”Alina Cohocaru”, ”Alina Cogiocaru” – Cojocaru!.. ”Please, say it again”, Ok, repeat after me: Co-J-…

Există, totuși, ceva adevărat în a te simți mândru că ești român, de exemplu, numai tu poți pronunța consoana „j” într-o mare de străini. Lăsând gluma deoparte, prezentă la Hamburg la premiera mondială a baletului ”Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams, am fost, pentru a nu știu câta oară, mândră că sunt conațională și contemporană cu cea mai mare balerină româncă a tuturor timpurilor, Alina Cojocaru. Să auzi în jurul tău pronunțându-se, chiar și stâlcit, excepție fac fanii care o urmează oriunde în lume, numele ei și întrebând toți:„ de unde este”, ”Romania, I think…”, ți se face cu adevărat pielea de găină și ți se umezesc ochii.

Poate că, de această dată, uimește, un pic, titlul, deși, pentru mulți artiști e o întrebare pe care o auzi din ce în ce mai des: oare viitorul teatrului va fi baletul și/sau piesele mute?

Să nu vă așteptați la vreo analiză teatrală sau vreun studiu, nici vorbă. Doar mici observații, emoționale, evident, despre cum, în era blockbuster elor dolby surround 5.1, cu zbierete și zgomote la maximum de decibeli, o acțiune, cel puțin, pe secundă, poți rămâne cu mult mai marcat de o poveste spusă fără cuvinte. Doar muzică și mișcare. Pentru amatorii de balet și dans contemporan, acesta este un lucru de la sine înțeles. Dar cum rămâne cu piesele de teatru? Există răspunsuri pentru orice întrebare.

Baletul ”fură” scena teatrului?

Cu vreo zece ani în urmă, la Festivalul Național de Teatru a fost prezentată piesa „The Sound of Silence” de Alvis Hermanis, de o trupă, „Teatrul Nou”, din Riga. Trei ore și vreo douăzeci de minute (a fost și pauză) în care spectatorii au stat lipiți de gradene, urmărind o piesă mută (am văzut-o de două ori). Pe muzica lui Simon & Garfunkel, ok, o muzică genială în sine, se desfășura o frescă a anilor ‘60-‘70, probabil, ultima epocă romantică a Terrei, cu toate interdicțiile perioadei comuniste. Pentru norocoșii prezenți în sala mare a TNB, pot să bag mâna în foc că, de-atunci, au văzut teatrul cu alți ochi. Invers, dinspre dans spre teatru, există o istorie interesantă. Dansul se reclamă ca cea mai veche formă de artă. Nu intrăm în amănunte cu desenele din peșteri sau Egiptul antic, dar chiar scrierea (cuneiformă) a fost inspirată din limbajul trupului. Ritualic, extatic, de societate, balet, dans contemporan, etc.

Bun, și ce legătură are asta cu teatrul?

Aici textul este esența oricărei montări. Ba, pentru piese străine, rolul traducătorului devine esențial. El poate eleva sau ruina textul și, prin urmare, piesa. Ei, bine, începând cam de prin anii ‘50, marii coregrafi ai lumii au demonstrat că au găsit un limbaj universal cu care pot transpune romane, piese de teatru, de fapt, orice, ”vorbind” cu corpul omenesc. Un fel de avantajul călărețului, că, pe lângă creațiile originale (dramatizări și muzică comandate sau împrumutate), pot transforma orice altă artă în dans. Trebuie spus că, de fapt, mare parte dintre cei mai celebri balerini ai lumii chiar declară că, au ales să danseze pentru că le era mai ușor să se exprime așa decât în cuvinte. Astăzi, transpuneri din literatură avem Shakespeare („Visul unei nopți de vară”, „Romeo și Julieta”, „Otello” etc), Dumas („Dama cu camelii”), Prevost („Manon”), Lewis Caroll („Alice în țara minunilor”), Wilde („Dorian Gray”), Williams („Un tramvai numit dorință”, „Pisica pe acoperișul fierbinte”, „Menajeria de sticlă” – premieră mondială săptămâna trecută la Hamburg) și mulți, mulți alții și, și mai mulți vor veni. Printre coregrafii care au scris istorie cu aceste titluri sunt: Sir Frederick Ashton, Sir Kenneth MacMillan, John Cranko, Christopher Wheeldon, Mathew Bourne… și, bineînțeles, Neumeier.

De ce la ei se poate?

Ne întoarcem la Hamburg. Povestea baletului de la Opera de Stat din Hamburg este interesantă pentru noi de două ori. Odată pentru că, prezența Alinei Cojocaru ca guest star (permanent), la noi nu mai e cazul după ce a fost dată „afară din țară” de compatrioții de la ONB, în 2016, este un prilej, în plus (în afara Londrei) de a o vedea, dar și pentru că, directorul artistic al baletului din Hamburg este un străin, american, ceea ce, la noi a fost imposibil de suportat, deși, rezultatele au fost miraculoase, așa, în puținul timp avut la dispoziție de Kobborg. Nu numai că am avut-o acasă pe Alina, dar au ajuns în repertoriu creații pe care mari teatre din lume și le doresc, dar nu au avut parte de drepturi: „Manon” de MacMillan, „DSCH” de Alex Ratmansky, „In the Middle, Somewhat Elevated” de William Forsythe, etc, compania de balet a primit pentru prima dată în istorie nominalizarea la categoria „Compania Anului” din partea Dance magazine și prima nominalizare a unei balerine românce la categoria „Outstanding Female Performance”, și câte ar mai fi urmat…

Coregraful și directorul artistic John Neumeier a împlinit anul acesta 80 de ani iar de 46 de ani conduce baletul din Hamburg.

Este cel mai longeviv director artistic al unei companii de balet de stat de pe întreg mapamondul, ba, recent i s-a prelungit contractul până în 2023. Sub conducerea sa, trupa a devenit una de primă mărime, printre cele mai faimoase din întreaga lume și a înființat și o renumită școală de balet. În lumea coregrafilor, Neumeier este recunoscut drept Master of Maestros pentru creațiile narative, succesele sale încurajând breasla ca, pe lângă creațiile originale sau revivals, să atace titluri noi din literatură. Începând cu „Dama cu camelii” (acum 50 de ani), au urmat „Pescărușul”, „Anna Karenina” etc. E cam greu să pui în câteva cuvinte o asemenea carieră care numără doar vreo… 160 de creații (sper să nu greșesc)!. Factotum style. Coregrafie, regie (concept), scenografia de lumini, costume. Ceea ce pentru operă a fost Franco Zeffirelli, este Neumeier pentru balet. Stilul său caracterizat de un limbaj puternic teatralizat al trupului își are originea chiar în filosofia sa despre balet și balerini: „eu lucrez cu oameni, nu cu dansatori.”

Alina, muza lui John Neumeier

Colaborarea celor doi este de lungă durată. Obsesia realizării acestui balet își are rădăcinile în adolescența sa. Avea doar șaptesprezece ani, când a văzut piesa și asta l-a marcat pentru întreaga viață. La întrebarea cum să-l transpună in balet, păstrând intacte poezia și drama din textul lui Williams, Neumeier spune: “It was Alina Cojocaru and our work together creating „Liliom” that convinced me: The time must be now.” (“Liliom” de Ferenc Molnár, coregrafia John Neumeier). Povestea, autobiografică, este cea a unei familii care își duce viața plină de privațiuni într-un modest apartament. Părăsiți de tată, cu vise risipite, dorințe neîmplinite și, pe deasupra, și o soră, cu defect din naștere (un picior mai scurt), timidă și sensibilă, considerată „o ciudată”, pentru care întregul univers este colecția sa de animale din sticlă și plăcile vechi de patefon.

Dansul nefericirii

Așa cum a imaginat baletul, Neumeier a deschis toate porțile, realitate, vis, dorință, amintiri… și le-a transformat, pe toate, în personaje. Alina Cojocaru în rolul Laurei Rose Wingfield (prenume preluat de Williams de la sora sa), Patricia Friza este Amanda, mama Laurei și a lui Tom, o fostă frumusețe a Sudului, acum abandonată, Felix Paquet este Tom, devenit bărbatul în casă, dar ale cărui visuri îl duc mult mai departe de ceea ce el consideră o închisoare, Edvin Revazov este Tennesse Williams, Christopher Evans este JIm O’Connor, David Rodriguez – Unicornul și Marc Jubete – Malvolio. Și Corpul de Balet. Oricum, de așa o perfecțiune și atâta emoție, rar ți-e dat să ai parte.

Conceptul este construit din momente flashback (cu cei doi frați copii, plecarea tatălui, dansurile de salon) și viața prezentă, scene de la muncă (Tom lucrează la o fabrica de pantofi), școala de dactilografe, viața de noapte (barul lui Malvolio) cu sugestii homoerotice ce fac trimitere la autor. Probabil toată lumea e curioasă să afle cum a fost Laura prezentată. Ei, bine, cu excepția a două momente din vis, când a dansat pe poante, în rest, Laura a dansat cu un pantof cu toc în piciorul drept, care crea diferența de lungimi.

Și, de-aici, câteva cuvinte despre vîrtejul de imagini și poezie care se desfășoară în fața ochilor și te absoarbe într-o altă lume.

Mai întâi muzica, cântată de Orchestra Operei de Stat din Hamburg, dirijor Simon Hewett, s-a bazat pe obsedantele și sfâșietoarele armonii ale lui Charles Ives și Philip Glass (”The Hours” themes), alături de care a mai fost muzica semnată de Ned Rorem („Bright Music” – scena vizitei lui Jim), dar și muzică din temele originale ale piesei lui Tennesse Williams. Un mix care te ține cu respirația tăiată între mișcări lente, grațioase, introspective și mișcări acrobatice, înălțimi amețitoare executate cu rafinament și foarte fizice. Totul curge melodios iar trecerile dintr-o scenă la alta, dintr-o mișcare la alta, de la un ritm la altul se fac pe nesimțite. Rotații, arcuiri, arabescuri, ridicări cu schimbări de unghiuri, eleganță și grandoare în execuții. Dar, probabil ceea ce ar face invidios și un actor, este ce spune fiecare chip al acestor actori-balerini. Dar pentru aceasta las niște poze aici. Acesta este unul din secretele lui Neumeier. Actoria. La final, aplauze și urale minute întregi.

Fără îndoială, este John Neumeier magnum opus. Iar Alina este o zeiță la Hamburg. M-am simțit mândră că….