Anti-transgenism fără transgeni

Într-o țară cu forme întârziate – nu avem încă educație sexuală reală, în ciuda excesului de natalitate printre adolescente, nici parteneriate civile între cuplurile care doresc să încheie o astfel de înțelegere elementară –, o poveste fără fond ține capul de afiș mediatic.

Îl cunosc pe Andrei Nae, profesorul de la universitatea mea care, fotografiat într-o vestimentație banală pentru celălalt sex, a stârnit emoție virală de la Alternativa Dreaptă la ZiuaNews. Îl cunosc suficient de bine încât, dacă ne întâlnim întâmplător, să schimbăm câteva cuvinte. Și suficient de puțin încât să nu știu ce se află în spatele opțiunilor lui vestimentare. Suficient de bine, totuși, încât să am cunoștință de faptul că, cel puțin potrivit standardelor de performanță academică de azi, povestea lui este cea a unui succes profesional la Universitatea din București.

Universitate care îi datorează acum lui Andrei Nae un punct de vedere oficial, pe care – ne asigură Edupedu – nu l-a exprimat până acum. Nu sunt, în general, adeptul luărilor de poziție instituționale pe teme sociale la zi, nu când vine vorba de universități. Dar în miezul acestui pseudo-scandal care nu se mai stinge se găsește un tânăr profesionist supus unei agresiuni morale tocmai în calitatea lui de universitar. Organizația sa n-ar trebui să se țină deoparte.   

Scriu cele de mai sus ca observator sceptic privind excesele ideologice și îngrijorat privind excesele medicale ale activismului transgen din Vestul vorbitor nativ de engleză. Numai că nu suntem acolo și nici nu cred că vom ajunge vreodată acolo, fiindcă Vestul de limbă engleză, un grup de societăți care se încăpățânează să demonstreze mai mult echilibru decât declamă lecturile simpliste, a intrat în faza de auto-corecție. New York Times publică deja relaxat expozeuri despre derapajele ideologice și medicale ale laturii extrem-activiste a mișcării. Jurnaliști care, o vreme, au dus aproape singuri pe umeri oprobriul și acuzațiile fantasmagorice stârnite de disecția minuțioasă a practicilor medicale și sociale de profil, sunt invitați de-acum de marile case editoriale să scrie cărți la temă. Cea mai activă clinică publică „de gen” din lume s-a închis în Marea Britanie, iar cronica sobră și echilibrată a eșecului său a fost deja scrisă de o jurnalistă de la BBC. Raportul recent al Serviciului Public de Sănătate (NHS) din Anglia oferă o analiză critică oficială și cu autoritate profesională (pe urmele unor mai vechi evaluări oficiale și schimbări de practici medicale din Suedia). Recent, presiunile de culise asupra standardelor de îngrijire medicală „de gen” din SUA au fost demascate public.

Toate acestea sunt semne că pendulul își caută o zonă de echilibru – cum e și firesc în democrații dinamice, cu grupuri sociale diverse care au nevoi și interese divergente.

Numai că, în România, problema persoanelor transgen, atâta câtă există (căci prea vizibil, în versiunea sa locală, nu se afișează), este tratată doar prin aruncarea în derizoriu sau grotesc. Pare să nu fi răzbătut mare lucru din frământările – reale și cu victime de toate părțile – societăților vestice de a găsi soluții echilibrate pentru probleme, la urma urmelor, dificile și incomode. A penetrat, în schimb, până la firul ierbii, imaginea Vestului cu „56 de genuri” și cu copii confiscați de stat de la familii cucernice.

Tonul și simbolistica acestui discurs, un produs de import bine șlefuit, le-au dat alianțele activiste „pro vita”, „pro familie” și, acum, „pro natalitate” – și ele tot emanații occidentale. Le-au preluat apoi puzderia de organizații politice neopopuliste, așa încât nu e de mirare că Alternativa Dreaptă a fost una dintre primele care s-a grăbit să semnaleze cazul, tăvălit apoi prin media de tot felul. – Continua lectura articolului pe contributors.ro