Acest proces se numește rescue back-up și are loc atunci când animalul are nevoie de o nouă casă.
„Adopțiile nu ajung la 1% din câinii care sunt în adăposturi”
Adăpostul „Save the dogs” Cernavodă. FOTO: Arhiva personală/ Sara Turetta
Adopțiile reprezintă doar una dintre rezolvările problemei. Principalele ar fi sterilizarea și aplicarea sancțiunilor în cazul persoanelor care nu respectă legea. Chiar dacă, în țară, ideea potrivit căreia tu adopți un animal și îl ții cu tine în casă este încă nouă, și a prins mai mult în orașele mari, în alte părți acest obicei este unul normalizat.
Majoritatea adopțiilor se fac de către oameni din Germania, Anglia, Finlanda sau Olanda. În plus, în contextul actual, în care România încă are o problemă cu câinii, chiar dacă ar fi mai mulți doritori, tot este o posibilitate foarte mare ca mulți dintre ei să rămână în stradă sau în adăposturile deja supraaglomerate.
Lipsa educației și aplicării sancțiunilor pentru cei care nu își sterilizează patrupedele fac ca cifrele să rămână neschimbate.
„Problema este că, în România, din datele pe care le am eu, vorbind cu alte organizații și văzând structura noastră, adopțiile nu ajung la 1% din câinii care sunt în adăposturi. Este vorba de mentalitate. Adopția unui câine metis încă nu a intrat în sensibilitatea comună, în educația comună, cum este în alte țări”, explică Sara Turetta, fondatoarea organizației „Save the Dogs”.
Italianca a construit la Cernavodă, din donații, un adăpost de animale întins pe 2500 metri pătrați. În 22 de ani, prin intermediul centrului de la Cernavodă, Sara Turetta a sterilizat 41 de mii de animale, iar 8 mii au fost date spre adopție în Europa.
Motivele pentru care organizațiile apelează la adopții internaționale sunt legate de faptul că nu își doresc să eutanasieze câini perfect sănătoși. Dacă nu se iau măsuri pentru a opri înmulțirea câinilor, din păcate, multe adăposturi nu vor mai putea să îi preia. Capturarea patrupedelor nu reprezintă o soluție pe termen lung, ci doar una de moment.
Un studiu făcut în pandemie arată că 6 din 10 români au un animal de companie. De multe ori, lumea preferă să cumpere animale de pe OLX sau din supermarket și nu apelează la adopții. Sau iau câini ca să îi țină în lanț.
Asociațiile și ONG-urile care susțin drepturile animalelor, în toate aceste cazuri, preferă să trimită câinii într-o altă țară, unde știu că vor fi tratați mult mai bine. Totuși, există și români care adoptă și sunt alături de ONG-urile și asociațiile care luptă pentru drepturile animalelor.
Delia Botea Laszlo, președinte „Care for Dogs” România, spune că înțelege nivelul de trai din țara noastră și că, de multe ori, oamenii nu își permit să țină un animal sau să doneze.
„Când văd donații de 10-20 de lei, de la oameni care sunt sigură că nu își permit mai mult, alea sunt donațiile care contează cel mai mult pentru mine. Desigur, sunt și firme care ne donează prin contracte de sponsorizare 5.000 de lei sau 7.000 lei. Sunt foarte importante sumele astea, pentru că reușim să facem ceva mare repede”, continuă Delia Botea.
Majoritatea asociațiilor și ONG-urilor care se ocupă de adopții funcționează pe bază de donații de la sponsori din alte țări.
Cât de costisitor e procesul de adopție?
Pentru a adopta un câine, persoanele adoptive vor plăti transportul, și cam atât. Sumele se învârt în jurul a 200 de euro, însă, de multe ori, acestea nu acoperă toate cheltuielile suportate de către ONG-uri sau asociații.
„Ei plătesc o sumă de bani care acoperă transportul, care e cam 135 de euro. Banii pe care îi primim nu acoperă tot ce cheltuim cu ei. Numai cu vaccinurile și transportul ajungem la 250 euro. În rest ne susținem din donații. Noi putem să acoperim cei 250 de euro, dar asta dacă ne gândim la un câine care e plecat în adopție, dar avem și câini care nu sunt adoptați. Nu avem cum să acoperim toate cheltuielile din aceste sume pe care le primim la adopție”, explică Ilinca Macarie, fost consilier USR Sector 1, implicată în activitatea adăpostului Odăi, ce aparține de Primăria Sectorului 1.
Aceste adopții nu sunt făcute cu duiumul, pentru că procesul, așa cum am explicat deja, este unul lung și câinii sunt văzuți ca niște indivizi, care trebuie să se potrivească cu viitoarea familie. La aceste lucruri se adaugă dificultățile create de războiul din Ucraina, care a dus la sistarea adopțiilor din România, Bulgaria și Ucraina către Anglia. Asta s-a întâmplat pentru că unii câini erau trimiși fără vaccin antirabic.
De exemplu, „Care for Dogs” România a dat spre adopție 709 câini anul trecut, cu 280 mai puțin decât în 2021. De asemenea, „Save the Dogs” are o secțiune pe site unde se arată evoluția adopțiilor în ultimii ani.
La fel ca în cazul „Care for Dogs” România, numărul adopțiilor de anul trecut a scăzut față de acum doi ani. Grupul de voluntari, coordonat de Ilinca Macarie, care colaborează cu adăpostul Odăi au dat spre adopție în jur de 200 de câini anul trecut și acum doi ani. Toate aceste cazuri vin la pachet cu cheltuieli imprevizibile, cum ar fi urgențe medicale sau diverse boli cu care câinii sunt aduși de pe stradă.
„Dacă ajungem cu cheltuielile în balanță, avem noroc. Dar nu ajungem. Să întreții un câine luni de zile înainte să plece, poate a trecut prin operații, sterilizare, vaccinare de parazitare, mai multe teste foarte costisitoare, plus transportul…”, explică Sara Turetta despre diversele cheltuieli care apar până ce câinele e dat spre adopție.
Aceste lucruri se întâmplă în cadrul unor organizații sau asociații care au preluat din atribuțiile statului de bunăvoie, nu pentru că ar fi plătite de către oamenii aflați la conducere. Dimpotrivă, în ultima perioadă, politicieni precum primarul Sectorului 6, Ciprian Ciucu, discreditează munca pe care mulți dintre ei o fac și îi pune la pachet, într-o postare pe Facebook, pe cei care luptă pentru drepturile animalelor cu cei care „trafichează animale”.
În timp ce unii sunt ocupați să găsească vinovați la o problemă care persistă de vreo 30 de ani, lucrurile par neschimbate, cu greșeli repetate la aproape același interval de timp. Au murit trei oameni în București, în ultimii 17 ani.
Reprezentanții societății civile și cei care se ocupă de animale zi de zi au răspunsuri la situațiile care par de nedeslușit pentru alții. Adopțiile internaționale răspund doar pe jumătate. Sterilizarea și aplicarea sancțiunilor vin să acopere ce-a rămas.
În tot acest timp, în România, doar 15% din câinii înregistrați în România sunt sterilizați, majoritatea nefiind luați în evidența Registrului RECS, potrivit unui comunicat al Coaliției de ONG-uri Protecția Animalelor.
Poliția locală nu știe că are competențe în acest sens și aruncă vina pe ASPA, așa cum a arătat un articol HotNews.ro. Numărul mic de amenzi date anul trecut (59), pentru cei care nu și-au sterilizat și microcipat câinii, arată că mai e mult până nu vom mai vedea animale pe stradă. Adopțiile internaționale dau o șansă câinilor la viață și dau înapoi spre comunitate.
„Ar trebui să vină mână de la mână, pentru că problema asta e de fapt problema comunității. De aceea le și zicem „câini comunitari”. Problema este comunitară, nu e o problemă pe care am creat-o eu, tu sau altcineva. E o problemă care a fost lăsată de izbeliște de către autorități. Este o problemă cu care toată comunitatea se confruntă acum și cred că, într-adevăr, ne va trebui sate întregi să ne unim ca să schimbăm ceva”, conchide Delia Botea Laszlo.
INTERVIURILE HotNews.ro