ANALIZA Liviu Dragnea, fost președinte al PSD
Trăim vremuri anoste, în care veștile ce provoacă depresie tind să țină neîntrerupt prima pagină a publicațiilor. Terapeutic ar fi să ne decuplăm de la prima pagină și să ne concentrăm pe ceea ce este cu adevărat important pentru fiecare dintre noi: să acordăm atenția care se cuvine familiilor noastre, prietenilor noștri, ori celor care au nevoie de afecțiunea și solidaritatea noastră, pentru că se află în nevoie.
Cu toate acestea, știind bine că scriind încă un articol despre Liviu Dragnea & Co. procedez exact invers decât ar trebui, nu mă pot opri să nu fac (încă) o analiză a contextului în care avut loc simulacrul de congres al PSD, în încercarea de a desluși mecanismele care se află la acest moment în mișcare în interiorul celui mai important partid din România și efectele pe care le vor avea asupra societății atunci când acțiunile pe care le-au generat vor începe să se manifeste plenar.
Mai întâi trebuie să semnalez că traversăm o perioadă în care liderii autoritari nu ezită să-și arate adevăratele intenții. Poate să fie o coincidență, dar poate că nu. Mai întâi, nu cred că este cineva să nu fi remarcat un alt congres organizat de un lider măcinat de mari ambiții, Xi Jinping, care conduce partidul comunist din China și, evident, țara. Ținta lui Xi Jinping, adică modificarea constituției Chinei, astfel încât mandatul său la conducerea țării și a partidului să nu mai fie limitat[1], a fost atinsă.
Xi Jinping a îndrăznit și a reușit, după ce a manevrat cu abilitate în sferele puterii și a curățit vârful decizional al partidului comunist de posibilii oponenți ai planurilor sale. Congresul organizat duminică, 11 martie, a fost o formalitate, pentru că din cei 2964 de delegați, 2958 au votat așa cum și-a dorit ambițiosul președinte chinez[2]. Ar trebui să remarcăm, totuși, că au existat și două voturi împotrivă, dar și alte patru voturi de abținere ori anulate. Nu chiar toți activiștii chinezi aprobă abolirea democrației ”populare” în schimbul unui act despotic, chiar dacă țara este una comunistă.
Ceva mai aproape de noi, președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, aflat în campanie pentru alegeri, s-a lansat într-un delir al declarațiilor pe care majoritatea comentatorilor politici le interpretează doar în cheie electorală. Creditat ca fiind beneficiarul a circa 70% din intențiile de vot, Putin nu a ezitat să-și asigure conaționalii că Federația Rusă ”nu va returna Crimea Ucrainei”, pentru că ”circumstanțe de acest gen nu există și nu vor exista niciodată”[3].
La distanță mare de acel Putin care se ferea să confirme agresiunea din martie 2014 și care justifica anexarea Crimeii prin voința populară a peninsularilor, de această dată liderul de la Kremlin a ținut să afirme suveranitatea necondiționată a Federației Ruse asupra teritoriului altui stat, ca pe o stare de fapt – în traducere, dreptul forței a prevalat. Și ca să nu fie loc de niciun dubiu, în discursul despre starea națiunii de la începutul lui martie, Putin le-a dat asigurări conaționalilor săi că Rusia va continua să dezvolte arme ofensive, așa cum este sistemul ”Sarmat” și rachetele ”Kinjal”, cu care să-și păstreze supremația militară[4].
Nici Viktor Orban nu putea rămâne mai prejos. Înflăcărat, probabil, de discursurile prietenului de la Moscova și aflat, de asemenea, în campanie electorală, Viktor Orban – fără puterea economică a Chinei sau cea militară a Federației Ruse – n-a ezitat să se războiască încă o dată cu Comisia Europeană și să-și asigure, cu mândrie, simpatizanții că Budapesta nu mai are nevoie de fonduri europene pentru a-și asigura un ritm anual de creștere al PIB de 4%[5]. Și ca poziția de frondă a liderului FIDESZ să fie cât mai clară, Viktor Orban le-a explicat conaționalilor săi că, dacă Ungaria nu va recurge totuși la un exit din Uniune, este doar pentru a avea în continuare acces la piața comună – în traducere, Budapesta ”face regulile” în relația cu Bruxelles.
Unde este locul lui Liviu Dragnea între aceste figuri de lideri autoritari? Evident că nu se poate regăsi, pentru că Liviu Dragnea, liderul ce nu s-a lăsat contestat la recentul congres, nu are nicio realizare palpabilă la activ pe care să-și sprijine declarațiile belicoase – el este doar rezultatul, ce nu poate fi negat, al unui talent înăscut de sforar, pe care un PSD slăbit de liderii fără anvergură, post Iliescu și Năstase, era oarecum pregătit să-l primească. Este rezultatul mediocrității și lăcomiei unui partid care nu și-a propus niciodată să performeze, ci doar să domine o țară de cetățeni lipsiți de ambiții, de etică și de mândrie.
Dar asta nu înseamnă că Liviu Dragnea nu-și dorește să devină liderul care domină România, așa cum fiecare din cei trei enumerați anterior o fac în țările lor. Cel mai probabil crede că acest lucru i se cuvine, este chiar pasul pe care, logic, ar trebui să-l facă în 2019, atunci când poporul PSD și aliații săi ar urma să-l aleagă președinte al României, ”pohta ce a pohtit”: el președinte, V. V. Dăncilă premierul său supus, iar amicul Tăriceanu reconfirmat președinte al Senatului, onorifica funcție de al doilea om în stat (care ar trebui să-l mulțumească).
Și totuși, ceva în această logică nu a funcționat și nu funcționează, iar argumentul unui congres în care nimeni nu a ales pe nimeni de fapt – organizat asemeni unui bairam cu lăutari pentru un lider interlop și familia sa lărgită, la care participă toți gură-cască din șapte sate, dar nu pot participa rudele renegate – vine să confirme ceea ce Liviu Dragnea simte deja, și anume că tot ce și-ar dorit cu ardoare să se întâmple îi scapă din mână. De îndată ce a părăsit vineri, 10 martie, Sala Palatului, Liviu Dragnea a început să devină fostul președinte al PSD.
Se spune că istoria este ciclică, dar și că deși ce-a fost va mai fi, oamenii în general nu sunt capabili să învețe din greșelile înaintașilor lor. Și că le repetă, într-un fel sau în altul.
PRIMA RESTAURAȚIE POST-DECEMBRISTĂ ȘI UMBRA CELEI DE-A DOUA
După aproape trei ani de guvernare CDR, în care coaliția își asumase reformarea economiei care anterior – după modelul impus de guvernarea Nicolae Văcăroiu – producea bunăstare doar în beneficiul clientelei PDSR și aliaților săi, forțele politice conservatoare din opoziție au decis că trebuie acționat în forță. La acel moment (de fapt din 10 ianuarie 1997) Miron Cozma se afla în arest preventiv, pentru acuzații grave de infracțiuni contra statului, dar în 9 iulie 1998 justiția l-a pus în libertate.
În seara aceleiași zile, pe treptele sediului primăriei din Petroșani, Miron Cozma a făcut o serie de declarații care au devoalat planurile sponsorilor săi politici: debarcarea prin forță a guvernării CDR și a președintelui Emil Constantinescu. Cum se știe, declarațiile sale nu au fost luate în serios de guvernul CDR, chiar dacă Miron Cozma le-a făcut nu doar în calitate de lider al minerilor, ci și de membru al partidului ”România Mare”[6].
Se știa, de asemenea, că Miron Cozma se află în legătură cu reprezentanții unei organizații de extrema stângă (troțkistă) cu sediul la Paris[7], numită ”Acordul Internațional al Muncitorilor și Popoarelor”[8], cu care se pare că s-a întâlnit și la sfârșitul lunii decembrie 1998, de sărbători, undeva în Grecia. Nu este greu de înțeles că o astfel de organizație putea acoperi pe lângă activiștii convinși de ideile internaționalei comuniste și agenți ai Moscovei care, cel mai probabil, l-au influențat puternic pe Miron Cozma în acțiunile sale, într-o perioadă în care regimul CDR – Emil Constantinescu făcea pași concreți pentru ca România să adere la NATO[9].
Ianuarie 1999 a debutat cu acțiunile în forță ale minerilor din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, ce au culminat cu marșul spre București a unei mase de peste 15 mii de oameni[10]. Iată cum, ceea ce (așa cum avea să se dovedească ulterior în justiție) declarase infractorul periculos Miron Cozma încă din iulie 1998, în seara eliberării sale din arest, fusese tradus în operă exact așa cum anticipase.
Marșul spre București al minerilor a fost însoțit de aprobările zgomotoase ale forțelor conservatoare din politica românească, pentru că PDSR, PRM și Acordul Internațional al Muncitorilor și Popoarelor își dăduseră mâna pentru a răsturna de la putere o coaliție de guvernare ce țintea o Românie europeană: (i) ”Poziția de principiu a PDSR față de greva minerilor a fost aceea că acest protest este justificat, el fiind determinat de rezultatele politicii economice haotice și fără orizont promovate de Guvern în domeniul mineritului” – este una din declarațiile lui Ion Iliescu din ianuarie 1999; (ii) ”Toate revoluțiile din istorie și-au creat propria lor justificare juridică. Felicitări minerilor! Felicitări eroicei populații a județului Vâlcea! Trăiască România Mare!” – Vadim Tudor[11].
Chiar dacă în februarie 1999 guvernarea CDR a reușit să restabilească controlul statului, să-l aresteze pe Miron Cozma și să-l pună sub învinuire, alături de o bună parte a locotenenților săi, acțiunea liderului minerilor a zguduit puternic coaliția de guvernare și mandatul președintelui Emil Constantinescu, pregătind confruntarea electorală dintre Ion Iliescu și Vadim Tudor în cursa pentru mandatul de președinte al României. Și astfel forțele conservatoare preluau din nou puterea la București.
Asaltul statului de drept din România asupra corupției nu avea cum să nu lovească în clientela și politicienii PSD, care nu a reușit să se derobeze de calificativul de partid al corupților – cel puțin după numărul mare al membrilor săi care au probleme penale pentru abuzuri în exercitarea funcției publice. Dar nu este singurul partid politic care privește cu iritare cum DNA seceră în rândurile sale fără contenire. Și întrebarea s-a născut firesc: nu poate nimeni opri această mașină eficientă? A cui este puterea de fapt în România, a noastră, a politicienilor, sau a procurorilor?
După ce această întrebare a fost formulată pentru prima dată, următoarea mișcare a forțelor conservatoare din România a fost declanșarea asaltului asupra societății. În opinia mea, cel care a fost capabil să formuleze noua doctrină a mișcări conservatoare, care ar trebui să anuleze capacitatea statului român de a lupta cu corupția, este Dan Voiculescu.
Să urmărim (așa cum am făcut și în cazul lui Miron Cozma) câteva din declarațiile lui Dan Voiculescu, făcute în chiar ziua eliberării sale din penitenciar (18 iulie 2017): (i) ”…Vă propun să ne teleportăm la Băsescu în birou şi să auzim acolo cu toţii cum îi spunea Coldea lui <mâine, bogdan>, cum ştiau şi ziceau cu câteva zile înainte <o 10="" ani>, cât de mult regreta Camelia Bogdan că nu putea să-mi dea 20 de ani, din cauza Codului Penal şi în felul acesta aflăm nu din gura mea, din gura lor, din gura lui Băsescu, cauza pentru care am pierdut trei ani din viaţă”; (ii) ”…V-am rugat de trei ori să închidem ochii. Acum vă rog să ţinem ochii mari, mai ales dacă sunt albaştri, deschişi şi să ne uităm la Orizont. La Orizont, eu văd în continuare o luptă pe viaţă, pe moarte, pe puşcărie, pe orice risc cu abuzurile, cu abuzurile mai ales ale celor puternici împotriva celor care nu se pot apăra singuri, celor care au în ei dorinţa de a se apăra şi nu au puterea de a o face. Voi continua cu toate forţele mele, mai ales că determinarea mea e acum întărită de cei trei ani de puşcărie să lupt cu abuzurile”[12].
De această dată, Dan Voiculescu nu a devoalat un joc al altora, ci tocmai ideile de forță ale jocului pe care l-a conceput și în care și-a asociat – fără să se mai uite la bani – alți actori politici a căror salvare este anularea justiției, și încă cu orice preț, fie acesta și compromiterea totală a relațiilor României cu Uniunea Europeană și partenerii din NATO. Până la urmă, acest preț merită plătit, pentru că îl plătește de fapt țara cu nivelul de trai și libertatea cetățenilor, și nu politicienii corupți, pentru care inegalitățile și o justiție disfuncțională sunt garanția îmbogățirii nelimitate.
UN CONGRES CARE POATE MULȚUMI MOSCOVA?
Pentru că este singurul lider politic al PSD în care Dan Voiculescu și Sebastian Ghiță mai puteau avea încredere, după ce a reușit să-l înlăture pe Victor Ponta (mult prea ezitant, cu anumite simpatii europene, uneori tentat să gândească și să acționeze singur) și a preluat puterea în PSD, Liviu Dragnea a primit un larg sprijin mediatic. Doar că sondajele de opinie publicate recent de Sociopol, IMAS și chiar și de Avangarde au arătat clar că liderul PSD a ajuns la o cotă de încredere mult sub scorul partidului, și el erodat foarte mult.
Liviu Dragnea, cu cei 9% în încrederea populației, nu poate fi un motor pentru partidul său și probabil că nici nu a fost vreodată. Carisma sa este îndoielnică, pentru că există mereu o disonanță evidentă între discurs și ținută, pe care oamenii o percep foarte bine. Iar cu timpul chiar și eticheta ”e de-ai noștri” a început să nu i se mai potrivească, iar mărturie stă puternica erodare a imaginii sale chiar și în rândul nucleului dur de votanți PSD.
Ei bine, un lider care nu poate fi locomotiva partidului său, dar reușește totuși, prin complicate jocuri de culise, să rămână în fruntea partidului, este unealta perfectă cu care Dan Voiculescu poate prelua controlul deciziilor în stat – via PSD -, mai ales că se poate baza aproape necondiționat și pe celălalt lider al coaliției, Călin Popescu Tăriceanu, care, la rândul său, a capitalizat o parte însemnată a intențiilor de vot din partea conservatoare a electoratului PSD.
Că este așa, o resimte PSD până la ultima fibră – ceea ce explică foarte bine de ce se multiplică și se radicalizează vocile nemulțumiților; și totuși, asemenea vânatului prins în farurile mașinii vânătorului, nu are nicio reacție în fața loviturilor pe care i le dă Liviu Dragnea din cea mai înaltă poziție, atunci când își retează craca de sub picioare.
Dar să începem cu începutul. Mai întâi a fost anunțul surpriză al lui Liviu Dragnea, după ce a vazut-o pe V. V. Dăncilă desemnată premier, privind organizarea rapidă a unui congres cu un obiectiv incert. Și nici nu avea de ce să existe un obiectiv concret pus în fața acestui congres ad-hoc, pentru că el nu ar fi avut oricum nicio legătură cu programul politic al partidului, ci doar cu ambiția liderului său de a-și proclama intenția de a nu împărți puterea cu nimeni.
Faptul că Nicolae Bădălău, ajuns președinte executiv al PSD doar pentru că l-a talonat îndeaproape pe Liviu Dragnea, și-a permis să pună în discuția partidului un document conceput de Adrian Năstase, care clama readucerea democrației în partid, nu putea rămâne nesancționat. Pentru un lider cu o cotă de încredere atât de mică cum este cazul lui Liviu Dragnea, deci politic slab prin definiție, readucerea democrației în partid ar fi însemnat sinuciderea politică.
A urmat apoi Codrin Ștefănescu (nu tocmai străin de anturajul lui Dan Voiculescu), care a început să-l sancționeze pe Liviu Dragnea pentru ezitările în transpunerea rapidă și fără rest a obiectivelor urmărite de Dan Voiculescu, care-și vrea împlinită răzbunarea: (i) desființarea DNA și trimiterea în neant a șefului său, Laura Codruța Kovesi, (ii) subordonarea politică a justiției, pentru ca un nou DNA să nu mai fie posibil și (iii) reforma serviciilor de informații (”băieții cu ochi albaștri”, nu-i așa) pentru ca Florian Coldea să rămână fără susținere și, alături de Kovesi, să facă obiectul unor dosare penale – acele dosare penale pe care Călin Popescu Tăriceanu le anunță de cel puțin un an, pentru a sancționa ”corupția statului paralel”.
Punând în discuție determinarea, bărbăția lui Liviu Dragnea, Codrin Ștefănescu s-a făcut poate mai vinovat decât Bădălău de crimă de lezmajestate, așadar trebuia sancționat la rândul său exemplar, pe măsura ”impertinenței” de care a dat dovadă. PSD, așa cum l-au văzut românii la congresul organizat de Liviu Dragnea, nu este rezultatul unei întâmplări, oricât de mult s-ar lamenta Ecaterina Andronescu, Nicolae Bănicioiu (care, de altfel, nici nu-și poate ascunde prietenia cu Victor Ponta), Marean Vanghelie ori Alin Teodorescu, sau, mai nou, Mirel Palada și Cătălin Rădulescu.
PSD, principalul partid de guvernământ, a ajuns nimic mai mult decât un leș politic cu a cărui blană se acoperă tot felul de grupuri de interese ce-l mențin, încă, pe Liviu Dragnea în poziția de lider pentru că mai are încă de împlinit anumite promisiuni, dar și pentru că facțiunile sunt încă echilibrate și niciuna destul de puternică pentru a reclama și obține rapid puterea, evident prin înlăturarea președintelui.
Așa cum a putut să constate cu mulțumire Dumitru Diacov[13] din chiar primul rând al invitaților la congresul PSD[14], pentru a informa (cel mai probabil și) Moscova în detaliu, situația principalului partid politic din România, aflat la guvernare, este mulțumitoare și se poate conta pe evoluții care să mulțumească Kremlinul.
Liderul partidului este slab și măcinat de ambiții mărunte, iar tentația de a reacționa disproporționat și inadecvat la orice atac politic i-a devenit a doua natură. Asemeni unui șef de clan, Liviu Dragnea a cerut să fie aclamat pentru a-și hrăni egoul prin urale și aplauze și nu s-a ferit să aleagă acest moment pentru a-și prezenta lumii partenera de viață, o tânără cu un trecut legat de Sebastian Ghiță[15] – cel despre care am putea legitim bănui că e protejat de Moscova la Belgrad, din motive evidente: succesul restauraței în România.
PASIBIL DE PEDEAPSA CU ÎNCHISOAREA, LIVIU DRAGNEA RĂSPUNDE PRIN DECLARAȚII
Potrivit sondajului de opinie realizat de Sociopol și publicat înainte de congresul PSD[16], Liviu Dragnea avea un scor mai mic al încrederii electoratului decât mulți alți lideri ai partidului. Gabriela Firea, de exemplu, cu 28%, are un scor de trei ori mai bun decât Liviu Dragnea și aproape la egalitate cu cel al lui Klaus Iohannis. Dar și Lia Olguța Vasilescu sau Viorica Vasilica Dăncilă au scoruri mai bune decât Liviu Dragnea, ceea ce ne conduce la ideea că o bună parte a deciziilor pe care le ia acum, în calitate de președinte de partid, stau sub semnul fricii că poate pierde oricând controlul.
Pe de altă parte, dacă analizăm desfășurarea votului la congres, observăm că V. V. Dăncilă – deși a fost practic implantată de Liviu Dragnea în poziția de președinte executiv al PSD – nu a obținut decât în jurul a 73% din voturi[17]. Iar acest lucru a fost posibil doar pentru că dezbaterea și competiția din partid au fost practic anulate (și) prin eforturile lui Claudiu Manda. Practic un sfert din delegații la congres, care au înțeles pericolul la care partidul lor este expus prin excesul de putere al liderului, au refuzat să o crediteze pe ”blânda” și ”echilibrata” V. V. Dăncilă și au preferat vocile care-l contestă pe Liviu Dragnea, adică pe Ecaterina Andronescu și Nicolae Bănicioiu.
Cel mai probabil, dacă ar fi fost o competiție deschisă, clica lui Liviu Dragnea ar fi fost înlăturată de la conducerea partidului, pentru că mare parte din liderii PSD sunt totuși nemulțumiți de acapararea puterii totale în partid de către Liviu Dragnea: și la Vrancea, și la Constanța, și la Dâmbovița, și la Cluj sau Caraș-Severin. Dar s-a acceptat formula ad-hoc pentru care a insistat Liviu Dragnea sub condiția că, înainte de a fi condamnat definitiv în justiție, își va îndeplini promisiunea pe care a făcut-o baronilor partidului și celor doi oligarhi care controlează canalele de televiziune Antena 3 și România TV, de anulare a domniei legii în materia corupției instituționalizate.
Abia apoi Liviu Dragnea va deveni cu adevărat dispensabil, pentru ca partidul, liderii săi și clientela coruptă să poată pretinde că nu au nicio legătură cu demantelarea justiției și să profite în liniște de avantajele impunității. De altfel, perspectiva ca Liviu Dragnea să scoată, alături de ”prețiosul” profesor ieșean Tudorel Toader, castanele din foc pentru a face un serviciu unui larg spectru politic este și motivul pentru care Parlamentul este complet surd la vocea societății civile și la apelurile de la Bruxelles și Washington.
Chiar și opoziția sau președintele Klaus Iohannis își au calculele lor. Un PSD și ALDE care ar modifica legile justiției, ar promova noi legi privind regimul achizițiilor publice, lobby-ul sau privind reorganizarea serviciilor secrete ar aduce un profit electoral important opoziției. Ludovic Orban, în fine albit de justiție în privința acuzațiilor de corupție (chiar dacă nu va putea nega nicicând că a cerut bani de la Tiberiu Urdăreanu pentru campania sa electorală, ceea ce rămâne tot o faptă de corupție, indiferent cum a privit justiția această situație), poate profita la alegerile din 2020, aducându-și partidul la guvernare, dar păstrând și beneficiile modificării legilor care pedepsesc acum corupția instituționalizată.
Ei bine, acesta este adevăratul coșmar al PSD, realitatea pe care Liviu Dragnea și camarila sa nu vor să o accepte, dar pe care linia a doua a partidului o ia în calcul, pentru că baronii locali nu vor să se vadă obligați să cedeze opoziției guvernarea locală, după ce au dus greul luptei cu statul de drept. Aceasta este și realitatea care l-a făcut pe Liviu Pleșoianu să exclame: ”Foarte mulți dintre cei aproape 4.000 de oameni care au participat la Congresul de astăzi m-au abordat felicitându-mă și invitându-mă în orașele lor. …Știți ce? Voi merge! (…) Începând de azi însă se va vedea altă față a mea. Aviz celor care au impresia că, ignorându-mă, mă pot scoate în afara jocului…”[18] ori pe Marius Pieleanu să afirme că: ”Nicu Bănicioiu merită poziția de președinte-executiv PSD”[19].
Oglindindu-se în ochii iubitei sale în timp ce-și susținea discursul, Liviu Dragnea și-a anunțat programul pentru care a cerut sălii să-l aplaude și să-l susțină, arătând lumii că sunt ”strâns uniți în jurul” președintelui partidului. Atitudinea sa este aceea a unui lider slab și vulnerabil, dar care se crede încă protejat de garda sa de pretorieni. Tocmai din acest motiv declarațiile pe care le-a făcut merită să fie reținute și analizate cu atenție – sunt asemeni unui cântec de lebădă: pe de-o parte, duc cu gândul la delirul lui Miron Cozma, iar pe de altă parte, asemeni unui ventriloc, îl ghicim în spatele vorbitorului de la tribună, îmbătat de cuvinte și de aplauze, pe Dan Voiculescu.
NU VA RĂMÂNE PIATRĂ PESTE PIATRĂ[20]!
Scandalul declanșat de audierile în comisia parlamentară de control a SRI a fostului director al instituției, George Cristian Maior și a prim adjunctului său, Florian Coldea, pe care Liviu Dragnea a încercat să-l canalizeze și să-l decredibilizeze în același timp[21], dar care s-a amplificat după ce Victor Ponta[22] și Gabriel Oprea[23] s-au arătat dispuși să vină cu detalii, începe să contureze miza reală pe care a avut-o punerea în scenă de sâmbăta trecută, de la Sala Palatului.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
INTERVIURILE HotNews.ro