Adunările ad-hoc sau primăvara României

Undeva, în memoria decolorată a manualelor de istorie şi a bibliotecilor, se păstrează imaginea îndepărtată a Adunărilor întrunite în cele două Principate, la 1857. Stau alături domni eleganţi îmbrăcaţi în redingote şi ţărani care îşi duc portul lor, fără ostentaţie etnografică. În fotografia care ajunge până la noi se păstrează efigia a două ţări care aveau să fie, în curând, doar una. Divanurile ad- hoc sunt parte din acest proces delicat şi laborios de inventare al României.

Adunările ad-hoc au fost şi spaţiul din care s-a ivit unul dintre acele mituri tenace, intrate în legenda şcolii şi în circuitul locului comun propagandistic. Moş Ioan Roată, deputatul pontaş în adunarea Moldovei, este elogiat, mai întâi, ca simbolul înţelepciunii rurale preţuit de Cuza, domnul Unirii. Peste un secol, în regimul de democraţie populară, el este evocat ca semnul geniului popular, trădat şi înşelat de elitele hrăpăreţe ale burghezo-moşierimii. Modesta sa casă din Vrancea devine loc de pelerinaj pentru şcolari.

Divanurile ad-hoc sunt unul dintre acele momente în care ideea de patriotism este palpabilă şi concretă: Titu Maiorescu le acorda poziţia de centru al canonului, de punct în jurul căruia se organizează, profetic, efortul de regenerare naţional. Strânse în culegerea de documente coordonate de D. A. Sturdza, documentele Adunărilor ad-hoc sunt proba inteligenţei cu care elita locală a imaginat, bipartizan, un plan de evoluţie al patriei comune. Înainte cu un deceniu de 1866, Adunările ad- hoc întruchipează această speranţă pe care o numim România.

Un viitor

Adunările ad- hoc, întrunite în baza deciziilor care urmează Conferinţei de la Paris, închid un deceniu de glaciaţiune politică în cele două Principate. După aproape zece ani de la 1848, paşoptiştii munteni se pot întoarce acasă. Protectoratul rus este înlăturat prin efectele victoriei din Crimeea.

La un deceniu de la 1848, 1857 marchează triumful europenizării Principatelor. Principatele nu mai sunt un spaţiu îndepărtat, exotic şi abandonat Nordului, ele sunt prinse în reţeau de interese şi de rivalităţi a Occidentului. Ceea ce au sperat emigranţii de la 1848 este realitatea documentabilă. Discuţia în marginea românilor este o discuţie europeană.

Divanurile ad – hoc sunt semnul unui paradox. Concepute ca adunări de stări democratizate, cu împărţirea pe straturi şi segmente sociale vizibilă din regimul electoral, ele se apropie de idealul pe care îl propuneau documentele de la 1848. Ele sunt adunări de stări democratizate, aşa cum observa Gh. I. Brătianu,organisme care, dominate fiind de elementele educate şi avute, cuprindeau în componenţa lor şi vocile până atunci ignorate, vocile rurale. De aici, unicitatea lor, în măsura în care arhitectura lor premodernă permite accesul în adunare al celor care vor fi eliminaţi prin jocul regimului cenzitar.

Ele reunesc, în cadrul lor, familiile politice născute prin efectul acţiunii anului 1848. Pacificarea impusă la Paris, în 1856, obligă la dialogul între facţiunile ce îşi au originea în momentul paşoptist. Liberali radicali, liberali moderaţi, conservatori- toate segmentele ideologice de mai târziu se află în acest laborator de idei al Adunărilor ad- hoc.

În diversitatea lor intelectuală, Adunările evocă eclectismul fecund al adunării franceze ce va delibera în marginea constituţiei de la 1791. Divanurile oferă ¸în contrast cu radicalizarea ce duce la teroare, imaginea unei politici a compromisului şi negocierii. : radicalismul utopizant muntean de la 1848 este înlăturat, în favoarea căutării concordiei şi solidarităţii.

Unirea şi patria

Spre a relua analizele lui Ioan. C. Filitti, Adunările sunt semnul reunificării ramurilor partidei naţionale, ramuri separate de lectura diferită dată ritmului de evoluţie şi de progres al Principatelor. Notaţia lui Ioan C. Filitti merită reluate, spre a elimina determinismul sociologic vulgar. Ceea ce românii realizează este abolirea privilegiilor, prin chiar voturile celor care aparţin acestui segment privilegiat. În 1857, la dreapta , ca şi la stânga, apare un sentiment al urgenţei modernizării. Cele două Adunări pun capăt, prin votul lor, Vechiului Regim. Înainte ca lichidarea privilegiilor să fie garantată de Convenţia de la Paris, acest deziderat este consacrat de români. Patriotismul înseamnă asumarea egalităţii juridice, ca temelie a cetăţeniei.

Adunările ad- hoc au fost, cu precădere în Moldova, cu mult mai mult decât un simplu organism consultativ. Misiunea lor a fost aceea de a elabora şi dezbate punctele unei autentice ordini constituţionale. Egalitatea juridică este doar unul dintre aceste elemente ce definesc europenizarea. Ţelul ultim al Dorinţelor din cele două Adunări a fost instituirea unui regim care să refuze corupţia, arbitrarul şi inegalitatea. Memoria domniilor regulamentare, cu întreg cortegiul lor de excese, a servit ca reper negativ. Constituţionalizarea era opţiunea motivată de respingerea, unanimă, a modelului absolutist şi venal de administrare al statului. Consensul este dat de existenţa unei accepţiuni comune a patriotismului: patria există doar în măsura în care legile, iar nu oamenii, vor domni. Numitorul comun dintre facţiunile politice este oferit de asumarea modernizării, ca set de idei şi de practici.

Ceea ce coaliţia de la 1866, destinată înlăturării lui Cuza, a realizat este aplicarea acestui plan de regenerare,dominat de efigia prinţului străin pe tronul unei Românii în fine unite. Anii de domnie ai lui Cuza au probat necesitatea întoarcerii la dorinţele formulate la 1857. Guvernul constituţional reprezentativ, separaţia puterilor, limitarea arbitrariului, toate acestea erau inseparabile de gestul ultim al aducerii unui monarh dintr-o dinastie domnitoare a Europei. Prinţul străin era garanţia însăşi a posibilităţii existenţei unei patrii europene. Divanurile ad-hoc formulează, răspicat, acest deziderat. – Citeste restul articolului pe Contributors.ro